De ce nu mă pot gândi la o afacere pe cont propriu decât pufnind în râs

Theodorei...

Şi de ce să mă râd numa’ eu, de una singură, de prostia mea, când ne putem râde cu toţii?

Va’zică, anii noozeci. Bătea vânt de privatizare din pupa, în orice fraier.
Io şedeam la ghişeul meu farmaceutic statal unde scria “eliberare reţete”.

Retrospectiv, trebuie să precizez că nu era chiar cum zicea afişul, nu eram vreun gardian la poarta puşcăriei de reţete, de unde ele se liberau pe caz de comportament ireproşabil, se liberau contra cost, exact aşa cum se-ntâmplă şi-n zilele noastre, fie că vorbim de oameni, fie că vorbim de reţete.

Într-o zi apare un tip cu ochi bulbucaţi, ochelarist, un fel de Prigoană, dar mult mai tânăr.
Voia să-i facă o reţetă lui taică-su. Peste două săptămâni, vine rândul maică-sii la reţetă.
A treia oară a venit fără nicio reţetă, dar mi-a solicitat o întrevedere, ca să-mi propună o afacere, dacă voiam.
Normal că voiam! Toate farmacistele umblau cu limba scoasă să se privatizeze, până şi şefa mea, o fesenistă convinsă, care-i zicea lui Iliescu “domnu’ Iliescu” şi când stingea veioza de pe noptieră, seara, până şi aia, disperată să nu cumva să ne vindem ţara, cumpărase pe gratis farmacia în care încă mai munceam, silabisind noţiunea “locaţie de gestiune” şi învăţându-se să considere al ei ceea ce până mai ieri fusese al întregului popor, adică al nimănui.

Şi vine domnul ăsta, bulbucatul, îmi zice că-l cheamă Pavelea, că are intenţii serioase şi bani gârlă şi că să deschidem o farmacie.

Bun, zic. De unde bani gârlă?

Am o legătorie de cărţi, zice, care merge foarte bine.

Şi ce legaţi acolo? – îl întreb. Scoate din diplomat tot felu’ de meniuri bilingve de restaurant, cu coperţi din piele de vinilin, din carton presat, din carton impregnat cu arome, din cârpă scrobită, tot felul de orori despre care el zicea că se vând excepţional de bine, de unde şi gârla de bani.

Io nu ştiam că există atâtea cârciumi în oraş, dar dacă el m-a asigurat că n-avem stavilă la cheltuieli, m-am apucat de treabă.

Am găsit spaţiu. Am plătit avansul chiriei. Am găsit un avocat, să facă actele. L-am plătit şi p-ăla. Am rămas fără pianul meu Petrof, de concert, fără colecţia numismatică a tatii, dar venea Pavelea, superviza, zicea că aici mai trebuie aşa, aici mai scriem şi asta…

Pleca mulţumit, decis să-mi returneze banii la proxima întrevedere.

Cu o seară înainte de semnarea contractului, Pavelea s-a topit ca măgarul în ceaţă.
Şedeam cu avocatul pe canapeaua mea “Bibi” şi ne uitam unul la altul, ca doi proşti. Cred că-l sunasem de două mii de ori pe Pavelea în ultimul ceas.

Păcat de bani! - mi-a zis avocatul, să mă consoleze.
Eu boceam liniştit, în colţul meu, n-aveam nicio treabă cu banii, mă ofticam că mă părăsise asociatul, nu ştiu prin ce raţionament imbecil mă consideram vinovată de toată chestia asta.
Auzi, îmi zice, stai niţel, nu mai plânge, că rezolvăm noi cumva. Nu-mi mai dai decât – şi rosteşte o sumă, ceva, echivalentul unui salariu de-al meu, cred – şi mă duc acasă, refac statutul, o să fii asociat unic şi-l bagi în pizda mă-sii pe Pavelea ăsta, nici nu-l mai cunoşti.
Io, printre sughiţuri, îi spun adevărul, că nu mai am niciun ban, aşa că s-a dus dracului totul.
El se uită roată prin sufragerie şi dă cu ochii de maşina mea de scris, o Olivetti drăguţă, cadou de la tata.
Hopa! – îl aud excalmând, stai, c-am rezolvat-o: îmi dai mie maşina asta de scris şi nu-ţi mai cer niciun ban. Ne vedem mâine la notariat.
Mi-am şters urgent mucii şi m-am simţit deodată cea mai norocoasă femeie de pe lume. Ce om, avocatul! Ce suflet! Îmi scotea două paragrafe din statut şi nu voia decât o maşină de scris!

Pavelea n-a mai apărut niciodată. Când am obţinut certificatul de înmatriculare, pierdusem deja spaţiul închiriat, însă aveam ceva mai mult loc prin casă, fiindcă lipsea pianul cel mare şi aş fi putut să-mi deschid un ghişeu în bucătărie, că stăteam la parter, numai că mi s-a părut aşa de caraghioasă ideea să dau aspirină şi paracetamol peste pervaz, că am renunţat imediat şi pentru totdeauna.

E drept că unii, cărora nu le-a păsat de ridicolul unei astfel de încropeli, au pornit aşa, cu o scăriţă de tablă sub geam şi azi au lanţ de prăvălii sau, poate, cine ştie, Pavelea al lor s-a prezentat totuşi la apel, în ziua prestabilită...