Într-o marţi violet

(lui Victor Ciutacu)

Toată ziua a nins. Straniu şi nesimţit. Straniu, fiindcă a nins alb, clasic, exact ca în poveşti, fără pic de mov. Nesimţit, din punctul de vedere al celor de la serviciul de deszăpezire.

La amiază mi-am chemat un taxi. Am format la întâmplare un număr de patru cifre care începea cu 9. Am nimerit la “Meridian”.

Umblu rar cu taxiul. Totuşi, nici n-am apucat să zic “alo”, că dispecera mi-a recitat exact adresa prăvăliei, pentru confirmare.
Am suspinat un “da” pierit, ca şi cum m-ar fi prins în vizită la Vântu.

Peste exact şase minute, şoferul îmi explica, mândru, că au un soft care memorează primul apel cu adresă cu tot, şi când suni a doua oară în viaţa ta, nu contează după cât timp, datele apar pe monitorul lor. Deocamdată însă, a mai zis el , treaba e valabilă numai dacă suni de la un telefon fix. De pe mobil, deocamdată, nu merge.
Peste încă vreo trei minute, privind aiurea, pe geam,ninsoarea, am înţeles singură, în mintea mea, că acel “deocamdată” va rămâne etern în softul dispeceratului şi că era logic să fie aşa.

“Dacă ninge până mâine, zice taximetristul, c'est très grave!”
M-oi fi uitat prea surprinsă la el, fiindcă am mai auzit câte-un “let’s go!”, pe vremuri, când exista compania Perozzi & Valentino, dar în franceză, încă nu mi se exclamase niciunul şi omul mi-a tradus imediat: “Am zis în franceză că e pe nasoale, dacă o ţine tot aşa.”
Am ajuns, am plătit, am coborât.

“Geppetto” şedea cocoşat sub cuşma lui de nea, în parcare, nemişcat de două zile.

M-am uitat la el cu regret şi i-am spus, în gând, “Ce vrei, frate, asta e! Un far de-al tău e mai scump decât o sută de curse cu taxiul.”

Atunci s-a petrecut paranormalul: de sub stratul de zăpadă, de dincolo de parbriz, "Geppetto" a clipit către mine intermitent, violet.
Am înlemnit .

Spre deosebire de alţii, însă, am făcut faţă atacului şi mi-am amintit că aşa clipeşte el şi pe timp frumos, e de la alarmă. Cel puţin aşa cred.

Am parcurs apoi cei douăzeci de metri de alee, până la scara blocului.
În prag, motanul nostru tigrat, nins şi ăsta tot, aştepta să-i faciliteze cineva intrarea în subsol. “Ce faci, Mitzinschon?”, l-am întrebat şi i-am dat drumul înăuntru.

Nu s-a vârât imediat, ca gherţoiul. A ridicat întâi ochii lui albaştri, minunaţi, către pământeanul care sunt şi mi-a mulţumit.
A zis: “Mi-au…”
Şi în lumina blând-obosită a zilei care începea să se retragă, am auzit , pentru prima oară, în graiul pisicesc, cum sună CRATIMA…