Mâncarea Îngerilor

MAI MULT CA TRECUTUL

Anul 1909

Cică s-ar fi născut de Crăciun, într-un sat de pe lângă Bucureşti. Asta a fost varianta valabilă până de Crăciunul trecut, când ne-a declarat solemn că e cu doi ani mai în vârstă, adică, de fapt, împlineşte o sută de ani. “Păi cum aşa?”, o întreb eu. “Uite-aşa! ...”
Apoi, Bunică-mea Babiclonţ a tăcut şi imediat şi-a luat un aer misterios, preocupat de alte-câte-cele, semn că ardea de nerăbdare să fie descusută şi să se lase greu...
“Hai, zic, povesteşte, dacă tot ai început!”.
“Bunica mea – zice - era o femeie foarte a dracului şi n-a fost de acord ca mama să se mărite cu unu’, nu mai ştiu cum îl chema...”
Iar tace şi dumică enervant la prăjitura din farfurie, parcă ar vrea s-o dea de mâncare la vrăbii.
“Continuă, zic, te-ascult!” “Asta a fost! S-a măritat cu altul când eu aveam doi ani şi abia atunci s-au dus să mă declare, dupa ce a găsit pe cineva s-o ia de nevastă.”
Parcă s-a îmbujorat niţel la faţă şi înclin s-o cred.
O întreb pe maică-mea foarte încet, să nu mă audă: “A luat-o razna?” Mama zice “Nu cred, a mai încercat ea odată să-mi spună povestea asta, mai demult...”
“Zi, dom’le, mai departe, nu te mai sclifosi şi nu mai terciui prăjitura aia, că mă scoţi din fire!”
Dacă o cerţi, imediat îşi revine, e ascultătoare şi pe fază.
“N-am nimic de zis, nu e treaba voastră! Asta a fost acum o sută de ani.”
“Vrei să spui că eşti copil din flori? Bastard?”
“Da, sunt copil din flori...”
M-am ridicat de la masă şi m-am dus s-o pup pe frunte, să-i treacă stânjeneala: “De-aia miroşi tu aşa frumos?!” , o-ntreb şi-ndată zâmbeşte uşurată: ”Da, da... cred ca de-aia...”

De Anul Nou însă, nega totul cu înverşunare, susţinând că a vrut să facă un experiment, să vadă cum aş reacţiona eu dacă ar fi aşa. Că trebuie să ne luăm după ce scrie în buletin. Că ce mi-e nouă’ş’opt, ce mi-e o sută...
Aşa că rămâne 1909.

----------------------------------------

Acum doi ani, de Crăciun, adică de ziua ei , purtam acest dialog.
Azi, când a venit băiatul de la firma de pompe funebre cu toate actele înapoi, m-am uitat pe certificatul ei de naştere şi-am văzut că, întradevăr, la rubrica “tatăl”, spaţiul e necompletat.
Poate că n-a minţit acum doi ani, poate că ăsta e adevărul, ar fi putut să împlinească 102 ani pe 25 decembrie 2009.
Dar n-a mai vrut.
Cu câteva zile în urmă mi-a spus “Nu mă mai mângâia, nu mă mai atinge, mâinile mele, picioarele mele sunt acum ale Lui şi mă aşteptă să-mi dea altele bune. Fac şi eu cum pot. Încet-încet!”
Apoi mi-a transmis că-şi ia rămas bun de la o mulţime de oameni foarte apropiaţi ei, dar şi de la unii pe care abia îi ştia, din povestirile mele.
Pe urmă, vineri spre sâmbătă, când încă nu se luminase de ziuă, a plecat tiptil, “încet-încet”, cum zicea, părăsind acolo, între perne, un trup neverosimil de mic, cam cât al unei păpuşi foarte mari.
Ce mi-a rămas de la ea?
O sumedenie de poveşti pe care mi le spunea, răscolind împreună fotografii vechi de dinainte de război şi plăcerea noastră comună de–a mânca îngheţată, despre care mi-a mărturisit, spre final, că e Mâncarea Îngerilor.