În frigider avea salată şi două şarlote. Nimic interesant. Motanul dormea pe fotoliu, ca întotdeauna, preocupat s-o viseze gătind ciorbe de pui cu zeamă de varză.
Ce-i mai rămăsese de făcut?
Un duş. Să nu se mai gândească decât la pârâiaşe fierbinţi, termale, care se despart şi se unesc şi iar se despart, o adevărată reţea hidrografică, purtătoare de somn.
În felul ăsta mai irosi o jumătate de oră.
Gândurile plecaseră odată cu gustul sărat al pielii, pe gaura de scurgere. Unde? În canalizarea oraşului. Şi, ceva mai încolo, aveau să ajungă în mare, contribuind la menţinerea salinităţii.
Dacă mai apucau.
Prosop.
Prosop, pat, telecomandă.
Asta urma.
Zis şi făcut, numai că ecranul se umplu de purici. No signal, ar fi trebuit să scrie, dar era mai rău.
Privi un timp jocul de puncte albe. Dacă se concentra, putea să întrevadă un chip. O frunză. Un pelican. O corabie cu pânze. Toate astea le putea desena cu mintea, din puncte. Ca pe nişte noi constelaţii.
Apoi sună soneria.
Genul de incident brutal de simplu care te face să revii cu picioarele pe pământ.
Halat. Papuci. Yala clompănind greoi, uşă întredeschisă.
Nimic esenţial: era omul de ceară. Ochelaristul palid de vizavi.
Ce-i mai rămăsese de făcut?
Un duş. Să nu se mai gândească decât la pârâiaşe fierbinţi, termale, care se despart şi se unesc şi iar se despart, o adevărată reţea hidrografică, purtătoare de somn.
În felul ăsta mai irosi o jumătate de oră.
Gândurile plecaseră odată cu gustul sărat al pielii, pe gaura de scurgere. Unde? În canalizarea oraşului. Şi, ceva mai încolo, aveau să ajungă în mare, contribuind la menţinerea salinităţii.
Dacă mai apucau.
Prosop.
Prosop, pat, telecomandă.
Asta urma.
Zis şi făcut, numai că ecranul se umplu de purici. No signal, ar fi trebuit să scrie, dar era mai rău.
Privi un timp jocul de puncte albe. Dacă se concentra, putea să întrevadă un chip. O frunză. Un pelican. O corabie cu pânze. Toate astea le putea desena cu mintea, din puncte. Ca pe nişte noi constelaţii.
Apoi sună soneria.
Genul de incident brutal de simplu care te face să revii cu picioarele pe pământ.
Halat. Papuci. Yala clompănind greoi, uşă întredeschisă.
Nimic esenţial: era omul de ceară. Ochelaristul palid de vizavi.
(urmarea în pagina de proză, la "vizualizaţi profilul meu complet")
Toată ziua m-am simţit nasol azi.
Atât de nasol, încât am terminat o povestire, ca să uit cum mă simt.
Dacă aveţi răbdare s-o citiţi, citiţi-o acolo.
Dacă aveţi comentarii, faceţi-le aici sau acolo.
Oricât de nasoale ar fi!
+(3).jpg "NONO")
curios fapt...toata lumea se simte altfel azi?cred ca ne-am pierdut energia cu toate activitatiile din saptamana trecuta
RăspundețiȘtergereVlad,
RăspundețiȘtergereprimul lucru bun pe anul ăsta e că ţi-am văzut căţelul. Pe Fram!
Mă simt deja mai bine.
Că, pe 2010, Fram nu mai înseamnă frigider, nici povestea unui urs polar, ci un căţel nou-nouţ.
Eu, care iubesc nespus căţeii, analizez criza economică astfel: pentru fiecare cîine care-şi are rostul lui, masă şi cazare plus ceva afecţune, înseamnă că există minimum una, până la 3, 5 persoane care au ce mânca, au ce stinge/aprinde, au apă caldă şi energie, suficiente, astfel încât, din puţinul lor strict necesar să hrănească un animal.
Într-o lume altfel, bunăstarea oamenilor şi, mai ales, inteligenţa lor specifică, nu s-ar măsura în valoarea coşului de la supermarket, ci în confortul animalului de companie.
Renata, nu reusesc sa comentez pe celelalte bloguri ale tale; nu gasesc rubrica in care pot semna (toate rubricile disponibile imi cer sa fiu logata in diverse retele).
RăspundețiȘtergereReiau comentariul pe care il scrisesem acolo.
Textul tau emana tristetea aia speciala cu care iti dotezi tu textele, in general.
As vrea sa iti zic de ce imi plac textele tale, dar nu prea stiu cum. Incerc asa:
personajul tau se numeste Iulius si e ceasornicar; e chiar ceasornicarul Iulius, in cel mai firesc mod cu putinta. Nu ar putea fi un profesor pe nume Andrei sau un contabil pe nume Marius.
Si-apoi, motanul! Motanul nu are nimic important de facut pe-acolo, decit sa dea viata povestii si sa o incheie.
Sint sigura ca intelegi ce am vrut sa zic.
Nu trebuie să fii sigură că am înţeles ce-ai vrut să zici, Ina!
RăspundețiȘtergereFii sigură că am înţeles, ba chiar, dacă mi s-ar fi cerut să-mi autoadministrez un comentariu, l-aş fi ales pe-al tău. :)))
Motanul e cheia poveştii.
Hei!...
Lumea mea se deznasoleşte!
Eu n-am motan,(deşi mi-s dragi pisicile) pentru simplul motiv că am căţel. De cîte ori mă loveşte spleen-ul, Lady cea răsfăţată încearcă să-mi arate că mă iubeşte, gonind astfel orice tristeţe. Îţi recomand o cură de iubire sinceră, dezinteresată, aşa cum numai animăluţele ştiu să ofere...
RăspundețiȘtergereCu drag
Off, câtă tristeţe pentru un început de an. E drept că n-avem motive să debordăm de optimism, dar nici atâta depresie, zău aşa. Parcă mai bună-i vorba „zâmbeşte, că mâine poate fi mai rău”, iar ceva rezerve de depresie ne trebuie, la o adică, pentru vreo molimă, vreun război, vreun cutremur devastator sau alte asemenea ocazii.
RăspundețiȘtergereMatilda,
RăspundețiȘtergerenici eu n-am motan. Am avut un câine care a avut o vreme un motan. :)
Nu-mi cere să-ţi explic, fiindcă e complicat.
Mie, Florian, până la urmă mi se pare o poveste cât se poate de optimistă,zău! :))
RăspundețiȘtergereDa, exact asta-mi lipsea dupa inceputul asta de an de tot cacatul!
RăspundețiȘtergereHai, sa traiti si voi, la multi ani...
Renata, Zizania nu strimba din nas, ci doar iti spune ca a atins-o tristetea textului tau. Mie mi s-a parut un comentariu foarte la obiect- mai la obiect decit mi-ar iesi mie vreodata.
RăspundețiȘtergereMi-am facut, iata, datoria de "al mai tare psiholog amator" sa-ti traduc (Zizanie, degeaba faci tu misto de mine...ce te-ai face fara mine!)
Zâzanie,
RăspundețiȘtergerepovestea cu Romeo şi Juieta a scris-o altul înaintea mea. Dacă stai să te gândeşti, a ăluia e chiar morbidă.
Putem face un experiment, însă...
Dă-mi un început de poveste şi ţi-o scriu, pe placul tău. Vrei să se termine la cununie, ca în filmele americane? Facă-ţi-se voia!
Nu ştiu, Ina!
RăspundețiȘtergereDe obicei , Zâzania îmi face mari mizerii în calitate de critic literar.
Cam tot aşa am tradus şi eu comentariul dar... oameni buni, e doar o povestioară S.F.!
Nu e nici tristă, nici veselă.
Renata, dacă pentru tine asta e o poveste optimistă, mă ia cu fiori pe şira spinării când mă gândesc cum ar arăta una pesimistă. Pe lângă ea, cartea „Ultimele zile ale unui război atomic”, sau filmul „Ziua în care vin peştii”, cred că ar părea nişte comedii savuroase.
RăspundețiȘtergerePS Am văzut că ai pus semnul :)), dar m-am gândit că poate ai vrut să subliniezi spiritual optimist al scrierii tale :)) In plus, aveam chef de vorbă şi mi-a căşunat pe tine.
Erată: spiritul, nu spiritual (la PS). Programul ăsta ciudat pe care îl am îmi corectează toate cuvintele după vocabularul englez. După ce scriu ceva mă apuc să recorectez la loc, dar mai îmi scapă câte un cuvânt.
RăspundețiȘtergereBa, e trista. Adica, la toti ni s-a parut trista citind-o- si vine autorul sa ne spuna ca nu e trista. Da' ce, Eminescu a venit sa ma plezneasca pentru comentariile din clasele a saptea si a opta, la opera dumnealui?!
RăspundețiȘtergereTu sa taci si sa ne lasi pe noi sa hotarim cum e povestea ta, clar? :)
E trista si gata! Cred ca nici tu nu iti mai dai seama cind strecori durerea aia in texte!
Florian,
RăspundețiȘtergeretrebuie că ne pun ăştia ceva în net, fiindcă de trei zile mă gândesc la filmul pe care-l aminteşti... ăla cu peştii.
Mă gândeam că l-am văzut la o vârstă la care nu puteam să-l înţeleg şi totuşi l-am înţeles. Asta înseamnă că a fost atât de bine făcut, că trecea pragurile vârstelor.
Foarte ciudat, dar mie mi s-a părut că povestirea mea e un fel de poveste de dragoste cu final deschis
şi că un motan, în buclă temporală, te îndeamnă să reevaluezi permanent semnficaţia evenimentelor pe axa timp.
Adevăratul succes al poveştii e că pot vorbi cu voi.
Dacă tu zici, Ina, că povestea tristă, atunci ... bine.
RăspundețiȘtergereDar să luăm, ipotetic, varianta în care ceasornicarul Iulius, întrebat cum îl cheamă, răspunde "Nu, mă cheamă Dorel!"
Ei?
Ce facem atunci?
atunci ajungem la Invariantii lui ElZap si am incurcat-o. Doar el ne mai poate salva.
RăspundețiȘtergerePăi să ne salveze el, Ina!
RăspundețiȘtergereMăcar despre el ştim sigur că nu ne vrea răul.
-Sfarsitul ....?
RăspundețiȘtergere-Da, in seara asta!
-Nu o sa fie asa ceva, fiindca nici n-am inceput. Cred ca ai uitat un amanunt esential.
-Nu am uitat nimic
-Ei bine, atunci de fiecare data cand o sa se apropie sfarsitul o sa ma duc in atelier si o sa dau timpul inapoi cu cateva ore.
-Timpul nu poate fi dat inapoi, hai sa fim realisti.
-Daca vrei poti sa il dai inapoi, poti sa revezi clipele placute din viata, poti ....... orice!
Bine ai venit acasă, Lolita!
RăspundețiȘtergereEşti un nesperat cadou. Doar omul din Alfa Centauri a mai căzut aşa, deodată, din cărţi!