Pâinică

Urăsc cuvântul ăsta!
Mulţi ani habar n-am avut de ce.
Poate fiindcă se potrivea perfect în lista nefericită a diminutivelor care nu-i plac lui Mircea Badea. Văcuţă. Ciorbiţă. Mămăliguţă. Pâinică. Mămică. Pupici.

Le uram pe toate, deopotrivă, fiindcă se milogeau de noi să arate drăguţe, dulcici, să ne facă viaţa mai nostimă, mai finuţă, tot ce părea din topor devenea mai toporaş, mai miştocuţ, dar „pâinica” mă oripila în mod deosebit.
Ori de câte ori un chelner m-a întrebat dacă doresc şi pâinică, am refuzat-o, fără să mă gândesc că o mâncare grasă, sosoasă, fără pâine e aproape necomestibilă.

Acum vreo zece ani am avut ocazia să vizitez o prietenă în maternitate, la câteva ore după naştere. Mi s-a făcut favoarea să vizionez şi „dormitorul” abia-născuţilor.

Al ei stătea într-o cutie transparentă, alături de-un ortac, de acelaşi leat. Amândoi aveau sub 24 de ore pe lumea noastră.

Aş putea zice că erau cele mai tinere persoane pe care le vedeam, în viaţa mea.
Al ei a cârnit din nas, sub privirile mele şi a oftat adânc, în somnnul lui. Imediat, celălalt a repetat oftatul, cârnind din nas, în somnul său.

Comunicau în lumea lor, inaccesibilă mie şi erau atât de mici încât, ca să-i asimilez lumii mele, a trebuit să fac tot felul de comparaţii, cu ce seamănă, de ce au mâinile cât linguriţa de desert şi picioarele cât lingura de supă, dacă nu cumva chiar mai mici şi m-am speriat constatând că sunt, per total, cam cât o pâinică.

Abia atunci am înţeles de ce nu-i poţi zice pâinii noastre, cea de toate zilele, aia din care tai felii - pâinică.
Fiindcă un singur lucru arată ca o pâinică: un nou născut.

Şi astă seară, nişte pâinici de-astea au părăsit sistemul.
Fără să prindă măcar de veste că făceau parte din el.