Mici ipocrizii care fac posibilă convieţuirea

Ştiţi cum sunt programele radio matinale: doi băieţi spontani şi miştocari vorbesc într-una despre orice, mai comentează o ştire din ziar, mai povestesc ce-au făcut aseară, mai zic un banc, mai dau o melodie. Acum vreo două zile,  un cuplu de-ăsta care te face să nu-ţi iei câmpii la semafor discuta despre cât e tariful să iei un examen la facultate, dacă nu ştii (aproape) nimic: 300 de lei. După aia, au calculat cât te costă toată sesiunea, dacă n-ai învăţat (aproape) deloc. Şi imediat unul dintre cei doi a făcut remarca (pe care o aşteptam de vreo zece secunde): “Sper că la Medicină nu se întâmplă aşa ceva! Îţi dai seama, să ajungi peste câţiva ani pe mâna unui doctor care şi-a luat examenele cu trei sute de lei bucata?”

Vă daţi seama că noi, românii, avem o obsesie?

Singurii profesionişti care trebuie să dea socoteală pentru eşecurile lor sunt medicii. Numai ei n-au voie să fie incompetenţi. O eroare medicală = un mort.

Deşi greşeala unui inginer proiectant, de pe urma căreia se prăbuşeşte un plafon de mall, bagă în groapă câteva zeci de morţi.

Când se prăbuşeşte un avion din pricina dispecerului de zbor e eroare umană.

Când ţi se calculează impozitul greşit e eroare de sistem.

Când pierzi un proces din superficialitatea avocatului tău e viciu de formă.

Când mori îngropat în zăpadă e din nepăsarea autorităţilor. Tot aşa când îţi rupi maşina în două în gropi,  când pierzi un interviu de angajare fiindcă ai fost blocat în trafic un ceas…

În toate exemplele de mai sus, vinovatului nu i se dă identitatea pe post fiindcă n-a terminat medicina sau e un personaj colectiv.

Ar trebui să pun o concluzie la ce-am scris, după ce am zgândărit subiectul.

Puneţi-o voi!