Alo, Doctore!...

De câte ori apare la televizor profesorul Mircea Cinteză eu mă gândesc la tata. Parcă-l văd punându-şi arătătorul peste buze, în semn de „Ssst, vorbeşte doctorul meu!” şi tac.
Nu-mi mai e demult simpatic, poate că nu mi-a fost niciodată, ba chiar, atunci când, în urmă cu 25 de ani l-am întrebat, disperată, ce şanse de supravieţuire sunt şi el mi-a spus „Nu ştiu, cu cordul nu te joci, vorbim peste trei săptămâni”, l-am urât.
Abia târziu am înţeles că procedase corect. Al treilea infarct, statistic, nu prea dă şanse, iar taică-miu se număra printre pacienţii recalcitranţi, inconştienţi, trata boala de inimă ca pe o aventură galantă, adică să nu ştie nimeni de ea. Făcea pe viteazul, fugea din spital şi acasă minţea că a fost la pescuit, având grijă să-şi acopere urmele de perfuzor, ca drogaţii.
Aşa zurbagiu cum era , transformat din fumător înrăit în fumător înrăit pe furiş, doctorul Cinteză l-a ţinut în viaţă încă opt ani, după ce statisticile spun că ar fi trebuit să fie mort.

Prin urmare, când vorbeşte Cinteză la televizor, eu tac. Indiferent ce zice şi ce se zice despre el, mi-aduc aminte ce cardiolog bun este şi cum mi-a făcut el rost de tată, încă opt ani, în mod nesperat.
Ca să nu mă enervez, îl ascult aşa, cu-o ureche şi-i caut scuze. Că, în definitiv, nu poţi rata o carieră strălucită doar fiindcă ai principii. Că n-ar fi folosit nimănui să se pună gică-contra şi să fie trecut pe linie moartă. Că, la câte vieţi o fi salvat, i se poate ierta păcatul de-a fi sărit în barca puterii, la maturitate, cu sprinteneala unui puştan. Că poate el crede sincer că...

Dar azi nu mai pot să tac, dom’ doctor! Indiferent de ce-o zice tata, pe unde e el acum.

Aţi vorbit limpede, răcoros, ca o apă de munte despre starea Sănătăţii româneşti.
E normal să priviţi hemoragia de medici români cu oarece detaşare, fiindcă ăsta-i datul doctorului: să nu se sperie de-o hemoragie. E normal să luaţi lucrurile exact aşa cum sunt: ăştia care pleacă, nu pleacă fiindcă aici nu pot face carieră. Sunt prea tineri să se gândească la ascensiunea profesională. Deocamdată se gândesc la plata chiriei şi-a întreţinerii.

Sigur că numai cine nu vrea, nu se descurcă. Lucrezi ziua într-un spital de stat şi, dacă nu te mişti în zona unde pică, seara mai faci nişte ore la o clinică privată, pe urmă, noaptea, nu te împiedică nimeni să faci gărzi.

Toată treaba asta îţi asigură un trai decent, de o mie de ori pe zi te auzi strigat „doctore!” şi lucrurile pot să intre pe făgaşul normal, timpul lucrează încă în favoarea ta, te poţi gândi să faci un copil, un masterat, un primariat, un...

Toate astea vin din una în alta, cu condiţia să găseşti un post după rezidenţiat .

Nu-l găseşti, fiindcă e blocat, desigur. Cele 1600 de posturi care se reduc nu reprezintă răul cel mai mare, fiindcă oricum erau blocate, tinerii medici n-ar trebui să plângă după ceva ce, oricum, nu exista, aşa că numai prin voinţă politică şi dacă s-ar aloca ...

Alo! Domnu’ Profesor Cinteză, trebuia să vă opriţi cu badineria aici! Cât încă discursul vă era spumos şi dantelat.

Nu trebuia să continuaţi cu „...şi sunt bucuros că problema medicilor români a intrat în vizor la cel mai înalt nivel”, fiindcă la cel mai înalt nivel e Băsescu şi el a zis „Plecaţi, bă!”

Nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă că, la o eventuală remaniere guvernamentală, vă reluaţi halca sau hălcuţa în Ministerul Sănătăţii!

Aş vrea, după prestaţia televizionistică de azi, să vă retrageţi în munţi, la aer curat şi să vă trataţi de cord, până-l faceţi inimă, la loc. Că imediat alături, cică, fără să existe studii ştiinţifice în domeniu, se regenerează un apendice septat, numit Conştiinţă. Cu două cămăruţe: Demnitate şi Ruşine. Comunică între ele, zice-se, empiric vorbind...