Un film pe care aş vrea să-l vedeţi

Aseară m-am uitat la un film pe HBO.

De obicei îmi caut un film cu mult sânge, multe cartuşe, mult NYPD, mult dialog pontos, multă miştocăreală sclipitoare, treacă de la mine şi-un ţânc de şase ani, spontan şi înţelept, care ştie că, dacă o încurajează pe mă-sa să şi-o tragă cu un nene cu bicepşi lucraţi, o să aibă cu cine se duce la meci, o să-l ciufulească şi pe el cineva ca-ntre bărbaţi, o să fie şi ea mai fericită, într-un cuvânt el, puştiul, o să aibă, iar, un tată.
De obicei n-apuc să văd finalul fericit, deja mi se închid ochii la primul schimb de focuri mai serios în care un poliţist bun e împuşcat în femurală sau direct în carotidă, mai face o ultimă băşcălie optimistă din balta de bulion care se lăţeşte în jurul lui şi-n care colegul îl zgâlţâie disperat - stei uiz mi sau, mai nasol, teic it izi, ca să ai ce povesti nepoţilor.
La cadrul următor, unde colegul rămas în viaţă e singur la el acasă, bea ceva şi ascută “Stay with me”, de obicei adorm.
A doua zi, singurul lucru pe care mi-l amintesc e că am adormit cu televizorul “aprins”.

Aseară, nu.
Ştiam că se dă filmul ăla pe HBO. M-am aşezat să-l văd, fiindcă bănuiam că trebuie.

Era un film despre frig şi cuvinte.
Frigul e subînţeles, iese din ecran şi intră în tine, ca un alien invizibil, de-ăla care depune ouă şi naşte monştri de frig, în locul pe care noi îl numim plexul solar.
Cuvintele vin mult mai târziu, le aduce DEX-ul, care în film joacă personajul negativ, el e inculpatul, criminalul în serie, ucigaşul care – negru pe alb - extermină eroul pozitiv al poveştii, cuvântul CONŞTIINŢĂ.
Un personaj secundar, un serv aproape inactiv, un mult prea tânăr poliţist de la judiciar, pe nume Cristi, încearcă tot filmul să salveze conceptul de CONŞTIINŢĂ.
N-are cum. Definiţia lui e precară, e fără girul Academiei Române, o bălmăjeală nespectaculoasă:
“Conştiinţa e ceva ce pe mine… e acel lucru care mă opreşte să fac ceva rău…, ce aş regreta după.”

Şi vine DEX-ul, şi zice definiţia adevărată, formă de reflectare a.. şi a… semnificând… şi filmul se termină prost, cu organizarea unui flagrant, conform schemei desenate pe tablă de chiar acel tânăr poliţist pe nume Cristi, care purta acelaşi pulover de patru zile, care era însurat cu o profesoară de limba română, care îşi denumea, în mod eronat, informatorul , “turnător” şi care nu ştia că “LEGE” e definit la litera “L”, că “MORALĂ” e definit la litera “M”, că nu există în DEX o definiţie pentru LEGE MORALĂ, prin urmare ea nu există, o găseşti definită la HAOS.

Cum? Lege morală = haos?
Da.

Adică nu există lege morală?
Da, nu există.

Adică Porumboiu, ăsta, face un film, în care un poliţist de la judiciar scrie rapoarte fără greşeli ortografice şi sprijină opt zile un stâlp de beton, într-un filaj de care nu era nevoie, doar ca să i se dovedească faptul că e gata-bătut, cu DEX-ul, nici măcar cu LEGEA, în ultimele 20 de minute ale filmului?
Da.

Bine, atunci…

Atunci să dăm pe alte canale.
Să dăm oriunde viaţa e conform aşteptărilor, conform statisticilor, conform Academiei Române. Să dăm acolo unde ni se spune ce e bine şi ce e rău, fără a ne mai munci noi creierii.
Să dăm acolo unde e bine şi cald, unde mocneşte iluzia în sobă, unde e “şi tu poţi fi – adidas torsion”...
Să dăm în REALITATE.

Care? Asta în care trăim?

Mulţumesc, nu!

Prefer un S.F. filmat în timp aproape real, cu profesoare de română măritate cu poliţişti de judiciar, care au drept şef un colonel care a auzit nu numai de DEX, dar şi de maieutică.
Sunt şi rămân un fan SF, pentru că ştiu sigur că, întotdeauna, mai există cealaltă soluţie.
De-aia am îndurat frigul acestui film, pe care vi-l recomand cu căldură:
“Poliţist, adjectiv”.