De când umblu cu halatul inscripţionat, am descoperit o mulţime de lucruri.
1) Oamenii te privesc mai mult în ochi. Tot ce-am învăţat la cursul de relaţionare cu publicul s-a dus pe apa sâmbetei. Nu-i adevărat că trebuie să stai cu mâinile la vedere, cu palmele oarecum orientate în sus, simbolizând deschidere, aşteptare, dracu-lacu!… E preferabil să n-ai doliu sub unghii, fiindcă, atunci când numeri banii pe care ţi i-au dat, sunt foarte atenţi la falangele degetelor tale. Cât le vorbeşti, eşti ca “frumoasa fără corp”. Aşa că, dacă te fardezi, fă-o cu băgare de seamă. În spiritul respectului faţă de client. Nu lăsa dâre de fond de ten deasupra sprâncenelor, nu-ţi pudra cu fard de pleoape pomeţii obrajilor. Nu veni cu o fărămitură de pâine în colţul gurii şi cu macul covrigului între dinţi, să-i întrebi dacă au reţetă pentru algocalmin injectabil.
În fine, nu aici voiam să ajung, ci la faptul că nu-i interesează ce scrie pe halat. Iar, dacă-i interesează, vor să-ţi arate cu tot dinadinsul că nu. Din observaţia asta, derivă concluzia numărul doi.
2) Oamenii vor să pară, în cea mai mare parte a timpului, apolitici. De la “Noi suntem prea mici ca să schimbăm ceva…” până la “Nu că l-am votat pe Băsescu, dar…”, aproape toţi se sustrag unei opţiuni, ca să nu-şi complice existenţa. Ce îi doare pe ei la farmacie? Şalele. Bila. Genunchiul. De ce ar trebui să-i doară şi capul? Corect! N-are rost. E destul că o să-i doară stomacul după ce le-a trecut genunchiul. Fenomen total apolitic: antiinflamatoarele care nu dau gaură la buzunar, dau gaură la stomac.
3) Halatul inscripţionat “SOLIDAR CU PIAŢA” te marchează şi după ce l-ai dezbrăcat. Îţi pui cojocul, te urci în taxi, şoferul face o remarcă, tu îl manipulezi ca să şi-o clarifice şi afli că e băsist. De fapt, el nu crede că e băssist, fiindcă un şofer de taxi e atât de plin de importanţa meseriei lui, încât nu mai are loc să fie şi altceva. El ştie aşa: că Iliescu ne-a furat revoluţia şi că a furat-o atât de bine, încât Emil Constantinescu nici n-a existat, iar Băsescu e cireaşa de pe colivă - fură din reflex.
Ei, acu’ zi-i ceva! Zi-i că n-are dreptate, că nu sunt toţi la fel.
Îi zic.
Şi ştiţi ce-mi răspunde, dobitocul?
“Doamnă, când eu n-o să mă mai bucur că mi-aţi lăsat doi lei peste cursă şi dumneavoastră n-o să mai umblaţi cu taxiul numai când ninge, o să vă cred.”
+(3).jpg "NONO")
Hehe, soferu de taxi pare mai dastept decat un frizer care le stie pa toate, vorba cu ninsoarea care conditioneaza taximetria cu farmacistele care nu dau spaga mare de doi lei n-are replica.
RăspundețiȘtergereCel putin, in dup-amiaza asta.
:))
Neveule, omul nu se referea la farmaciste, ci la clienţii lui, în general. Puţin utopic, dumnealui!Fiindcă, deşi toată lumea cochetează cu ideea că dacă ar câştiga destul n-ar lua şpagă, nimeni n-a stabilit mărimea lui "destul".
ȘtergereDespre şpagă se pot scrie volume. Dar nu neapărat despre psihologia celui care ia, ci a celui care dă. Gestul de a lăsa ceva în plus pentru un serviciu, cu excepţia situaţiei în care ai fost atât de mulţumit de acel serviciu încât vrei să recompensezi în plus, dovedeşte, cred, un fel de complex de inferioritate (să nu te considere ăla sărăntoc, zgârcit etc...) şi să te valorizeze cineva niţel mai sus decât ţi se întâmplă cotidian şi decât te vezi tu însuţi. Sigur, nu-i exclus să greşesc cu percepţia mea.
Stiti ce am descoperit eu interesant la soferii de taxi? Aproape toti au o cu totul alta meserie, o meserie sa-i zicem “majora”, pe care nu o mai practica pentru ca nu e rentabila sau implica eforturi prea mari din partea lor pentru a deveni rentabila, asa ca prefera sa imbratiseze aceasta meserie “minora”, pe care o poate face aproape oricine are carnet de sofer. O constanta a soferilor de taxi este ca ei sunt tot timpul nemultumiti. De cand merg eu cu taxiul, si sunt multi ani, intotdeauna incep conversatia cu soferul cu intrebarea: “Ei, cum mai merge? Merge treaba?”. Invariabil primesc acelasi raspuns: “ Nu domle, nu merge nimic, e nenorocire, stau ore intregi in masina pana iau o cursa”. Dupa aia urmeaza vinovatii: taximetristii clandestini, clientii rai care ii cheama pentru curse mici, patronii care ii exploateaza si lor nu le mai ramane aproape nimic, benzina scumpa si... aici vroiam sa ajung, ceilalti taximetristi, “sunt multi domle, nu vedeti, taxiuri peste taxiuri, de unde sa se ajunga la toti?”. Cu alte cuvinte: sa renunte ceilalti, de ce sa renunt eu? Si, bineinteles, corolarul: sa iau eu, de ce sa ia ceilalti? Soferul de taxi e distilatul de roman mijlocas: le stie pe toate fara efort, de la televizor, nu poate fi contrazis, nu se implica in nimic, nici macar emotional, este greu de multumit si nu in ultimul rand este nepoliticos si agresiv, in aproape toate imprejurarile. Adevarul este ca noi nu existam cu adevarat si nu pentru ca nu avem bani suficienti ca sa ne punem in valoare, ci pentru ca nu avem CONSTIINTA. Suntem naclaiti in neconstiinta. Piata Universitatii este singurul loc in care am vazut in Romania implicare emotionala, in ultimii 20 de ani. Si stiti ce au descoperit capitalistii dracului? Ca implicarea emotionala a angajatilor reprezinta o forta care determina rezultatele afacerii.
RăspundețiȘtergereRenata, iarta-ma, o sa adaug si un fragment din Marin Preda – “Viata ca o prada”. Poate ajuta ca sa se inteleaga ce am vrut sa spun cu cuvintele mele neputincioase.
“Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!" Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: "Ia-o, mă, şi pe-asta!" Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce.”
Shaman, mulţumiri pentru pasaj! Multe se pot înţelege de-acolo. Printre altele, până şi ideea că raţionamentul şi comportamentul unui copil e mai "racordat" la conştiinţă (sună aiurea, dar înţelegi ce vreau să zic) decât al unui adult.
ȘtergereCând aveam 5 ani, îmi amintesc asta cu groaznică ruşine, bunicul meu juca săptămânal la Loto. Şi până a plătit el biletul cu numerele extrase, eu m-am jucat cu punguţa de cârpă în care erau numerele. Le strângeam şi le frecam în mână prin cârpă şi scoteau un cronţănit aşa de plăcut!... Apoi am plecat, dar eu încă mai ţineam punga aia în mână, fără să-mi dau seama. Vânzătoarea a ieşit după noi, ne-a strigat, râdea, şi-a recuperat punga, bunicul i-a cerut iertare. Nu mi-a zis absolut nimic, dar eu am început să plâng. M-a întrebat de ce. I-am zis, îmi amintesc perfect, "Fiindcă ea crede acum că am vrut să-i fur punguţa!".
Despre taximetrişti: nu sunt o breaslă, ci o specie. Adevăratul caracter al speciei acesteia nu-l descoperi de pe scaunul din dreapta, ci în calitate de coparticipant la trafic. Ţi se vâră în faţă cu aceeaşi "delicateţe" cu care îţi comunică, atunci când eşti gata-gata să le devii client, că nu merg în direcţia ta. Rectific: că TU nu mergi în direcţia în care intenţionează EL să meargă.
El are voie să-ţi spună "Merg numai spre Militari!", tu n-ai voie să-i spui că pute a transpiraţie, după ce te nimereşti să mergi în Militari.
Totuşi, sunt buni receptori ai lumii înconjurătoare, fiindcă se intersectează cu ea tot la 3-15 kilometri. Ideea e că nu sunt în stare s-o analizeze şi o trec prin prisma lor de mercenari în trafic, care, la o adică, nu întorc cheia în contact pentru mai puţin de 5 km.