Proces Verbal

S-au schimbat datele problemei sau, cum ar zice unii activişti de partid – “s-au şchimbat.”  În bine, evident! Nu numa’ luminiţa de la capătul tunelului e albă, ci însuşi tunelul.

Să-l luăm pe ţăranul ăla care, când a “dăşchis” uşa, s-a pomenit cu amprenta ei, în mărime naturală, sculptată direct în nămete.  Pentru aceiaşi activişti  - “scluptată”.

Bă, era ca o mască mortuară a propriei lui uşi, adică - s-ar fi putut înfiora omul, nu de frig, ci de conotaţie – UŞA  lui era o uşă importantă.

Însuşi bunul Dumnezeu îi luase mulajul în nea, s-o ducă la el, amintire, în Eternitate.

Mă rog, posesorul uşii nu s-a gândit aşa.

Era un dobitoc de ţăran care dormise toată noaptea cu ochii închişi, aidoma uşii, nu-i trecuse prin minte să stea la pândă, să prindă momentul când Cel de Sus îi face basorelief, gratis.

Tâmpitu’, când a văzut imaginea uşii sale, imortalizată în zăpadă, ce l-a tăiat capu’?  S-o strice cu vreo unealtă pământească. Să treacă el prin albul dumnezeiesc, Dincolo.

Aşa a apărut tunelul alb.

A săpat ce-a săpat, fudul, să dea  de bucăţica de cer albastru.  Dar n-a avut noroc. Tot săpa, şi tot de alb dădea. La un moment dat a murit.

Ei!...  Nu e decât una dintre cele şaptezeci de victime colaterale ale manoperei divine. Sau “e decât una dintre cele şaptezeci de victime colaterale…”, cum se precizează în procesul verbal, dacă s-o fi scris respectivul document. 

Acuma, eu aş fi de părere să lăsăm dracului tensiunile interpartinice, să nu mai analizăm amănunte de genu’ “unde e maşinăriile noastre de deszăpezit?”, de ce nu l-a mai ţinut inima încă doişpe metri, în sistem portocaliu şi a făcut stop (roşu) cardiac, cât să crape un asistat?…

Să ne concentrăm asupra esenţei: de ce-i zice procesului verbal, “verbal”, când e “scris”?