Din grabă...

Cum a descoperit Fleming penicilina?
Zice-se că din grabă.
A lăsat o placă Petri în laborator, placă pe care însămânţase o tulpină bacteriană. A stins lumina, a încuiat şi dus a fost. Gurile rele zic că în vacanţă. Aşa o fi! Cert e că a lipsit mai multe zile şi când s-a întors, cultura bacteriană murise, mediul de cultură era acoperit de mucegai şi…
La “şi” intră în istorie Penicillium Notatum.
Antibioticul salvator care a pătruns şi-n folclorul urban - “Tu ziceai că eşti virgină/Şi-acum fac penicilină…” , iertat să-mi fie citatul vulgar, dintr-un text vulgar , strămoş îndepărtat al versurilor cu care ne delectează azi alde Guţă, artistul manelei prezidenţiale.

Ce ne spune nouă întâmplarea asta?
Că o acţiune umană măruntă, o scăpare, o sprinţară neglijenţă (cum i-ar zice, poate, domnul Pleşu) poate schimba istoria.

Într-o enciclopedie a manipulării, la capitolul, “Băi, dar eu chiar am crezut!”, peste enşpe ani, o să figureze actorul numit Bendeac, cu textul său, intitulat HONORIUS PRIGOANĂ.
Are importanţă ce zice el acolo, pe blog?
Are!

În primul rând e destul de semnificativ cine zice.
Vreo chivuţă? Vreo bambooistă? Vreun piţiponc semialfabetizat care-şi bea cafeaua în Dorobanţi şi ia prânzul la Paris, dacă vrea muşchiul lui, dar mai ales avionaşul pe care i l-au făcut părinţii cadou când a reuşit să treacă dintr-a treia într-a patra?
Nu! Scrie despre Honorius Prigoană chiar Mihai Bendeac, un tânăr şi talentat actor, pe care mulţi tineri din generaţia lui îl admiră şi-l urmăresc la televizor, îl aplaudă, l-ar putea avea ca model. Ar putea să-l creadă pe cuvânt şi să înceapă să gândească exact ca el.

Şi iată ce zice domnul Bendeac, cu toată sinceritatea, pe blogul său:

“Honorius e dat dracului. Traiesc cu convingerea ferma ca tipul e indeajuns de bun incat sa ajunga peste 20 de ani presedinte. Imi place (sau cum striga floraresele dupa mine “MOR DE EL”) fiindca ma vad in oglinda. Pasiunea pentru profesie dusa aproape la extrem. E agitat, vesnic are ceva de facut, doarme 4 ore pe noapte, s-a retras din viata sexuala (eh… nici chiar asa! ). Mai mult decat atat, Honorius are doua avantaje esentiale. N-a cunoscut comunismul si a studiat peste hotare.”

Să analizăm? Hai să analizăm!
“Traiesc cu convingerea ferma ca tipul e indeajuns de bun…”
Convingerile ferme se bazează de obicei pe dovezi. Pe argumente. Pe fapte.

Corect era “trăiesc cu impresia că…”, fiindcă impresiile nu pot fi chiar ferme, “ …. tipul e indeajuns de bun incat sa ajunga peste 20 de ani presedinte.”
Mă întreb ce înseamnă la Bendeac “îndeajuns de bun”?
Ce a înfăptuit, oare, tânărul Prigoană, în cei 23 de ani ai săi, ca să-l recomande că ar fi îndeajuns de bun?

Că figurează ca asociat în multe firme de-ale tatălui său? Că acesta i-a cumpărat nişte jucării cu statut,contract şi cont în bancă, aşa cum alţi părinţi le cumpără copiilor maşinuţe cu baterii care merg singure, căţeluşi cu baterii care latră şi dau din coadă?

Singura calitate detectabilă a lui Honorius e faptul că nu se pierde în faţa camerelor de luat vederi, aşa cum păţesc reporteriţele de pe teren, care până transmit ştirea despre un incendiu, pompierii sting focul, se reconstruieşte casa, oamenii îşi reiau viaţa de unde au lăsat-o şi tragicul incident devine amintire.
Prin urmare, orice om care nu se exprimă poticnit, care nu face “Astăziîîîî…. la ora douăîîî…îîî… a avutîîî…ăăăă….locîîî….” e bun de preşedinte.
Păi atunci e bun şi Băsescu, fiindcă vorbeşte cursiv, cu tupeu, cu aplomb, e un bun comunicator, e bun acum, o să fie bun şi peste 20 de ani şi-n vecii vecilor, doamne-fereşte!

Insistă Bendeac să ne convingă ce bun ne-ar fi nouă Prigoană jr. peste 20 de ani, vorbind despre pasiunea acestuia pentru profesie, dusă aproape la extrem.
Dacă aş şti şi ce profesie are Honorius , poate că m-ar interesa unde-i punctul terminus al extremismului său pasional. Pentru că a avea mulţi bani, multe firme, mult papagal, multe relaţii şi-un tată bine înfipt în afaceri şi-n politică, nu cred că figurează în nomenclatorul profesiilor…

Dar ceea ce m-a întristat cu adevărat în postul defel propagandistic, scris cu sinceritate şi bună-credinţă al lui Mihai Bendeac e acea ultimă propoziţie citată:
“N-a cunoscut comunismul şi a studiat peste hotare.”

O primă veste tristă pentru Bendeac: nu poţi lupta împotriva unui adversar complet necunoscut.

Generaţia Bendeac-Prigoană jr., care umbla de-a buşilea în ’89, n-a cunoscut comunismul decât din răstălmăcirile mediatice care au lansat o perdea de fum peste el, astfel încât s-o facă să creadă că cele 4 milioane de înscrişi în PCR erau nişte imbecili habotnici care-i înălţau ode lui Ceauşescu, că între un inginer şef de secţie, dintr-o uzină, care n-ar fi putut deveni şef de secţie dacă nu intra în partid şi Emil Bobu nu e nicio diferenţă, că şcoala românească a fost inexistentă până în 1989, că în loc de matematică, franceză, geografie, biologie , în şcoală se studiau cuvântările tovarăşului…

Mult se înşeală domnul Bendeac!

Comunismul, aşa cum l-am perceput noi, ăştia maculaţii, bătrânii, era clasa potenţilor vremii, impostori, mai mult sau mai puţin alfabetizaţi, îmbogăţiţi prin mijloace oculte, mincinoşi, nesimţiţi, lipsiţi de scrupule, plus odraslele lor, ebe, poponeţi , roberte… dar parcă nu într-atât de imbecile ca odraslele actualilor potenţi!
Nomenclaturiştii comunişti de-atunci au devenit capitaliştii de azi; oportuniştii, profitorii, demagogii, delatorii de ieri sunt afaceriştii de azi; ideologii care fluturau secera şi ciocanul ieri, azi flutură steagul Uniunii Europene…
În proporţie de 90% nimic nu s-a schimbat, deoarece casta celor puternici nu s-a schimbat, vieţuieşte şi se perpetuează în descendenţă directă, rasă pură, făcând posibil ca azi, iată, un oarecare Prigoană pe care-l recomandă talentul de a face bani până şi din gunoi, să ni-l recomande, ba chiar să ni-l impună prin fix aceleaşi mijloace propagandistice ca pe vremuri, pe fiul său, drept posibil personaj politic .

Cine-l face mai eligibil şi mai credibil?
Un tânăr om de cultură, un actor, care poate crede cu sinceritate ceea ce spune, fiindcă a dat niţel pe goagăl după comunism, n-a mai stat să se întrebe dacă entuziasmul său de-acum nu seamănă cu hei-rupismul de la Bumbeşti-Livezeni, a scris, grăbit, ce i-a trecut prin minte, la primul impuls şi-a stins apoi lumina.
Ca Fleming.
Numai că din graba domnului Fleming ne-am procopsit cu clasa antibioticelor, lucru bun, pe când din graba domnului Bendeac ne putem alege cu o nouă clasă politică, mai periculoasă decât asta de-acum, a piţiponcilor garantaţi prin naivitate.

Dacă aş şti că, vreodată, prin absurd, Mihai Bendeac citeşte aceste rânduri i-aş spune că, generaţia mea, care avea vârsta lui în ’89, şi-a întrebat cu mare arţag şi trufie părinţii – "De ce ne-aţi vândut comuniştilor?" Şi ei, bieţii, au răspuns, sincer: "De frică".
Mi-e teamă că ar fi îndreptăţiţi acum, aceiaşi părinţi deveniţi între timp bunici, să întrebe, la rândul lor: "Copii, de ce ne vindeţi imposturii?"
Şi copiii, dacă ar fi sinceri, ar răspunde:“Din grabă .”

UPDATE: Dacă tot s-a amuzat, nevinovat, ElZap, de naivitatea jurnaliştilor Oana Dobre şi Victor Ciutacu în duel cu Prigoană cel mic, de ce să nu ridicăm cota de amuzament şi să nu pun şi eu paie pe foc, spunând că, la întrebarea dificilă a Oanei Dobre - Ce înseamnă C.A.S.? – prigonitul invitat a răspuns corect, jurnalista se documentase în mare grabă, cred, deoarece Casei de Asigurări de Sănătate i se spune prescurtat C.N.A.S., când e vorba despre Casa Naţională, i se mai zice C.J.A.S., când vorbim de o Casa Judeţeană şi, în fine, C.A.S.M.B., dacă ne referim la casa de asigurări de sănătate a municipiului Bucureşti, dar niciodată C.A.S. …