Reforma presei - kilometrul zero

“Hai să facem reforma presei pe net!” – zice Victor Ciutacu pe blogul său.
Păi, hai s-o facem, Victore!

Kilometrul zero, un pic mai la sud.
Oraşul Vechi.
Una din 10 case mai arată ca acum 150 de ani. Fiindcă aşa a vrut proprietarul cel nou, pe drept sau pe nedrept, fie că a cumpărat-o prin intermediar de la o babă de 93 de ani stabilită în Tel Aviv, fie că a cumpărat-o de la primăria sectorului 3 care n-o deţine, dar o are desenată pe hartă.
Babei i-a plătit trei sute cincizeci de mii de euro bătuţi pe muchie, avocatul babii a vrut şi el douăjdemii, nu-i bai, cu acte, cu marafeturi, aproape cinci sute de mii, rotund.
Primăriei, la fel. Cu acte, cu marafeturi, cincizeci de mii, restul, până la cinci sute, şpăgi mai mari sau mai mici, mai e şi arhitectul sef, mai e şi secretara care a fixat audienţa, una peste altul - juma de bulion, ai casa ta, pe bune, din moşi-strămoşi în buricu’ Bucureştilor, ăla care s-a iluminat prima oară pe gaz.

Ce faci cu ea, acum, că ţi-a revenit de drept.

Mai ai ceva bani, o faci cârciumă retro. N-ai, o închiriezi. La unu’ cu “pompe funebre” care îţi pune colcovanul de milioane pe masă, legat cu elastec, nu se tocmeşte, zice că la el merge afacerea, mortul dinspre groapă nu se mai întoarce. În colcovan intră şi faţada. O face cum vrea el. Cu termopan maro şi faianţă marmorată. Lasă că ştie el mai bine cum devine mai primitoare o casă de unde cumperi coşciugul şi ultimul drum.
Sfârşit. Casa ta nu mai e a ta, e a morţilor care va să vină.

Sau.
Ai terminat banii şi aştepţi să-ţi pice alţii, faci pe mortul în păpuşoi şi o laşi.
E bună şi-aşa. Are vedere la stradă, an de an devine mai retro, timpul lucrează în favoarea ta, când o fi s-o dărâmi şi să faci acolo un cubuleţ de sticlă între monumente istorice, clădire de birouri, toţi vecinii zic mersi că au scăpat de curve şi şobolani.
Mai joci un spider solitaire, mai dai nişte telefoane, anii trec. Banul se adună.
Ăst timp, şi casa adună. Curve, peşti, barbugii, câteva kile de heroină , sectoristul de proximitate se-nvaţă cu locul, înţelege când e programat la plată, îşi învaţă lungul nasului, priveşte cu drag…

Trece vara, vine iarna, la cumpăna dintre 2009 şi 2010 casa ia foc.
Intră la ştiri, pe început de an, focul aduce noroc.
“Arză-te-ar focu’, că frumoasă mai ieşti!” , zisese şi ţiganu’ aseară, când se pornise pe băut.

Vin pompierii, vine televiziunea, se face reportaj, cinşpe oameni scapă sărind pe o saltea relaxa împrumutată din vecini, (în centrul istoric lucrurile se mişcă istoric, pompierii ajung mai blajin, cam la limpezirea faptelor, morţii cu morţii, viii cu viii, a mai rămas o fată care n-a vrut să sară, că i-a fost frică să sară de la etajul unu).

Aşa zice şi reporterul de la faţa locului, că o tânără a murit arsă, că n-a vrut să sară pe salteaua pompierilor.
Bine, la ştiri îi zice salteaua pompierilor, da’ e salteaua lu’ un nea vecinu’ din vecini, matrimonială, care a vrut s-o sacrifice pentru ăia cinşpe care au sărit de la trei metri înălţime, fiindcă pompierii nu mai veneau odată.
Iaca ştire: de anu’nou, pe Calea Moşilor, o fată îşi pierde viaţa într-un incendiu, arsă, numai ea, că n-a vrut ,proasta, să sară; ceilalţi cinşpe locatatari au sărit, au scăpat. Pompierii au bla, bla, bla, eroic.

Uite cum a fost, de fapt.
Punguliţele de heroină stăteau păpuşite pă peste tot prin casă.
Fata avea douăzeci de ani şi un metru optzeci. Dacă se lăsa uşurel peste pervaz, mai avea de sărit vrun metru.
Da’ n-a vrut. Nu fiindcă era gravidă, fapt cunoscut şi dovedit la IML, ci fiindcă era chircită în pat.
Acolo au luat-o flăcările şi-au făcut ce s-au priceput mai bine cu ea. Au carbonizat-o.
Adică nu că n-a vrut să sară, dar nici măcar n-a băgat de seamă că lua foc.
Fiindcă dormea.
Dormea, nu era moartă la ora incendiului, fiindcă IML-ul a mai făcut o autopsie ordonată, când s-a aflat că imobilul era tapetat cu stupefiant de primă mână.
Au dat-o a lor ei în sicriu sigilat, cu fum în plămâni şi condoleanţe, explicându-le că să stea liniştiţi, nu că n-a vrut să sară, n-a băgat de seamă ce se întâmplă, pentru că dormea. Şi dacă dormea, dormea. Bine că a murit dormind…
Acuma, ce fel de somn era ăla …
Asta nu i s-a mai ordonat IML-ului să afle.

…..

Aşa că, domnu’ Ciutacu, când s-o duce reporterul de teren, pe timpul lui liber, pe strada General Florescu, să întrebe o babă care stă în poartă, de plictiseală, pe 2 ianuarie 2010: “Bre, cum a fost, de fapt, cu focul de pe Moşilor?”, şi o să investigheze problema, şi o să amuşine ce-i cu săculeţii de drog, şi cât lua câte cineva din Circa 10 Poliţie ca să se prefacă neştiutor de existenţa lor, şi cum e să treci pe stradă către circa financiară de sector, uşor zgribulit, în plină vară, printre doi peşti şi trei curve scoase pe scăunele la marginea trotoarului, cam lihniţi, şi cum e să te faci că totu-i în ordine pentru tine, ca şi pentru ei , şi mai ai lichid în instalaţie să vrei să continui ştirea cu focul, deşi Mogulului i-a trecut interesul…

Ei! Abia atunci putem vorbi de reforma presei pe net.
Pe net, pe brut, pe ce vrei dumneata, domnule Ciutacu!
Dar s-o luăm de la kilometrul zero!