Tatoiu e-n toate, da' nu şi-n dansul pâinişoarelor

La matineu, duminică, în limitele vitezei de deplasare terestră, doamna Monica s-a teleportat pe la toate televiziunile care au acceptat s-o primească. 

La Antena 3 a secondat un critic de film în problema evenimentului decernării Oscarurilor.  

În fine!... Subiectul chiar nu era important. Erau numa’ două filme bune în competiţie, atât de bune, că celelalte nici nu intrau în discuţie: unu’ de Scorsese şi unu’ mut. Ăla, mutu’, a pus-o în valoare pe madam Tatoiu, ca şi cum ar fi fost anume făcut pentru ea, ca, când o veni la matineu, la Antenă, mai mult sau mai puţin invitată, să strălucească. Şi a strălucit! Să dea dracu’, dacă n-a strălucit de ne-au mers fulgii!

Dintr-un început, am mirosit că experta în lăptişor de matcă n-a servit Scorsese nici cât pe-o scobitoare în strungăreaţă, după un dineu festiv. La mute, însă, era beton! Pregătită. A oferit chiar şi explicaţia socio-psiho-pupu-economico-istorico-politico-globală pentru care mutu’...

Nu! N-a zis proverbul la care vă gândiţi!

A zis că mutu’ o să ia Oscarul sau măcar ar trebui să-l ia, fiindcă omenirea – băi, OMENIREA! – simte nevoia să se întoarcă la simplitate.

M-am simţit mai încurcată de părerea ei, decât atunci când, o preţioasă colegă de-a mea, a declarat că ei, Ion Marin Sadoveanu, nu-i spune nimic. (Cine-i ăsta? A fost măcar rudă cu Sadoveanu?!)

Am vrut să schimb din telecomandă.: pentru o duminică dimineaţa era cam destul. Dar n-am fost suficient de rapidă şi-am apucat s-o aud, înfierând cu mânie de cunoscător, industria filmului american. Societatea bunurilor de larg consum. Devoratorii de căcăţişuri, cu alte cuvinte. Şi mi-am amintit că nu-s decât doi ani de când a renunţat să vândă căcăţişuri din poată-n poartă,  sub marca ORIFLAME.

Eu nu pot decât să-i mulţumesc! Toate maimuţele care-şi tratau epidermul cu zemurile şi loţiunile lui Tatoiu îngroşau încasările farmaciei cu cumpărături de unguente, hapuri şi creme de dez-tratare Tatoiu... Pe principiul „am fugit de-un rid, am dat de-un crater”, fabricanţii de unguente antialergice, antiinflamatoare şi anticalamitat obrazul cu extract de zeamă de concentrat ORIFLAME, prosperau.

Noi, aşişderea.

Şi-acum o vedeam şi-o auzeam, cu organele mele de simţ aferente, pe Monica Tatoiu,  vorbind despre puritate şi simplitate. Despre Sir Laurence Olivier. A fost maxim! Ca şi cum n-ai putea citi Biblia decât după ce ţi-ai masat călcăiele cu cremă de caise îmbunătăţită cu unt de capră.

Mi s-a părut formidabil!

Între timp, am văzut un demo la filmul care trebuia să ne zguduie şi purifice,  măcar cât o clismă săptămânală cu cafea: The Artist.

Genial! Genială intuiţia celui care l-a făcut, că anul ăsta, un film MUT şi ALB-NEGRU poate fi considerat câştigător. De ce? Uite de-aia! Că e criză. Că lumea iese în pieţe. Că-şi urlă disperarea. Că, ce-ar fi  să ne întoarcem noi niţel în trecut,  să luăm model de-acolo, bla, bla, bla...

Îmi imginez, de bun simţ, că un demo concentrează numai momentele „tari” ale poveştii.

Dacă astea au fost momentele tari, atunci...

Rămân la Dansul Pâinşoarelor.

Cu adevărat genial şi azi, când s-a auzit de 3D.