joi, 30 aprilie 2009

Ultimul vagon

Rapidul de treişpe zero trei venise la timp şi plecase la timp, aşa cum făcea întotdeauna când mă aflam la limită, când aş fi apucat să mă arunc în el doar dacă întârzia măcar un minut.

Pentru cineva învăţat să prindă şi să piardă trenuri, totul atârnă uneori de cât de repede apasă şoferul autobuzului pe butonul care deschide uşile. Dacă reuşeşti să fii primul care coboară. Dacă nu sunt gură-cască la ieşirea pe peron, care mai citesc odată, exact acolo, în prag, vagonul şi locul pe care şi l-au rezervat pentru o călătorie ce pentru ei va începe două ceasuri mai târziu.

Era sâmbătă şi rapidul meu abia plecase, ca în Arghezi, nu se uitase-o dată înapoi. Nu ştiu de ce am mai alergat câţiva metri, doar ca să-i văd mai bine, pentru două secunde, spatele ultimului vagon, semănând în mintea mea cu un crenel de cetate, pierzându-se în zare, printre firele oblice, strălucitoare ale ploii care legau cerul de pământ.

M-am întors în bulevardul castanilor mergând încet, eram atât de udă încât nu mai avea nicio importanţă dacă adun în creştetul capului toate picăturile sau mai ratez câteva care se duc direct în bălţile de pe asfalt, îmbobocindu-le.

Mi-am găsit un loc sub o coroană mai deasă de frunze şi-am început să aştept. Pe o asemenea vreme aveam şanse mari să mă ia una dintre primele trei maşini, pe atunci şoferii erau mai miloşi iar cei douăzeci şi cinci de lei cu care s-ar fi ales când aş fi coborât, înclinau mult balanţa în favoarea lui “hai s-o iau şi pe amărâta asta” - semnal dreapta, frână, geam lăsat - “unde mergeţi?” - Bucureşti - “ haideţi!”...

Doar că nu trecea nimic.

După vreun sfert de ceas mă gândeam să mă întorc în gară, să vad ce trenuri mai sunt, chiar dacă n-ajungi pe lumină, poţi ajunge pe înserat, oricum, în cursul aceleiaşi zile. A urmat scurta şi veşnica dilemă, dacă exact atunci când mă aflu prea departe de şosea, trece unu’, şi n-am cum să-i mai fac semn, şi poate m-ar fi luat.

În timpul ăsta undeva, la vreo cinci castani distanţă parcă mi s-a părut că se umflă conturul trunchiului, ceva, negru-antracit ca şi scoarţa lui udă, se desprinsese din el şi se îndrepta spre mine.

O femeie.

M-am bucurat că voi avea cu cine tremura în continuare. Ne-am salutat, ne-am zâmbit sau doar ne-am strâmbat una la alta, economisind cuvinte ca Doamne, în ce hal arăţi! - şi tu la fel – stai de mult? – nu se vede? - sunt murată.

Era norocoasă, avea pe cap un fel trocălie din catifea reiată, tot neagră, din când în când se înclina în faţă, să i se scurgă apa adunată în borul niţel întors. Faţa – banală. Cumsecade. Ochii doar, parcă ii împrumutase de altundeva… Ochi extraordinar de frumoşi.

În cinci minute a oprit unul, n-avea decât un loc liber. Ne-am îndemnat una pe alta, stabilind cine să plece prima, aia care e mai rebegită de frig, aia care aşteaptă de mai mult timp, până la urmă şoferul a trântit portiera şi-a dispărut de sub nasul nostru, probabil înjurând.

Ne-am pus pe râs. Râdea sonor, cu poftă. Nici râsul nu era al ei. Era de-acolo de unde îşi luase şi ochii. Din altă lume.

Tot mi se părea că o cunosc, că n-o vedeam prima oară în viaţă, ceea ce era foarte posibil, ţinând cont că făceam aceeaşi navetă zilnică, Bucureşti – Ploieşti şi retur.

Nu mai ştiu despre ce-am vorbit până s-a găsit cineva să ne culeagă de-acolo: prostioare, nimicuri, despre drumuri, despre întârzieri, despre personalul de Măneciu, care e cel mai împuţit şi mai friguros. Vorbeam de trenuri ca despre caii de curse, pe care te poţi bizui, pe care nu…

După ce-a trecut podul, omul a oprit pe dreapta şi mi-a zis “ Nu vrei mata’ să stai tot în spate, lângă duduia ailaltă, că m-aţi înnebunit de cap cu vorbitul!” M-am conformat. Acum ne era chiar mai bine.

Pe la Româneşti parcă ne cunoşteam de când lumea, povestea mai mult ea, că avea ce povesti, de la teatrul unde lucra, întâmplări de la repetiţii. Era actriţă.

Asta era! Nu ştiu cum s-a uitat la un moment dat cu ochii ei albaştri-verzui-luminoşi, că brusc am zis “Gata, ştiu unde te-am mai văzut. În “Pas în doi”.

S-a bucurat, pe bune! S-a bucurat că o recunoscusem, că văzusem “Pas în doi”, că-mi plăcuse, o fracţiune de secundă a fost iar “iubita numărul doi” a lui Claudiu Bleonţ.

Îmi povestea ceva despre noul ei rol de mare contesă, nu ştiu ce zicea, că nu eram atentă, mă gândeam doar la ea, că există, banală şi sictirită, pe bancheta din spate a unei Dacii obosite, cu părul strâns sub pălărioara udă, vorbind despre mizeria ei de navetă, semănând atât de mult în realitate cu muncitoarea din film, aia care avea şi-un copil de crescut.

Când am trecut de Casa Scânteii, şoferul ne-a zis că ne lasă în Romană. E bine?

Pentru ea era perfect. Pe Mendeleev exista un magazin de gablonţuri şi podoabe făcute manual şi ei îi trebuiau nişte cercei pentru rol şi teatrul nu avea de unde să-i dea. Şi dacă vreau să merg cu ea, s-o ajut să aleagă. Nu voiam. Mi-era foame şi frig, dârdâiam mărunt pe dinăuntru, se însera, ploaia tembelă de Bucureşti era parcă mai rece ca cea a Ploieştiului, nu trebuia să zic decât “Îmi pare rău, dar mă grăbesc.” Nu s-ar fi supărat. Femeile cumsecade nu se supără niciodată când le refuzi şi Ecaterina Nazare asta era: o femeie cumsecade care-şi trăia existenţa între două oraşe, ca şi mine, ca sute de alţi inşi care primiseră o repartiţie guvernamentală.

Avea însă expresia aceea prăpădită pe faţă şi-am zis “Da, merg cu tine.”

În magazin era o vânzătoare tinerică. Părea o păpuşă pricopsită, din aia pe care o ţii sus, pe vitrină, o ştergi de praf, o priveşti, o mângâi din când în când, dar nu te joci cu ea. Un fel de Nefertiti vie, cu păr lucios, de-o rară frumuseţe. Purta la gât unul dintre colierele de vânzare, şi brăţări asortate, la ambele încheieturi ale mâinilor.

Nazare a spus “Domnişoară, aş vrea nişte cercei.” Păpuşa a întrebat: “Pentru dumneavoastră?” Nazare a zis că da şi ea, cu nesfârşită lentoare, a scos pe tejgheaua de sticlă un sertăraş plin cu bumbi coloraţi care, dacă n-ar fi fost aşa de ordonat aşezaţi, ar fi semănat cu o tocătură de legume pentru salata de boeuf. Apoi s-a retras în scaunul ei, cu ochii pe geam, privind la ploaia plicticoasă ca la ceva cât de cât interesant.

Eu mă uitam în duşumeaua frumos lăcuită, pe care noi o umpluserăm de apă, fiindcă în cutia aia cu boabe vopsite nu era nimic de văzut.

S-au prelins aşa vreo două minute exasperante pentru toate trei.

“Puteţi să probaţi, dacă vă alegeţi ceva. E o oglindă în spatele dumneavoastră”, a zis vânzătoarea, fixând pălăria neagră, îmbibată cu apă şi întrebându-se probabil ce dracu’ o găsise şi pe ţăranca asta, să-şi cumpere podoabe fantezi la o asemenea oră, pe o asemenea vreme, când oricum arată cum arată.

Peste încă un minut, eu îi ţineam pălăria scofâlcită şi ea se întorsese cu faţa la oglindă, să încerce nişte cercei pe care pusese, cred, ochii încă de la intrare, nişte boabe mari de sticlă verde montate în metal argintiu cu patină, mari cât ouăle de prepeliţă, cu un pandantiv spectaculos, puzderie de cioburi colorate într-o reţea fină de tije şi lănţişoare. Păreau rătăciţi acolo, în vitrina cu nimicuri, direct din comorile lui Sinbad marinarul. Îi remarcasem şi eu, din prima, dar nu o credeam chiar aşa de îndrăzneaţă.

S-a întors puţin spre mine, strâmbându-se că nu nimerea orificiul din lobul urechii şi mi-a explicat “Ştii, îmi trebuie ceva spectaculos, să se vadă până în ultimul rând, să ia ochii… Îmi trebuie să fie opulenţi şi strălucitori.”

Frumuseţea din spatele tejghelei îşi examina unghiile lungi şi lăcuite, ştiam că face asta ca să nu i se citească pe chip cam ce părere are despre cum o să arate Ecaterina cu cerceii aceia. M-aş fi înfipt niţel în ea, aş fi scuturat-o , i-aş fi zis “Nu mai fă pe deşteapta cu noi, că-i trebuie pentru un spectacol. Habar n-ai! Joacă o contesă …” , dar ea nu făcea, în fond, nimic, tăcea şi poate că aerul dispreţuitor cu care părea învăluită nu exista decât în închipuirea mea.

Nu-i mai puţin adevărat că şi mie cerceii mi se păreau extravaganţi, adică oricât m-aş fi străduit, nu-i vedeam la urechile unei contese bogate sau n-o vedeam pe ea, pe actriţă, în piele de contesă. Pentru mine rămânea perfectă în Maria, cu halatul ei de muncitoare, în vacarmul uzină plus “Creaţiunea” lui Haydn, aşteptând să fie iubită exact aşa cum era, puţin întristată, puţin prea normală, nu cine ştie ce mare frumuseţe.

Şi-acum nu ştiu ce făcea, de ce aşa de greu se mişca, o vedeam numai din spate, chinuindu-se cu capul înclinat mult într-o parte, ca şi cum ...

Pe urmă şi-a scuturat cumva părul, camera s-a umplut de auriu-roşcat şi când imaginea s-a limpezit, a ieşit la iveală adevărul, cea care mă privea din oglindă nu era nicio contesă, era o adevărată regină, îţi tăia răsuflarea, ochii aceia minunaţi erau pe drept ai ei şi răspândeau o lumină fastuoasă în jur, împărţindu-şi cu cele două cioburi de sticlă verde drepturile de autor asupra personajului.

Tot în oglindă am văzut-o si pe prinţesa de magazin, cum se ridică în picioare, toată numai respect şi-am auzit-o cum întreabă cu voce moale, uimită: “Rămâneţi cu ei?”


Când ne-am despărţit, în staţie la Eva, era aproape întuneric, ploua la fel, cerceii erau salvaţi în buzunarul pardesiului negru şi eu îi strigam contesei, deja atârnând pe scara autobuzului, “Te pup! Ne vedem luni, la ăla de şapte patruşdoi, ultimul vagon…”

duminică, 26 aprilie 2009

… dar minte-mă frumos!





Mi se reproşează că am ceva cu doamna Elena Udrea, actualul ministru al turismului.Am! Fiindcă minte urât. Adică, deşi toţi politicienii mint, unii mint grijuliu, respectuos, îmbracă minciuna în câteva straturi de sub-minciună, în aşa fel încât la prima vedere să pară un posibil adevăr.

Alţii mint ştiinţific. S-ar zice că nici nu mint, doar jonglează cu termenii. Ca Preşedintele Băsescu, despre fiică-sa, Ioana, că deţine o mansardă. Exact! Un penthouse este o mansardă. Adică ceva locuibil situat imediat sub acoperiş. Restul sunt detalii pentru tonomate şi cârcotaşi.

Doamna Udrea însă, minte descreierat. Dacă vreau să-mi temperez discursul, o să zic că minte cu nonşalanţă.
Zicea, mai demult, pe blogul domniei sale, răspunzând unui comentariu: „Intraţi într-o marotă pe care de mult timp vreau sa o desfiinţez. Care decolteuri? Care ţinute sexy? Verificaţi cu înregistrările in faţă. Ţinutele mele sunt în proporţie de 90% banale, insipide, de cele mai multe ori negre.”

Am verificat pe Google, căutare imagini. Am omis întenţionat ţinuta de plajă în costum de baie, fiindcă nu vreau să fiu absurdă. Am omis şi poza de pe coperta revistei ONE, în dezabieu, aşa cum o visează orice românuţ votant, în timp ce-o înjură cu nesaţ.
M-am oprit la o fotografie care a fost, pare-se, făcută cu acordul subiectului. În prima zi petrecută ca Ministru al Turismului.

…Şi iar mă întorc să citez spusele unui bun prieten: “Nu-i nevoie să ştii multe despre un om; uneori e suficient să-i priveşti poza.”

Asta şi fac!

Cer prea mult?






















vineri, 24 aprilie 2009

Ouăle moale

Pe principiul “Vă plac peştele?”, mă gândeam să aduc un damf de aer proaspăt pe-aici şi să scriu ceva “drăguţ” ( mă înnebunesc după cuvântul ăsta), ceva, nu contează ce, totul e să pun titlul potrivit şi anume “Ouăle moale”.

Asta, ca să rămân în atmosfera post-pascală şi în spiritul fibro-sticlo-turistic exprimat printr-un ou recordman, care, deşi nu te duce cu gândul la Începutul Lumii şi la Brâncuşi, te înfiorează viguros la vedere, el reprezentând începutul turismului cu patalama, adică ştiinţific, într-o ţară ca a noastră, de cânt şi voie-bună, unde teama că ar putea intra în Parlament numai cântăreţi de manele, de arănbi şi stivuitori de tocşouri n-a putut fi înlocuită decât de regretul că n-au ajuns asemenea artişti să ne conducă, fiindcă, iată, s-au ales tot vechii saltimbanci, iar dintre ei, acum ca niciodată, doar aceia despre care te întrebi cu îndreptăţită groază, dacă nu cumva eşti tu nebun de legat, sau încă nu te-ai trezit în dimineaţa asta şi continui să visezi că te-ai trezit, că te-ai spălat pe ochi şi pe dinţi şi-ai pornit să dai piept cu o nouă zi, când de fapt, cum spuneam, tu încă dormi, visezi şi-ai întârziat la serviciu.

Să admitem, că cineva accesându-mi blogul, citeşte fraza mamut de mai sus şi zice la comentarii “Baţi câmpii!”

Abia-l aştept pe curajos!
Să zică!, fiindcă am răspunsul pregătit. L-am smuls din noianul de idei şi teorii cu care doamna primă-turistă a ţării brenduieşte şi rebrenduieşte zona, până când va deveni limpede ca lumina zilei cu ce i-am putea atrage pe turiştii străini aici. Cu sloganul “Romania – Zidul Morţii Bunului Simţ”.

Dar iată extractul de udrism:
“Toate drumurile care s-au făcut până în prezent în România s-au făcut la iniţiativa actualului preşedinte, Traian Băsescu, pentru că şi drumul rapid spre Moldova, cât şi o porţiune importantă a autostradei Soarelui s-au făcut la iniţiativa lui Traian Băsescu”

Ce zici domnu’ accesator de blog?!
Cine bate câmpii?

Vasăzică nu e destul că s-ar putea umple capitala de reumatici în căutarea apelor termale pierdute, nu ajunge că acolo unde lipsesc indicatoarele turistice se poate planta o măsuţă cu produse tradiţionale româneşti, nu e suficient că tocmai am priceput ce noroc pe capul nostru – drumurile cu gropi vor fi anume conservate aşa, pentru efectuarea căruţo-turismului şi, dacă într-adevăr până în 2013 numărul vizitatorilor străini ar putea scăpa de sub control, crescând cu ŞAPTE LA SUTĂ, există opţiunea sau măcar certitudinea că puţinii kilometri ai AUTOSTRADEI Soarelui, intacţi acum, vor putea fi redaţi gropăşniciei fie pe cale naturală, cu ajutorul condiţiilor meteo, fie artificial, cu picamărul…

Brusc, trebuie să digerăm treaba asta. Până acum era Preaîmpuşcatul primul “ceva” al ţării, de la şoim la pensionar, da’ uite că n-a apucat. Abia uitasem de el. Şi vine doamna Udrea şi-l înstăpâneşte ea pe Actualul, şi peste ctitoriile trecutului.

Păi altfel cum să înghit afirmaţia “Toate drumurile care s-au făcut până în prezent în România s-au făcut la iniţiativa actualului preşedinte” ?

A, ştiu cum: pe nemestecate, ca pe “ouăle moale”.

miercuri, 22 aprilie 2009

Oraşul Vechi



De câte ori plouă aşa, indecis, am impresia că Dumnezeu închide pentru câteva ceasuri calculatorul, aprinde veioza, deschide blocul de desen şi începe să schiţeze din amintire ce iubeşte el mai mult: Oraşul Vechi.

Şi când dorul ii devine dureros, fuge de-acolo, din casa lui cerească, ascunsă în livada de nori şi vine să umble haihui pe pavajul ud şi lunecos, vechi de două sute de ani, mai mângîie tâmplele caselor îmbrobonite cu ornamente pe care-n veci alţi meşteri nu se vor mai obosi să le inventeze, mai schimbă o vorbă cu lumea ciudată, năpăstuită, din spatele zidurilor mucede, că pentru El, barbugii, cerşetori, ghicitoare, dependenţi de droguri, borfaşi mărunţi, tot oameni sunt.

Apoi, către prânz, tocmai când ploaia conteneşte şi iar cade primăvara din corcoduşii înfloriţi printre ruine, se întoarce sus, în cerdacul veşnic însorit şă-şi ducă de unul singur povara mirării - cum de caută unii să descopere mai întâi Drumul Vinului, umblând creanga prin livezile de meri şi pruni, tocmai la Pătârlagele, când sufletul ţării ăsteia e aici, în Oraşul Vechi, unde a rânduit El pentru prima dată în lume să se aprindă gazul în felinarele străzii.

luni, 20 aprilie 2009

"Ouă colorate"

Probabil că am îmbătrânit mult, fără să-mi dau seama, dacă expresia „ouă colorate” pe care o utilizează Emil Boc, filmat pe segmentul lui de timp liber, secţiunea „sărbători religioase” şi anume „Paştele ortodox”, mă zgârie doar o secundă la auz, cât începutul unei dări de seamă la şedinţele de partid din facultate, după care nu mai eram atentă la ce se vorbeşte şi-mi vedeam de chătuială cu colega de bancă, folosind pix şi hârtie, nu tastatură şi monitor, ca acum.

În secunda doi gândul îmi zboară aiurea, în primăvara lui 1984, de alt Paşte. I-am chemat la mine pe toţi românii din grupă, doar oltencele sunt plecate acasă şi Grigore.
În ultimul moment Grigore se răzgândeşte, Vrancea i se pare prea departe sau foamea lui de oraş nu-i încă potolită. Zic bine, vino şi închid. Sună iar. Cică nu vine singur. Ii aduce pe Moha si Osama, că nu are cum să-i lase singuri în cămin pe-o zi ca asta.

De cum intră pe uşă, Osama cercetează ca un câine toată casa. N-a găsit ce căuta şi vine după mine în bucătărie. „Undi e copacul?” De Paşte n-avem brad, îi spun. E altfel. Cu ouă şi cozonac. Ii arăt castronul cu ouă roşii. „A, frumoasi!”, zice şi se luminează la faţă, atît cât poate el, un sudanez. Pronunţă „frumoasi”, ca moldovenii, din cauza lui Grigore. Nu mai spune aşa, il corectez, el râde şi întreabă: „ca Grigori?” Da, ca Grigori. Se apleacă şi-mi completează la ureche: „Grigori ie ţaran.”
Ne hlizim amândoi, răutăcioşi, Moha zâmbeşte politicos fiindcă nu înţelege aproape nimic şi mai ales nu pricepe cum de-a învăţat Osama aşa de bine româneşte şi el mai deloc.

Grigore s-a aşternut deja pe băut, într-o oră va fi pulbere, va începe să danseze, o să încerce iar să-i convingă pe musulmani să guste din vinul lui de ţară şi-o să le zică „Băi, tâmpiţîlor, o sî muriţ’ pruoşti băi!… Fărâ mini, v-ar mânca cânii!...”

După vreo două săptămâni Osama mă va întreba dacă nu mai am de-alea: „ouă colorate”.
Eu o să-i zic că ba da şi-o s-o rog pe bunică-mea să le roşească vreo şase ouă, să le duc a doua zi.
Peste câţiva ani Moha şi Osama se vor întoarce la ei în Sudan, o să ne mai scriem o vreme, apoi n-o să mai ştim nimic unii de alţii.

Între timp n-o să mai aud pe nimeni zicând „ouă colorate”.

Pe-aici, pe la noi, tot creştinul le spune ”ouă de Paşte” sau „ouă roşii”, chiar dacă sunt vopsite în toate culorile, încondeiate, pictate…

Numai Boc, în anul său de graţie 2009, le va zice, tovărăşeşte, „ouă colorate”, adaptând ca un politruc de viţă veche semnificaţia culorilor aşa cum o înţelege el, nu la Lumina Învierii, ci în lumina documentelor de partid.

duminică, 19 aprilie 2009

"Academiei Tăcute "


De când mă ştiu, am întâmpinat dificultăţi la compus cereri, declaraţii pe propria răspundere, adeverinţe şi urări.

Aşa că numai de bine şi-un braţ de flori, fără cuvinte, tuturor celor care ţin pe umeri povara acestei "tăceri", cu ocazia celui de-al doilea Paşte pe care îl petrecem împreună.

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Prietenilor mei din nevăzut

Paşte fericit!

Singurătatea cumpărătorului de cursă lungă

În fiecare an, în ajunul marilor sărbători creştine, ochiul jurnalistului se anină în tavanul fals al supermarketului, ca o cameră de luat vederi şi de-acolo veghează asupra viermuielii dintre rafturi, în vederea tranformării imaginilor în articol de ziar.

Textul va fi identic cu cel din 2005, din 2006 şi din anii următori până în zilele noastre, adică va conţine ideea îmbuibării patologice la români, a disperării de-a tezauriza alimente în frigider până ce uşa acestuia nu se mai închide şi-a voluptăţii de a sta la coadă, reminiscenţă din vremuri de tristă amintire.
Facultativ, merge şi-un paragraf ce cuprinde o cugetare selectă despre jumătatea de porc sau despre mielul cât o oaie aşteptând, cu indiferenţă porcină sau ovină pe grătarul de jos al căruciorului, să ajungă liniştit în portbagaj - semn evident al frustrării de proteină animală a românului, de pe vremea când la alimentara nu intrau decât lăbuţe de purcel şi gheruţe de pui.
Fiindcă ne aflăm în 2009, anul crizei, obligatoriu de introdus cuvântul „criză”, fie cu sens negativ, într-o frază care începe cu „din cauza crizei”, fie într-una cu sens pozitiv, formulată cu sintagma „datorită crizei”. Indiferent cum s-a adus vorba despre criză, concluzia va fi una şi bună: pe român, criza il lasă rece.

Aşa stând lucrurile, nu văd de ce s-ar mai obosi jurnalistul să ia pulsul cumpărăturilor de sărbători, deplasând persoana lui fizică până în magazin. N-ar fi mai simplu să ia articolul de anul trecut, să bage ceva cu „criza la români” şi să-l dea la corectură?

Ba da. Nu numai că ar fi mai simplu, dar cred că exact aşa se procedează.

Altminteri s-ar fi găsit cineva să scrie, anul acesta, despre cei doi mamuţi muribunzi, primii retaileri intraţi pe piaţă după 1990.
S-ar fi întrebat cineva de ce românii se năpustesc, infantili, spre cel mai nou magazin deschis, preferând să cumpere aceleaşi produse dintr-un loc foarte aglomerat. Dă, călcarea în picioare, senzaţia de bună stare? E îmbulzeala un criteriu al calităţii?
Încă trăiesc unii cu speranţa că într-un magazin nou, obligatoriu se va găsi acel consumabil ideal – „mult, bun şi ieftin”, care să constituie marele chilipir?

A observat vreun ochiometrist în ale scrisului la gazetă cât de uniformă e clientela unui hipermarket? De la cum se îmbracă şi până la ce pune în coş? S-a întrebat el ce-i mână la cumpărături pe aceşti săraci mai bogaţi ai oraşelor?

A observat că la marile partide de shopping din preajma sărbătorilor, participă aproape întotdeauna întreaga familie – mamă, tată şi copil? Că aprovizionarea seamănă cu un eveniment, că e ca dusul în vizită la naşi? Că e o „ieşire” în lume? Şi dacă tot are ceva festiv întâmplarea cumpărăturilor, de ce nu vezi pic de zâmbet şi relaxare pe chipurile lor, cât stau să le vină rândul la casă? De ce nu-şi vorbesc între ei, membrii aceleiaşi familii, ca să treacă timpul mai uşor? Cum de nicio casieră nu e obligată să atenţioneze din când în când mulţimea consumatoare cu „linişte, vă rog”?

De ce se cumpără mult şi cu tristeţe?

De ce reporterul cu microfon întreabă întotdeauna, stupid, în timp ce camera „se uită” în coşul plin – „Ce-aţi cumpărat?” De ce nu se insinuează în şirul ordonat de oameni care aşteaptă să li se facă bonul, să întrebe , de pildă, „La ce vă gândiţi?”
Dacă ar pune întrebarea asta de o sută de ori într-o zi, eliminând răspunsuri de genul „Nu e treaba ta!” sau „Lasă-mă, dom’le, în pace!”, fireşti, de altfel, ar ieşi un articol sau un reportaj pe cinste, cum le place jurnaliştilor să zică, pe care n-ar trebui să-l intituleze exact ca-n anii trecuţi, „febra cumpărăturilor”, „ce pune românul pe masă de Paşti” şi alte asemenea, ci, poate, cine ştie, s-ar naşte titluri noi.

„Singurătatea cumpărătorului de cursă lungă”, de exemplu.

vineri, 17 aprilie 2009

Studiu de caz


Astăzi e cazul să dăruim flori celor pe care îi iubim.

luni, 13 aprilie 2009

Proaspăt vopsit

Cum era cu Regele Midas? Tot ce atingea se prefăcea în aur?
Exact aşa şi cu doamna Udrea! Pe ce pune ea mâna, se transformă în ţopârlănie.
Din „Zilele Marin Sorescu” s-a ales…un chef cu iz de cămin cultural cu lăutarii „Mambo Siria”.
Din programul „Paşte în Bucovina” nu ştiu ce-o să se aleagă, dar nu mi-e greu să-mi imaginez, din moment ce conţine tema „Spovedeşte-te în Bucovina” plus un concert Richard Clayderman care dau foarte bine împreună, cu condiţia să-ţi postezi mai apoi spovedania pe blog.
Pentru cei care nu-şi pot închipui cum s-ar împăca locurile unde s-a născut Voroneţul cu prostul gust, doamna ministru a adus o mostră la Bucureşti, născocită anume pentru dumneaei: un car mai mititel, frumos vernisat şi nişte ouă mai măricele făcute din ghips şi văcsuite în culori de bâlci.
Şerlac, ipsos şi vopseluri – atât de puţine materiale dar şi-o doză zdravănă de nesimţire au transformat în Duminica Floriilor un simbol Pascal într-un kitsch ordinar.

miercuri, 8 aprilie 2009

CTP vs. "mulţi, dar proşti"

În editorialul din 11 martie a.c., intitulat „Cretineţi şi gurnalişti”, domnul Cristian Tudor Popescu a ţinut morţiş, încă din prima frază, să facă din cei câţiva sărăcani cu duhul şi cu preocupările care i se adresează pe forumul domniei sale cu „Cetepulea”, formatori de opinie. Adică, a decis apriori că toţi ceilalţi cititori ai textelor sale, netuitorii, vezi bine, fiindcă cei care cumpără ziarul pe hârtie n-au habar de ce se întâmplă în subsolul virtual al articolului, subscriu cu mintea şi inima personale la această imbecilă şi neruşinată schimonosire a poreclei „CTP” şi s-a repezit să le altoiască un „stimaţi cretini ai netului”.

Dacă m-am supărat?
Fireşte că m-am supărat. Nu atât pentru insulta în sine, (consumator exclusiv de presă on line, m-am simţit aruncată fără drept de replică în oala cu cretini), cât pentru investirea cu pondere a unei grămăjoare de anonimi care se cred tare spirituali că-l pot jigni suburban, de la umbra nick-ului folosit.

Mai că uitasem incidentul, au trecut nişte săptămâni, anumite situaţii din real m-au obligat să trec printr-un test psihologic, cică nu sunt cretină, am dovada pe hârtie, parafată.

Şi aseară iar vine CTP-ul, la televizor, să sublinieze conceptul de „formator de opinie” al unuia despre care nu ştiu dacă l-a făcut „Cetepulea” vreodată, dar a făcut altele mult mai rele, unul care ocupă locul doi în clasamentul popularităţii, la „Zece pentru România”.
Respectivul stă acum la puşcărie 29 de zile din varii motive mai mult sau mai puţin serios argumentate, dar unul dintre ele e tocmai acesta, că ar fi formator de opinie, după cum opinează doamna judecător în sentinţă.

Cum între calibrul ălora care-l strigă pe Cristian Tudor Popescu – „Cetepulea” şi al celui care şi-a re-format Maybach-ul cu ranga eu nu văd nicio diferenţă, mă întreb dacă cineva, CTP-ul, doamna judecător, alţi analişti ai fenomenului „formator de opinie” şi-au pus problema despre a cui opinie e vorba în propoziţie?
Opinia de Zăbrăuţi? Opinia galeriei steliste? Opinia câtorva zeci de înfometaţi, neştiutori de carte, cărora o bancnotă de o sută de lei le schimbă viaţa pentru cel puţin două ceasuri în prima cîrciumă?

Că justiţia i-a dat câştig de cauză iar Lăpuşneanului – „Proşti, dar mulţi”, parcă nu e treaba mea.
Dar nici chiar CTP-ul nu s-a încumetat să schimbe, măcar experimental, ordinea temenilor în celebra replică.
Când, vreodată, cineva o să încerce, riscând să treacă de pe poziţia de ipotetic formator de opinie, ceea ce jurnalistul este, la aceea de inamic public numărul 1, decretând simplu, elitist şi antidemocratic „Mulţi, dar proşti”?

Ca să avem şi noi, ceilalţi, cei mai grei de modelat la opinie, măcar pentru un ceas în viaţă, propriul nostru „formator de opinie”?

Chinga

Motto:
“Viaţa e ca o partidă de table: fuge, bate şi astupă. Degeaba-ţi cade şase-şase, când tu ai nevoie să-ţi intre doi-unu...” Lelia Munteanu – Senior Editor, Gândul

Ca să uite de gura muierii, de plânsetul ălora mici care vor şi ei ţoale noi de Sfintele Paşti, Mărin a’ lu’ Gligore a’ Netei a trecut la schivnicie, program de purificare prin post şi rugăciuni la Ăl de Sus. Cum grotă în munte n-avea, s-a retras în bojdeuca de bârne din deal, de lângă sălaşul vitelor, unde în afară de-a vorbi vieţuitoarelor cornute şi celor cu colţi din pădure, n-avea decât calea de comuniune cu Doamne-Doamne, via satelit.

Cu lampa stinsă, ca să facă economie la gaz, doar la lumina dată de Doamne-Doamne, Mărin îşi aduse aminte de filmul tinereţii, văzut împreună cu Oică din Rădăuţi...

Un cal alb şi unul roşu se luaseră la întrecere... şi Oică-i zisese:
- Ţin rămăşag cu tine că cela roşu va câştiga, pe o sută!
- Batem palma!

Se termină cursa şi filmul, luă suta, ieşiră la lumină, dar Domnul îl înghionti... şi el grăise, spăşit:
- Oică, ia 50 că eu mai văzusem filmul o dată...
- Nu-i drept – spusese celălalt cu capul plecat – ia-ţi 25 înapoi că eu îl mai văzusem de 3 ori dar speram că măcar amu va câştiga şi cela roşu...
De ieri după amiază, după ce dădu demâncare la animale, Mărin stătu cu faţa la Doamne-Doamne, rugându-L să-i dea un semn, să schimbe filmul tinereţii şi să-l facă pe cel roşu să câştige.

Târziu, în noapte, pe când pleoapele i se-mpreunau de somn, un cal alb cu frâie de mătase, împletite-n şase, ferecate-n aur, cu coada de şaur, cu ochi de balaur, cu colţi de jivină, îl trânti în tină....
Cel roşu disparuse cu totul, calul alb, călare pe calul călare pe calul călare , îl călărea, iar Doamne-Doamne rânjea la el, color, de pe ecranu-i plat.
Text scris de Bordelezu
07.04.2009

luni, 6 aprilie 2009

Repetiţie generală

Zgomot enervant de flex, ciocan, bormaşină. Miros de rumeguş încălzit. Praf. Mult praf în ochi. Încă de la început. De-aia nu pot desluşi ce se construieşte: o scenă sau un eşafod. Omul care dă ordine poate fi regizorul sau actorul principal. Jucătorul, dacă e scenă. Dacă e eşafod, poate juca Judecătorul.

Cineva târăşte scaune. Peste vacarmul existent, cineva târăşte scaune şi le aşează în cercuri concentrice în jurul scenei, foarte aproape. Primul rând de spectatori să stea cu genunchii lipiţi de scenă. Lipiţi sau striviţi, nu-mi dau seama, poate că nu doare, e doar un truc, un efect scenic, la fel ca sunetul care se aude acum: mici corpuri metalice cad pe jos zornăind. Se aruncă oare cu bani? De unde atâta recuzită?
A! Sunt aceleaşi monede. Spectatorii le aruncă pe scenă şi actorii îi adună şi-i trimit înapoi, tot aşa, zvrrr! pe sus şi cling-clang pe jos. Lumea se năpusteşte în patru labe să-i adune.

„În patru labe!” – strigă Regizorul. E ordin sau indicaţie regizorală? Nu-mi dau seama.
Dacă s-ar face puţină linişte, s-ar auzi şoapta Regizorului care-i suflă Sufleurului replicile, care nu le suflă actorilor, le strigă el, peste capetele lor, le încurcă, se agită, le încurcă mai rău, se ridică pe vârfuri, degeaba, cuşca Sufleurului e întotdeauna sub scenă, ca o groapă, destul de încăpătoare, tot acolo cad şi capetele, dacă-i vorba de eşafod.

„Stop! – urlă Regizorul. Ultima parte e prea lungă! Asta-i regula de aur în teatru: ce se taie, nu se fluieră. Fără Sufleur. Jos Sufleurul! Şi voi, gura! Cînd jucaţi cu mine, să tăceţi!”
Sufleurul a amuţit. Ştie că mai jos de-atât nu se poate. Actorii mimează şi ei consternarea, cum adică să tacă, dar până acum ce-au făcut?

Speriat, maşinistul responsabil cu fumul şi cu praful greşeşte butonul si lasă cortina.
Oamenii încep să vocifereze, că vor banii înapoi, că n-au văzut sfârşitul.

Regizorul aruncă peruca, roba şi râde gros, gâlgâit. „Caraghioşii! Nimic n-au înţeles! Păi ăsta e teatrul: absurd!” – zice încet de astă dată. Îşi aprinde o ţigară şi mototoleşte pachetul rămas gol.

sâmbătă, 4 aprilie 2009

La belle est Boc

La umbra bombei cu efect întârziat numită „Gigi”, Boc se mai ridică o dată pe vârfuri şi aruncă peste gardul bugetarilor mai bine salarizaţi decât Preşedintele pisica unui nou şi drastic impozit.
Conform unei voci competente, vreo 20000 de bugetari îi vor dori în curând Preşedintelui un salariu dublu. Poate chiar triplu.
Mai multe milioane de români însă îşi vor freca palmele ca Băsescu, pe când saluta un ziarist cu „Băi, caraghiosule!”, că, în sfârşit se face dreptate.

Ceva mai încolo, profitând de o nouă umflare nocturnă cu mascaţi a vreunui onest interlop, care va permite justiţiei să-şi manifeste dreapta orbire, Boc va extinde „taxa de solidaritate” şi asupra salariului la privat.
Milioanele alea bucuroase de azi, bucuroase că, în sfîrşit a murit şi pisica vecinului, vor mai avea de făcut un singur lucru cu palmele: să aplaude zorii celei de-a doua „la belle epoque”, semnată “la belle est Boc”.

Maidanez






Iată-l! Îl recunoaşteţi? E maidanezul tipic de România. Şade. Nimic altceva, câtu-i ziulica de lungă. Fuge, când îl alungi, cu coada între picioare. Şi când il chemi la tine, momindu-l cu un rest de mâncare, se face că uită ultimul şut încasat. Îşi zice că merită să încerce. Poate că tu eşti omul bun. Poate că, în sfârşit, a dat norocul peste el şi tu eşti omul bun care-i dă azi o bucătură şi mâine îl ia în casă. Merită să rişte.


Aşa câine cum se arată, face parte integrantă din pachetul de promisiuni al oricărui eligibil peste urbe. E „punct” în planul de măsuri. Se lasă castrat, eutanasiat, făcut săpun şi se întoarce în parcare cu un bănuţ galben la ureche, dacă are noroc. Dacă nu, nu.
Dar dacă are zile, revine în locul în care a apucat să trăiască şi continuă să facă ce ştie el mai bine: să privească înapoi, tăcut, întristat, spre viitor.


Ca şi noi.