Zahăr cubic

Pentru mine, 13 Septembrie nu e o zi, e o stradă.

De la fereastra podului văd depozitul de cherestea, o căruţă plină cu lemne, căruţaşul bătându-şi calul cu sete şi pe mine, plângând.

Sunt urcată pe două lădiţe ca să ajung până la geamul murdar şi crăpat, omul a lăsat biciul şi-l loveşte direct cu picioarele, cu pumnii, animalul stă nemişcat, îndură, îi tresare doar câte-un muşchi dar nu face pasul înainte, pasul care l-ar scăpa de durere.

Pur şi simplu se lasă bătut şi nu vrea să care nenorocitele alea de lemne, fiindcă s-a opintit o dată, de două ori, i-au alunecat potcoavele pe piatra cubică, lucioasă, a înţeles că nu poate, acum aşteaptă să înţeleagă şi omul, acceptă durerea răbdător, probabil că deja s-a învăţat – timpul necesar omului ca să priceapă că trebuie să mai dea jos din butuci, pentru el e durere şi-atât.

Sunt luată în braţe şi aşezată pe podea. Bunicu’ mă priveşte ca pe o cauză pierdută. Mi-a spus de-atâtea ori că n-am voie în pod. Că n-am voie să mă cocoţ la geam. Şi mereu mă găseşte acolo, plânsă, dis de dimineaţă.

“De ce-l bate?”

Mereu pun aceeaşi întrebare şi el mă minte mereu – “Fiindcă e beat!”, lăsându-mă să cred că tot răul lumii vine din beţie.

Apoi mă spală pe faţă, îmi dă să mănânc, mă îmbracă, ia câteva bucăţi de zahăr cubic şi ieşim în stradă.
Ne ducem direct la cal, poate e acelaşi, bătutul, poate altul, nu-mi dau seama, toţi caii sunt la fel, roşcaţi, la depozitul de lemne.

Îmi pune bucăţile de zahăr în palmă şi mă învaţă cum să i le dau: cu palma foarte deschisă, să nu mă muşte din greşeală. Calul apucă bucata de zahăr exact de la baza ei, nici nu-i simt dinţii atingându-mă, îi aud doar cronţăitul plăcut, o clipă.

Două, trei, patru, cinci bucăţi de zahăr cubic. Gata.
Zic “Gata!”, când botul calului se lipeşte iar de mâna mea goală şi el înţelege că urmează doar să-l mângâi. “Gata, zice şi bunicu’, acum i-a trecut supărarea.”
Pornim în josul străzii noastre, 13 Septembrie, trecem de mustăria din colţ, împodobită cu stuf şi papură, trecem de statuia Dianei din părculeţ şi-o ţinem aşa, tăcând amândoi, până în Dealu Spirii, unde e Muzeul Militar...