Depresie postpartum

Zile în şir, înaintea Crăciunului, am văzut oameni, de ambele sexe, de toate vârstele şi condiţiile sociale, cărând brazi. Mai mari, mai mici, mai bogaţi, mai chei, mai de contrabandă, mai cu acte, indigeni sau de import, scumpi sau ieftini.

I-am văzut, fiindcă erau vizibili. Cărau achiziţia cu oarecare bucurie victorioasă: aveau brad! 

Dacă ai brad şi sarmale-fleică-ceafă-cârnaţi-salatădebuf-murături-cozonac, sărbătoarea Naşterii Domnului poate să înceapă.

Ăia mai cu dare de mână şi cu vilă - dar merge şi la bloc, spânzură nişte păpuşi cu aspect de moşi crăciuni pe sub ferestre şi peste balcoane, care par a escalada zidul în scop infracţional şi ornează geamurile cu mii de luminiţe clipitoare care veghează, cu efectul lor stroboscopic, să-ţi fie somnul lin în perioada sărbătorilor.

Toate astea mi se par normale şi-mi întăresc convingerea că în fiecare adult zace un suflet de copil.

După, adică după ce trece Crăciunul şi Revelionul, cele două naşteri importante, a Mântuitorului şi-a Anului Nou, lumea intră în depresie postpartum. Nu-i mai pasă de nimic, totul e nasol. Strânge mesele, vesela a bună,  podoabele de pom, zecile de metri liniari de beculeală colorată  şi aruncă bradul.

Unde-l aruncă? Nici ea nu ştie. Afară din casă. Direct pe geam sau,  cu efortul coborârii scărilor, odată cu alte resturi menajere, la ghenă.  Cert e că o face în mod invizibil. Probabil noaptea, pentru că ziua te pomeneşti cu un stârv de brad  sub geam, pe aleea din faţa blocului, în spatele  maşinii, lângă toboganul de gunoi de la etajul şapte...

Azi, înainte de prânz, a apărut un consumabil d-ăsta, cu cetina-i tot verde,  pe trotuarul de vizavi.

Zece minute mai târziu, şoferul unui Logan care n-avea unde să parcheze,  şi-a lăsat maşinuţa pe avarii în mijlocul străzii, s-a dat jos din ea şi l-a târât pe ex-brăduleţ drăguţ cinci metri mai încolo, în faţa unui Chevrolet, parcat în locul lui de parcare, plătit. Pe urmă si-a urcat automobilul pe trotuar, eliberând carosabilul. Stăpânul Chevroletului a avut treabă în oraş pe la patru. A mutat obiectul în faţa lui Geppetto al meu şi a ieşit cu maşina din parcare.

Pe la şapte seara mi-am aruncat un ochi pe fereastră, să văd cum e vremea - că nu poţi să te iei după televizor -  şi dacă  mai e copacul credincios în faţa maşinii mele. Mai era.

Mai e şi acum...