O lume guvernată de câini

N-aş face niciodată rău unui om, decât în legitimă apărare.
Ultima oară când am bătut măr un băieţel care mă lovise intenţionat la joacă, doar fiindcă nu accepta fete într-un joc pentru băieţi, a fost când aveam nouă ani.
Nu-mi amintesc amănunte, dar ştiu că plângeam tăvălindu-l prin ţărână, că furia mă proteja de durerea loviturilor lui şi că eram dispusă să mor cu el de gât, numai să curm discriminarea pe pământ.

Îmi mai amintesc că, unul dintre verii mei care se afla atunci în vizită la noi, a fugit iute în casă, de frică, a deschis fereastra şi striga de-acolo - “Dă-i, Renato, că sunt şi eu aici!”
Îmi amintesc că, în timp ce trei sferturi din mine se băteau pe viaţă şi pe moarte pentru egalitatea sexelor, un sfert murea de râs în sinea lui – cât era văr-miu de fricos, cum ştiuse el să se pună la adăpost şi să dea directive de la înălţimea etajului unu….

După evenimentul acesta violent şi nefericit, fetele din bloc au fost admise în orice scenariu tip “hoţii şi vardiştii”. Mi s-a părut că-l bătusem cu folos pentru întreaga comunitate de minori.

Dar, cum spuneam, după întâmplarea asta, n-am mai avut niciodată senzaţia că adrenalina mi-ar încorda muşchii în sensul cărării de pumni fără număr.
Am crescut şi-am descoperit că vânătăile lăsate de cuvinte sunt cu mult mai dureroase. Şi, mai mult decât atât, o tăcere bine aplicată, doare ireversibil, doare pe viaţă.

Aseară însă, urmărind scenele cu bătrânul câine lup rănit aiurea de un homo erectus mascat şi înarmat, doar pentru efectul scenic, m-am trezit că iar împlinesc nouă ani, iar îmi vine să-i dau unui tip explicaţii cu pumnii şi picioarele, ca să înţeleagă, idiotul, că nu tragi într-o fiinţă inteligentă şi, în cazul lui, nu tragi într-o fiinţă mai inteligentă ca tine.

Dacă tot a băgat statul bani în fundul tău de mascat, cu siguranţă că ştii amănuntul ăsta: un câine care latră, nu muşcă. Dacă totuşi muşcă, o face de bocancul tău care-ţi vine până peste glezne. Dacă o comite mai sus, înseamnă că n-aveai ce căuta acolo, în felul ăla, la ora aia.
Dacă nu eşti capabil, după ani de zile de bani mâncaţi de la contribuabil în specializarea de mascat, să comunici cu un câine, altfel decât prin intermediul puşcoacei, înseamnă că locul tău e la spaţii verzi.

Un bătrân câine lup care-şi apără teritoriul şi e guvernat de legi simple, universal valabile, care nici măcar nu trebuie garantate de vreo Constituţie, nu trebuie făcut să sufere pentru că tu, un lefegiu condus azi de unii, mâine de alţii, te afli mereu în spatele patului puştii şi nu în bătaia ei.


Întâmplarea face că televizorul îmi propune, alternativ, privirea întristată şi nepricepătoare a lupului rănit şi privirea îndobitocită de ură şi interes a conaţionalului nostru, Prigoană.
Şi încep să cred, ca Lino Aldani, că ne-ar mai salva o lume guvernată de câini.