luni, 7 septembrie 2009

Un câine de ţară

Personajul despre care vă povestesc azi e unul cât se poate de banal.
N-are opinii, nu face politică, nu face zgomot şi, iarna, când e ger dimineaţa şi zăpada prinde crustă, nu lasă nici măcar urme pe zăpadă. Atât e de uşor.
De când îl ştiu, e bătrân şi bolnav.

Pe vremuri, când trăia câinele meu, îl întâlneam zilnic în plimbările noastre şi amândoi îl ignoram, nepăsători, mult mai tineri, mult mai puternici, mult mai frumoşi.
Doar stăpână-sa îl culegea de pe asfalt cu un gest repezit, ca atunci când îţi cade pâinea din sacoşă şi-o recuperezi uluitor de repede, să nu prindă cineva de veste că a fost pe jos şi tu urmează să mănânci de pe jos.
Îl băga sub braţ şi-mi zicea: „Îi e o frică de dumneavoastră de moare! Suferă cu nervii şi face crize de frică.”
Eu zâmbeam şi eram tare mândră de-al meu, îmi plăcea că femeia îi spune şi lupului „dumneavoastră”, în sfârşit, mă gândeam, cineva care a intuit că ăsta nu e câine să-i vorbeşti cu „tu”, un ciobănesc german care ţine la respect doi unguri beţi, cu cuţitele la vedere, într-o cârciumă din Miercurea Ciuc.

„Freddy, Freddy, stai cuminte!”, zicea bătrâna doamnă acoperindu-i ochii, parcă ferindu-l de-o imagine îngrozitoare ce i-ar fi putut tulbura visele de noapte pechinezului.
Când eram singură pe stradă, Freddy-Freddy, pe care eu îl strigam Frederico, să-i mai atenuez din micime, mă privea cu o ură amară, vie, neobosită, ochii lui, şi migdalaţi, şi bulbucaţi, luceau a cataclism planetar.
Râdeam.
Nu era decât un cîine mic, bătrân şi bolnav, care azi mai e, că mâine nu se ştie.
Avea 14 ani pe-atunci şi toate afecţiunile cu prognostic grav se adunaseră în unicul lui kilogram-corp. Stăpâna ştia asta şi se resemnase.
Având în vedere starea cu totul disperată a sănătăţii lui, nu mă miram că e lipsit de intuiţie, că ia orice gest de mângâiere drept ameninţare şi că se repede să muşte pe oricine, profilactic, să nu cumva să-şi ia vreun şut mortal sub coadă.

Apoi, într-o vară, Lachi al meu s-a culcat de prânz şi n-a vrut să se mai trezească.
N-a mai vrut şi pace!


Au dispărut plimbările şi pe Frederico nu l-am mai văzut cu lunile. Poate mă evita stăpână-sa, cu bună ştiinţă, poate simţea că s-a făcut o nedreptate... Nu ştiu.
A trecut suficient de mult timp ca să mă gândesc la ciobănescul meu german fără să plâng, ca să-l pot povesti ca pe unica mea rudă de stirpe regală, cea care făcea binele să triumfe şi ruşina răul.

Nu ştiu cum, dar joia trecută, pe un soare aproape dispărut, cărând sacoşa de mega image în scârbă şi dificultate, încetinind totuşi în dreptul matusalemicului Frederico, din respect pentru stăpâna lui, această miniatură de căţel muribund acum patru ani, care deja a depăşit în mod suspect media de supravieţuire a pechinezilor, mi-a ţinut calea şi, aşa cum arată acum, complet cărunt, cu o umbră caisie pe spate, neavând cea mai vagă idee despre cât de venerată era imaginea lui în China, cu două mii de ani înaintea erei noastre, m-a mirosit, mi-a lins glezna şi a dat din coadă, a viaţă lungă.

De-ar avea şi ţara asta, a noastră, acelaşi destin!

12 comentarii:

  1. Teribil de frumos pui cuvintele unul linga altul, Renata. Nu stiu ce naiba m-a impresionat mai tare- dorul tau de Lachi, amaritul de catel bosorog sau comparatia cu amarita de tarisoara suferinda. Textul tau m-a impresionat rau de tot, totusi, indiferent din ce motive. Si asta ti-o spune cineva care, de fapt, se da in vint dupa pisici.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ina,
    Pisicile sunt înţelepţii lumii. Iar cîinii sunt războinicii ei.În lumea lor tăcută, unde priviri şi mirosuri şi mici sunete ţin loc de comunicare, Marii Războinici pleacă urechea la expresivul strâns din pleoape al saltelei de Înţelepţi Pufoşi.
    De-aia lumea lor rămâne, printre castrări şi hingheriri, iar a noastră se duce, încet, încet, pe canalizare, în jos...
    Sper la o zi a Judecăţii de Apoi în care cîinii noştri şi pisicile noastre vor pleda pentru iertarea păcatelor noastre, ştiindu-ne în cele mai mici amănunte, aşa cum noi înşine nu ne-am cunoscut.
    Iar cei ce n-au avut de-a lungul vieţii măcar un prieten mut, măcar o broască ţestoasă, să-şi pledeze singuri cauza în faţa dumenezeirii, aşa cum s-or pricepe, după legile lor lumeşti.

    RăspundețiȘtergere
  3. Asa este, (vezi cum spune Ina), stii a aseza bine cuvintele.
    In alegorii dureroase. Cu ciobanesti razboinici si pisici intelepte.
    Te doare si cred ca plangi cu lacrimi nevazute.
    La ce-ajuta?
    Du-te departe si uita. Nu te uita inapoi!
    Nasico, eu am fugit si sunt mereu pe fuga. Deci fug si-acum, chit ca mi se rupe inima dupa locul si vorbele tale. Nu te stiu si nici tu nu ma stii pe mine. Mai bine asa.
    Ramai sanatoasa.
    Sarut mainile gazda buna!
    Si sa te-ajute Dumnezeu sa te lasi de fumat imediat!
    Am sa-ti mai deschid usa dar n-o spun buna ziua. Pentru ca ma dor rau vorbele tale...
    T

    RăspundețiȘtergere
  4. Un strigat de durere si neputinta. Coplesitoare durere.Pentru ca e insotita de neputinta.

    RăspundețiȘtergere
  5. Te aşteptam, Mihaela!
    Mai precis: aşteptam acest comentariu. :)
    Zi bună, acolo unde eşti!

    RăspundețiȘtergere
  6. "Aceste cuvinte mă doare!"
    Din cât erai de mic, T(ex)ăchiţă, ai rămas doar T. Sau T.N., mai bine zis.
    Faci cum crezi. Musafirii noştri, stăpânii noştri. La bună citire, totuşi! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. „Iar cei ce n-au avut de-a lungul vieţii măcar un prieten mut, măcar o broască ţestoasă, să-şi pledeze singuri cauza în faţa dumenezeirii, aşa cum s-or pricepe, după legile lor lumeşti.”

    De mic mi-ar fi plăcut să am o pisică, să se frece de picioarele mele torcând şi să mă joc cu ea cu motocei, ca-n Amintirile lui Creangă, dar ai mei aveau câine se curte. Când eram copil stăteam „la curte”, cum se zicea pe atunci; la casă pe pământ, cum se zice în zilele noastre.
    Câinii îmi plac, dar nu suport să mă lingă, să mi se usuce saliva lor pe mâini, pe gât, pe faţă. Nu pentru că-i salivă de câine, că nici să mă lingă un om sau un copil n-aş suporta.
    Pisică n-a vrut nevastă-mea, că lasă păr, îl înghit copiii şi nu ştiu ce chestie periculoasă, cu infecţii groaznice li se poate întâmpla. N-am mulţi copii, doar doi, dar la 6 ani distanţă. Până a crescut şi mezina destul de mare încât să nu mai fie ameninţată de ucigătorul păr, am cam uitat de pasiunea pentru mâţe. Apoi, când à mică a nici nu împlinise 13 ani, à mare ne-a mărit familia cu o nepoată născută în Deutschland, unde fugise cu un coleg de clasă cu care s-a şi măritat, tot în Germania. Dezmăritişul s-a oficiat însă în ţară, unde s-au întors din pribegie când nemţoaica nu împlinise şase luni. Stiu asta pentru că, atunci când le-a împlinit, taică-su a luat-o din loc la o fostă iubită, după care i s-au reaprins călcâiele. Apoi am aflat că a plecat în SUA, unde a stat vreo 16 ani fără să-şi sune măcar o dată fata. Care fată a rămas la noi dimpreună cu maică-sa, adică cu fie-mea cea mare. După vreo patru ani, mama - fiică şi-a găsit un prieten italian care face afaceri în România, cu care a rămas până în zilele noastre. Nepoata a rămas la noi, adică la mine şi la nevastă-mea. Luni începe ultima clasă de liceu, iar luna asta îşi serbează majoratul. Maică-sa stă mai mult la noi cât e plecat prietenul ei în Italia, unde e firma-mamă, iar când se întoarce în România stă cu el la garsonieră. Timpul de stat la noi – stat la garsonieră e cam fifty-fifty.
    Dacă n-am avut nicio necuvântătoare, dar am crescut trei cuvântătoare, oare s-o îndura Sarsailă să dea focul mai mic la cazanul cu smoală?
    Dar cei care ar fi putut să aibă copii dar n-au vrut, stabilindu-şi alte priorităţi, va trebui oare „să-şi pledeze singuri cauza în faţa dumenezeirii, aşa cum s-or pricepe, după legile lor lumeşti.”?

    P.S. Mişcător articolul, Renata. Regret că citatul cu care mi-am început comentariul mi-a trimis aplauzele la post scriptum.

    RăspundețiȘtergere
  8. Erată: câine de curte, nu câine se curte.

    RăspundețiȘtergere
  9. Gata?
    Te-ai răcorit, Florian? :)
    Excelentă poveste. Şi dintr-o suflare. Ai vână!
    Prima oară am citit-o, m-am speriat, mamă, ce-oi fi scris de s-a supărat Florian? Mi-am amintit apoi că DOAR un comentariu la comentariul Inei fusese...
    Erau gânduri de culise.
    Fir-ar!...
    Nu ştiu ce să-ţi zic.Cum să-ţi zic că n-ai dreptate, când ai. Am fost discriminatorie. Asta e! Îmi pare rău! Ăsta e primul motiv de întristare.

    Al doilea motiv pentru care îmi pare rău e că mi-ai ucis o iluzie: credeam că-s vreun unicat, că numai eu am fugit de-acasă la 19 ani cu colegul de bancă, să mă mărit. Şi uite că sunt doar un exemplar de serie mică. :))
    ...şi nici măcar o cuvântătoare n-am produs, pe lumea asta.
    Mereu, adevăraţii adulţi din jurul meu mi-au atras atenţia că nu-s în stare să am grija mea, cum să am şi grija unei mici cuvântătoare? Ştiu eu ce înseamnă un copil? Ştiu eu ce înseamnă nopţi nedormite? Ştiu eu ce înseamnă să alergi cu el în braţe, noaptea, la spital, că face 42 de grade?
    Nu. Nu ştiam. Dar aş fi putut să aflu.
    Acum îmi pare rău.
    Aşa că dacă găseşti un loc liber la cazan cu foc mic, fă-mi o rezervare, că vin!
    P.S. Acum nici nu mai contează dacă ţi-a plăcut sau nu articolul de pe blog.
    Contează doar ce s-a scris la "comentarii".
    Te previn c-o să mai scriu despre necuvântătoare. E mult mai uşor decât să scriu despre copii pe care îi cunosc, îmi plac, mă plac, dar nu sunt ai mei.
    Pace?

    RăspundețiȘtergere
  10. Ce v-a apucat pe toti cu disperarea asta?! (Doamne, Renata, ce frumos a fost raspunsul tau cu prietenii muti, avocati in fatza Domnului...). Stati linistiti, oameni buni, sufletul pe care il pui in ajutorarea micului cuvintator/necuvintator conteaza cu adevarat- dupa parerea mea. Am avut mitza cind eram copil; cuvintatori mici nu mi-a fost dat sa am, ii iubesc pe ai altora. Florian, eu am supravietuit (chestie de citeva minute) uritzeniei aleia periculoase la care se referea nevasta ta- se cheama chist hidatic si e, de fapt, un vierme ucigas- tenia. Si ciinii o raspindesc, nu doar pisicile.Si caprele, si oile, si porcii.E mai frecventa decit crezi. Pune-ti copiii sa se spele bine pe miini dupa ce se joaca cu animalele- ale oricui.
    In rest, avem -fiecare- micul nostru colt de lume, indiferent ce ar crede oricine despre fiecare dintre noi, indiferent ce credem fiecare dintre noi despre ceilalti. Sa fiti sanatosi, oriunde v-ati afla.

    RăspundețiȘtergere
  11. Nu numai că nu eşti unicat, Renata, dar ai trecut pe locul II. Tu ai fugit de acasă la 19 ani, fică-mea la 18; la 19 era deja mamă. Si nu a fugit la o aruncătură de băţ, s-a oprit din alergare tocmai la nemţi.
    Acu’, dacă te-am retrogradat, m-am răcorit.
    Pace, desigur. Pace tuturor şi o noapte liniştită, cu vise frumoase despre cuvântătoare şi necuvântătoare dragi.

    RăspundețiȘtergere
  12. Erată: fiică-mea (se pare că am o problemă cu literele duble).

    RăspundețiȘtergere