Mi-e târşeală de ce-am scris

Atunci, când cu locotenetul din Piaţă… 

M-am găsit eu, mai deşteaptă ca ăia care l-au proclamat, simplu, erou, să-l declar victimă hăituită a mafiei din armată fiindcă  - asta încă mai cred – există o mafie şi în armată, ca în orice alt sistem.  Aşa mi s-a părut mie atunci, că omul se teme pentru viaţa lui şi s-a pus la adăpostul televiziunilor.

Dacă tăcea, erou rămânea.

Dar n-a fost să fie. Nici cu tăcerea, nici cu eroismul. 

A revenit, ca un pictor nepriceput, care nu simte când lucrarea e “gata” şi tot mai adaugă ici, o umbră, colo, un punct de lumină, până când se alege praful de artă şi te pomeneşti în faţa unui tablou oribil de frumos. 

Nu s-a mulţumit să rămână o pată de culoare kaki în mulţimea din Piaţa Universităţii. A venit cu propuneri concrete: dictatură militară pentru fix treizeci de zile, până se organizează alegeri libere,  timp în care, parcă, se declara stare de urgenţă şi se reinstaura monarhia. 

N-am înţeles dacă el conducea operaţiunile sau şef’su, Oprea, dar asta chiar nu mai are importanţă.

… Şi când te gândeşti că era cât pe ce să mă cert cu prietena mea, doctoriţa, care mi-a zis, de prima oară, că locotenetul pare a nu avea toate ţiglele pe casă!