Ou ochi la moartea unui preşedinte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat în martie, 1965.
Aveam deja cinci ani şi singurul lucru cu adevărat groaznic pe care-l trăiam zi de zi era mâncatul de dimineaţă. (Ulterior, când am avut dreptul să aleg, am renunţat la el şi am ceva bibliografie în sensul ăsta, adică există câţiva nutriţionişti nebuni care susţin că micul dejun survine la o oră la care organismul nu e pregătit încă să dea piept cu viaţa, nu vrea să consume energie cu digestia, vrea să fie lăsat în pace...)
Ăilalţi din casă trăiau multiple neajunsuri minut de minut, numai că ei erau adulţi, puteau să-şi gestioneze situaţia, aveau de ales.
Cineva care are dizgraţioasa vârstă de cinci ani trebuie să supravieţuiască aşa cum i se ordonă. Libertatea lui se rezumă la a alege între „lapte alb” şi „lapte maro” după ce s-a luptat cu două felii de pâine unse din gros cu unt, peste care se adaugă şuncă, brânză, caşcaval, orice, una din chestiile alea care asigură calvarul matinal.

De-aia mi s-a părut cel puţin suspect că, într-o anume dimineaţă de martie, bunică-miu m-a întrebat dacă n-aş mânca un ou ochi.
Cum dracu! Ou ochi aş fi mâncat şi-n somn, era singura mâncare care-mi plăcea, alături de porumb fiert şi îngheţată, toate trei aflându-se pe lista „cu măsură”, adică atât de rar, încât uneori aveam impresia că fericirea e un triunghi echilateral care uneşte alimentele astea trei şi tu te afli în centrul lui, legat la ochi, întinzi doar mâinile, ca la Baba-Oarba şi înhaţi ce se nimereşte, oricum eşti câştigător...

- Hai, mănâncă repede, îmi zice , că mergem la mătuşă-ta, se ne uităm la televizor.

Ştiţi câte sisteme de alertă are un copil de cinci ani? „Multe!”, o să răspundeţi, la repezeală.

Nu. Greşit! Tot copilul de cinci ani, în mărime naturală, e un sistem de alertă. Fiindcă, vă place sau nu, la vârsta asta e foarte asemănător unui căţel. Un ghem de receptori ascuns în blană. Un ghem de receptori ascuns în copil.
Mi s-a făcut pielea de găină de emoţie şi curiozitate, auzind asta, pentru că mătuşă-mea, Neli, era fiica lui din prima căsătorie şi, pe lângă faptul că era soră vitregă cu maică-mea, se măritase cu un beţiv care era gestionarul cantinei muncitoreşti de la Apaca şi trăgea ponoasele. Adică locuia într-o vilă în Floreasca, avea o baie cum noi n-aveam (n-aveam baie deloc, la ora aia, ne spălam la lighean), cu gresie alb-negru pe jos, cu faianţă albă pe pereţi, cu robineţi în formă de floare, cu un al doilea vas de WC alături de cel normal, despre care, de câte ori întrebam la ce foloseşte, mă pomeneam admonestată pentru vreo boacănă din trecut sau eram repezită că de ce vorbesc la masă. E adevarat că şi pe mine mă apucau întrebările despre bideu, exact când mi se punea ciorba în farfurie.

Neli asta, mătuşă-mea, era casnică prin căsătorie, dar în forul ei interior era croitoreasă, adică ar fi putut trăi liniştită din rochii, bluze, fuste, huse de canapea, dacă nu s-ar fi măritat cu beţivul. Mic nomenclaturist. Pe care l-a distrus băutura şi l-a retrogradat la şef de cantină, în fabrica unde pusese şi el, alături de unii din comitetul central, prima cărămidă.

Nu ştiu ce-l scotea din fire pe bunică-miu mai rău şi evita s-o întâlnească: faptul că se măritase cu un imbecil de activist sau că ăla o bătea zilnic, ca la carte, şi ea nu sufla.

Iar acum, în dimineaţa asta, tocmai el, bunicu’, voia să mergem tocmai la ea, tocmai în Floreasca, să facem ceva ce pe el îl umplea de dispreţ: să ne uităm la televizor. Noi n-aveam televizor atunci şi n-am avut până târziu, până ce nu s-au convins ai mei că pot trece clasa chiar dacă ţinem un televizor în casă.

Mâncam la oul ăla ochi şi analizam excepţionalul situaţiei.
Clar, se întâmplase ceva ieşit din comun. Căpătam hrană semi-interzisă la micul dejun deoarece bunică-miu se grăbea să ajungă în faţa unui televizor, cât mai repede cu putinţă, iar cel mai apropiat era la fii-sa, în Floreasca.
Floreasca era, faţă de Treişpe-septembriul nostru, la mama dracului. În altă ţară.
Ţara noastră era până în Cişmigiu, până la Gambrinus, pe bulevardul cinematografelor şi, duminica, până la Domniţa Bălaşa unde-mi luam porţia de armonii bisericeşti. Minunată.

Mâncam la oul meu şi, cu fiecare îmbucătură, înloc să fiu mai bună, mai cooperantă, mai recunoscătoare că urma să fiu părtaşă la o aventură, am devenit autonomă, lucidă, rezistentă, răzbunătoare.
Calculul era simplu: capăt un ou când aveţi voi interes, că să mănânc repede, să nu mestec câte-un sfert de oră la fiecare dumicat, să termin urgent, să plecăm, dar când îmi crapă mie buza după el, mă îndopaţi cu tot felul de porcării, pot să mor înecată, mestecând la brânză de vaci...

Aşa că am mâncat încet. Groaznic de încet. În mod normal, la viteza aia a mestecatului, bunicu’ ar fi trebuit să mă ucidă, dacă nu m-ar fi iubit atât de mult.
Nu mai zic cum m-am încălţat. Cu câte poticneli. Cum nu-mi încăpea călcâiul în gheată. Cum nu se legau şireturile...

Cred că, ajunşi în staţie, obţinusem o întârziere de trei sferturi de oră.
Nu trecea nici ţipenie de tramvai. Pustiu cât vedeai cu ochii. Într-un târziu, am luat-o pe jos. Nu mai ştiu cât. Până la Panduri? Trecea pe-acolo un alt mijloc de transport?

Cert e că n-am mai ajuns nici până la Panduri, nici în Floreasca.
Ne-am oprit în faţa vitrinei unui atelier de reparat, ceva, gen „Cooperativa Radioprogresul”.

Mai erau câţiva gură-cască acolo, uitându-se la un televizor alb-negru, orientat cu ecranul spre stradă.

Zic „alb-negru” acum, dar atunci era pur şi simplu televizor şi-atât, poate de-aia viaţa reală părea mai frumoasă, fiindcă pe ecran te încurcai în griuri, era o colivă de griuri cu puţin alb şi puţin negru, pielea era de culoarea scrumului de ţigară şi buzele actriţelor erau cam ca antracitul...

În ziua aceea, în mod deosebit, filmul de la televizorul întors spre stradă era cenuşiu rău, cu negru mult, o mulţime tristă de oameni se târa în aceeaşi direcţie, nişte femei plângeau, muzica era oribilă, de fanfară, practic, nu se întâmpla nimic şi totuşi bunicul şi oamenii ăia care se uitau prin vitină la sticla ecranului aveau ceva de văzut.
Probabil că a observat că mă foiesc nerăbdătoare şi mi-a explicat: „Vezi? De-aia trebuia să ne grăbim. Să fi ajuns la Neli, să vedem înmormântarea la televizorul ei. A murit Gheoghe Gheoghiu Dej.”

Nu mă întrebaţi cum de ştiam eu, o ahtiată după ochiuri, la numai cinci ani, ce e aia „Gheoghe Gheorghiu Dej”, dar ştiam, fiindcă l-am întrebat: "... şi nu vine altul? N-o să moară şi ăla?”

Nu mi-a răspuns. Mi-am răspuns tot eu: „O să moară! O să mănînc mai repede. O să vedem toată înmormântarea, de la începutul începutului.”
M-am simţit foarte bine după ce-am zis vorbele astea. Nici nu mi-a păsat că toţi cei din jurul meu păreau să nu mă fi auzit şi îngheţaseră cu ochii în cortegiul funerar transmis în direct.
Am început să cânt, din proprie iniţiativă: „O vioară mică de-aş avea/O vioară mică mi-ar plăcea...”

Nu m-a sâsâit nimeni.