Mă las de genuflexiuni şi mă apuc de logică

Din pricina vârstei, ar trebui să mă lase genunchii. Văd că prima care mă trădează e logica.

Prin urmare, până mai acum câteva zile, morfina lipsea din spitale fiindcă unicul furnizor din România se retrăgea de pe piaţă cu nemernicie, în mod absurd, insolent.

Azi aflăm că morfina lipseşte din spitale fiindcă directorii acestora nu se mişcă, nu se chivernisesc, nu vor s-o cumpere.

Păi, ori prima informaţie e mincinoasă, şi furnizorul de medicament îşi vede de treabă, stă cu morfina pe tarabă, dar spitalele nu vor să se aprovizioneze, ori a doua e mincinoasă, spitalele vor, dar nu au de unde.

Cale de mijloc nu există.

Sau există?

Tatoiu e-n toate, da' nu şi-n dansul pâinişoarelor

La matineu, duminică, în limitele vitezei de deplasare terestră, doamna Monica s-a teleportat pe la toate televiziunile care au acceptat s-o primească. 

La Antena 3 a secondat un critic de film în problema evenimentului decernării Oscarurilor.  

În fine!... Subiectul chiar nu era important. Erau numa’ două filme bune în competiţie, atât de bune, că celelalte nici nu intrau în discuţie: unu’ de Scorsese şi unu’ mut. Ăla, mutu’, a pus-o în valoare pe madam Tatoiu, ca şi cum ar fi fost anume făcut pentru ea, ca, când o veni la matineu, la Antenă, mai mult sau mai puţin invitată, să strălucească. Şi a strălucit! Să dea dracu’, dacă n-a strălucit de ne-au mers fulgii!

Dintr-un început, am mirosit că experta în lăptişor de matcă n-a servit Scorsese nici cât pe-o scobitoare în strungăreaţă, după un dineu festiv. La mute, însă, era beton! Pregătită. A oferit chiar şi explicaţia socio-psiho-pupu-economico-istorico-politico-globală pentru care mutu’...

Nu! N-a zis proverbul la care vă gândiţi!

A zis că mutu’ o să ia Oscarul sau măcar ar trebui să-l ia, fiindcă omenirea – băi, OMENIREA! – simte nevoia să se întoarcă la simplitate.

M-am simţit mai încurcată de părerea ei, decât atunci când, o preţioasă colegă de-a mea, a declarat că ei, Ion Marin Sadoveanu, nu-i spune nimic. (Cine-i ăsta? A fost măcar rudă cu Sadoveanu?!)

Am vrut să schimb din telecomandă.: pentru o duminică dimineaţa era cam destul. Dar n-am fost suficient de rapidă şi-am apucat s-o aud, înfierând cu mânie de cunoscător, industria filmului american. Societatea bunurilor de larg consum. Devoratorii de căcăţişuri, cu alte cuvinte. Şi mi-am amintit că nu-s decât doi ani de când a renunţat să vândă căcăţişuri din poată-n poartă,  sub marca ORIFLAME.

Eu nu pot decât să-i mulţumesc! Toate maimuţele care-şi tratau epidermul cu zemurile şi loţiunile lui Tatoiu îngroşau încasările farmaciei cu cumpărături de unguente, hapuri şi creme de dez-tratare Tatoiu... Pe principiul „am fugit de-un rid, am dat de-un crater”, fabricanţii de unguente antialergice, antiinflamatoare şi anticalamitat obrazul cu extract de zeamă de concentrat ORIFLAME, prosperau.

Noi, aşişderea.

Şi-acum o vedeam şi-o auzeam, cu organele mele de simţ aferente, pe Monica Tatoiu,  vorbind despre puritate şi simplitate. Despre Sir Laurence Olivier. A fost maxim! Ca şi cum n-ai putea citi Biblia decât după ce ţi-ai masat călcăiele cu cremă de caise îmbunătăţită cu unt de capră.

Mi s-a părut formidabil!

Între timp, am văzut un demo la filmul care trebuia să ne zguduie şi purifice,  măcar cât o clismă săptămânală cu cafea: The Artist.

Genial! Genială intuiţia celui care l-a făcut, că anul ăsta, un film MUT şi ALB-NEGRU poate fi considerat câştigător. De ce? Uite de-aia! Că e criză. Că lumea iese în pieţe. Că-şi urlă disperarea. Că, ce-ar fi  să ne întoarcem noi niţel în trecut,  să luăm model de-acolo, bla, bla, bla...

Îmi imginez, de bun simţ, că un demo concentrează numai momentele „tari” ale poveştii.

Dacă astea au fost momentele tari, atunci...

Rămân la Dansul Pâinşoarelor.

Cu adevărat genial şi azi, când s-a auzit de 3D.

Domnilor!...(I)

Se apropie săptămâna care vă dezechilibrează bugetul. Flori, dulciuri, mici atenţii. Scumpe ca dracu'!
Sper să reuşesc  un exerciţiu practic, în imagini, ca să vă dovedesc că nu e nevoie de foarte mulţi bani ca să faci impresie bună în săptămâna zilelor femeilor.
Până atunci,  să stabilim câteva adevăruri simple  care vin din cealaltă parte a baricadei:

1.  Un buchet de flori gen jerbă , deşi stârneşte exclamaţii de plăcere spontane, e greu de transportat spre casă, mai târziu.

2. Un  buchet IMENS de trandafiri, cu excepţia  situaţiei  în care îl dăruiţi  acelei persoane iubite , direct acasă, semnifică, în codul primitoarei: a) pupincurism (dacă e vreo şefă) şi b) infatuare şi reproş (uite, fă, câţi bani am cheltuit pentru tine!)
3. O singură floare suplineşte atribuţiile unui buchet, dacă e o floare expresivă.
4. Nu cumpăraţi buchete gata făcute, oricât aţi fi de grăbiţi! Se cunosc de la o poştă...
5. Dacă vreţi să cheltuiţi 10 lei pe un mărţişor, alegeţi  ceva care poate fi purtat şi ulterior zilei de 1 Martie.
6. Nu dăruiţi unei doamne de 60 de ani o "hello kitty" cu şnur, că n-o apreciază.
7. O carte de cinci lei, de la anticariat, cu două vorbe dedicaţie, poate fi un mărţişor mai plăcut decât un coşar de cinci lei, din sticlă, capsat  pe un cartonaş, într-o cutioară, cu şnurul anexat.
8. Dacă aveţi de dăruit OPT flori într-un birou, cumpăraţi OPT flori şi oferiţi câte un fir din buchet, fiecăreia. Nu cumpăraţi OPT zambile înţepenite, fiecare, în celofanul propriu.

Informator vs. securist

Mordechai scrie un articol excelent. Cu care, însă,  nu sunt de acord nici cât negru sub unghie.

Ideea e că Mona Muscă ar trebui iertată că a fost informatoare a securităţii. Că a fost racolată în tinereţe şi poate n-a realizat la ce se înhamă/expune. Că poate regretă sincer semnarea angajamentului cu securitatea şi chiar se numără printre puţinele persoane care se căiesc pentru trecutul lor. Că poate s-a schimbat, a realizat, a vrut să, ulterior, cu legea lustraţiei….

Ce mă miră: că fin-observatorul Mordechai nu ştie că, statistic şi freudian vorbind, oamenii nu se schimbă.

Eu cutez a crede că autorul articolului nu ştie cum avea loc racolarea.

Adică n-a fost niciodată protagonistul ei, nici de succes, nici de eşec.

Fiindcă, dacă ar fi fost, ar fi observat că securiştii racolatori, în nemernicia lor, îţi lăsau dreptul să alegi dacă vrei să le devii “prieten” sau nu. Şi, dacă un eminamente imbecil student de anul doi, al oricărei facultăţi, avea dreptul să aleagă, într-o negociere cinstită, dacă e de acord să-şi bage în rahat colegi sau profesori pentru nişte note mai mari, un post în cercetare, fumat ţigări mai bune sau nu, atunci o profesoară adultă, cum era Mona Muscă la momentul introducerii ei în armata nevăzută a turnătorilor, securişti la negru, fără carte de muncă, n-a avut şi n-are nicio scuză că a acceptat “afacerea”.

Aproape că ţi se spunea pe faţă: “Dacă vrei, bine; semnăm un contract. Dacă nu, nu; tot ce-ţi cerem e să uiţi că ne-am întâlnit.”

Poate de aceea încă ezit să-i consider la fel de nenorociţi pe securiştii cu legitimaţie ca şi pe informatorii lor civili.    

De ce pleacă MORFINA

„Sistemul clawback a fost introdus in urma cu 2 ani si presupunea ca toti producatorii de medicamente trebuie sa contribuie la finantarea sistemului public de sanatate cu o suma de bani ce variaza intre 5% si 11%, din veniturile realizate din vanzarea produselor.”

Până la urmă a rămas 11%.

Există producători şi distribuitori de medicament, grei de cap,  care nu pricep de ce ar trebui să cedeze încă 11% statului, din veniturile lor, STATULUI ROMÂN, când există atâtea alte state care nu solicită. Aşa că se mută cu morfina pe alte meleaguri, mai însorite.

Înainte de a-i acuza de nemernicie pe fabricanţii de morfină, care produc „ceva”-ul care te lasă să mori în somn şi nu în urlete, aruncă-ţi o privire asupra fabricanţilor de armament.

De ce ar fi lăsaţi unii să producă moarte sigură, prin violenţă, fără să fie impozitaţi în plus, în timp ce producătorii de moarte decentă, rezervată celor care nu au de ales, trebuie să contribuie mai mult la STAT?

 

De ziua mea, era să mă îmbogăţesc

(Acesta nu este  un poem. E o convorbire telefonică.) 

Mă sună ieri o doamnă de la o băncuţă. De fapt, ditamai băncoiul, cu care, însă, n-am avut niciodată, nici în clin, nici în mânecă. Noroc că-mi ştia doamna respectivă numărul de telefon. Altfel, pierdeam superoferta de mai jos.

Doamna: Vă reţin atenţia câteva minute ca să vă prezint oferta noastră. Vă subliniez faptul că suntem singura bancă din Romînia care...

Eu: Treceţi peste asta! Ziceţi oferta.

Doamna: Vă oferim posibilitatea să vă deschideţi un cont la noi cu numai 1000 de euro, cu dobândă de 28%. Banca vă oferă 3%, Statul vă oferă un bonus de 25%.

Eu: Adică să-mi fac un depozit de o mie de euro.

Doamna: Da, puteţi să-i ziceţi şi aşa.

Eu: Pe câte luni?

Doamna: Douăsprezece luni. Un an.

Eu: Deci, depun 1000 de euro şi după un an scot 1280, minus impozitul.

Doamna: Mă rog!...

Eu: Nu vă mai rugaţi, răspundeţi-mi! După un an scot suma plus dobânda minus impozitul?

Doamna: După 18 luni. Puteţi retrage suma aceasta după 18 luni.

Eu: Deci e un depozit la 18 luni.

Doamna: Nu, la 12. După un an şi jumătate puteţi retrage banii.

Eu: Şi în alea 6 luni, care urmează primului an, ce dobândă am?

Doamna: ....

Eu: Tot 28% sau numai 3%?

Doamna: Acestea sunt condiţiile. La un an aveţi 1280 euro.

Eu: ... minus impozit. Dobânda nu se capitalizează?

Doamna: Statul vă oferă bonusul de 25%.

Eu: Bine, prin urmare, după 18 luni, când pot să-mi retrag banii, cât primesc?

Doamna: 1280 de euro.

Eu: Şi dacă depozitul e de zece mii?

Doamna: Depozitul e de o mie de euro.

Eu: A-ha! N-am înţeles nimic. O să trec pe la o filială de-a dumneavoastră, să văd oferta scrisă.

Doamna: NU! N-AVEŢI VOIE! Nu puteţi încheia tranzacţia decât cu mine. Îmi spuneţi unde şi la ce oră să vin la dumneavoastră şi semnăm actele.

Eu: Atunci, bine! Nu mă interesează oferta.

Aştept opinii. Am ratat afacerea vieţii mele?

Unplugged

Azi am intrat şi noi în rândul lumii. Al lumii care face un gest de solidaritate cu exportul de curent şi acceptă minciuna cu “avem o avarie, se remediază la ora 13”, fără să crâcnească şi fără să facă detectivisme ieftine, gen  – “dacă e o defecţiune, de unde ştiţi cu precizie ora la care se rezolvă?”

Gata. Între 10 şi 13 suspendăm vânzările, că tocmai s-a pornit jihadul împotriva comercianţilor fără casă de marcat. Să punem pe uşă anunţul ăla cu “PANĂ DE CURENT”?  Lasă, mai bine să nu-l punem, că enervăm populaţia. Se năpustesc toţi suspicioşii din cartier, să vadă ei, cu ochii lor, că nu e vreun chiolhan farmaceutic în trei, cu ocazia vreunui sfânt.

- E vreun sfânt azi? o întreb pe Mariana.

Ridică din umeri:

- O fi, că în fiecare zi e câte unu’.

Bine. Deci, nu punem afişul. Nu încuiem uşa. Stăm aşa, ca şi cum ar fi totul în ordine, ne purtăm firesc, dacă vine vreun vecin să ia Aulin, îi dăm şi-l scriem pe foaie. Da’ numai dacă e cineva cunoscut. Şi dacă apare maşina Gărzii financiare şi ne plantează un om la colţul străzii, şi când iese ăla cu aulinu’ îi cere bonul?  Ă? Am încurcat-o. Nu mai dăm nimănui, nimic. Nu facem discriminări. E ciumă pentru toată lumea.

Da’ unde să-şi parcheze gardiştii autoturismul, în troieni? Îl lasă pe carosabil? Sunt capabili!

Deci, nu vindem nimic! Trei ore stăm pe pagubă. N-o să fie prea mare pierderea, că nu consumăm curent. Consumăm salarii. În trei ore, salariile noastre nu prăpădesc nici cât un bec de patruzeci de waţi. Stăm aşa, nevândute.

Şi dacă vine domnu’ Stănescu? Lui îi dăm! Domnu’ Stănescu e om serios, unşpe ani la CAER, ştie el cum să-i îmbârlige pe ăia de la Gardă, dacă-l somează la colţ.

  

Intră un amărât. Nu-i din cartier. Cere un medicament scump, care nu pleacă de pe raft aproape niciodată, nici măcar pe compensată. Pârlitul l-ar cumpăra la liber. Cum dracu’ să procedez? O bag p-aia cu “aveţi reţetă?” Zice:

-  E pentru domnu’ Vali.

-  De la “spălarea banilor”? îl întreb.

-  Nu, domnu’ Vali, de la “pompe funebre”.  Vrea decât cinci pastile.

A! A scăpătat şi bogătaşu’ străzii: cumpără cu foarfeca. Astă vară lua două cutii odată.

Îi dau.

O oră nu se întâmplă nimic. E normal! Oamenii n-au nevoie de farmacie decât atunci când e închisă, când e inundaţie, când e deratizarea trimestrială, când e inventar. Când e inventar, trag de clanţă până rămân cu ea în mână.

Următorul client e domnul ăla care ştie tot, a citit tot, are doi cumnaţi profesori universitari, unul de fiziopatologie şi altul de  biochimie, doi tâmpiţi amândoi, dacă nu le-ar face el scheme de prevenţie, cu ganoderma, cu ceaiuri, cu aromaterapie, n-ar mai avea cumnaţi.

Îi zic faza cu lumina. Că e oprită. Se luminează la faţă: cumnatul din Piaţa Iancului a stat la el două zile, fiindcă n-a avut curent. Bagă lista în buzunar şi ne urează “vânzare bună!”. Nu insistă să cumpere fără bon, fiindcă el, în sinea lui, e un tip corect. Tocmai am pierdut o vânzare de vreo două sute de lei.

Al treilea ins e disperat.  Nu-i pasă lui de pană, de bon fiscal, de toate prostiile astea.  I s-a spart un termometru cu mercur în mână şi e îngrozit c-o să moară intoxicat.

- Nu vi se întâmplă nimic, îl liniştesc eu. Nu se moare din asta!

- De unde ştiţi?

- Mi s-a întâmplat şi mie, astă vară.

- Şi ce-aţi făcut?

- Am luat un meprobamat de frică şi-am scris pe Google “termometru cu mercur spart” – enter, enter.

- Şi?

- Am nimerit pe un forum unde exact asta era tema. Unul zicea: HELP! Am spart un termometru cu mercur, am tras cu aspiratorul bobiţele, am verificat sacul, nu erau în sac, poate au trecut prin cele două filtre, m-am uitat şi la filtre, nu erau, poate au trecut şi de filtre şi acum sunt în covorul persan din sufragerie. Ce e de făcut?

Am citit şi răspunsurile:

“Ai stricat aspiratorul, cu ocazia asta. ”

“Mai bine îl trăgeai pe nas, acum ai fi ştiut exact unde se găseşte.”

 “Dă cu sulf!”

 “ În trecut, mercurul se folosea în combaterea sifilisului.”

 “Bine că n-ai spart LCD-ul! Cristalele lichide sunt mult mai periculoase.”

M-am oprit din citit când  ăla care spărsese termometrul a mărturisit că, deşi n-a găsit bobiţele de mercur în punga aspiratorului, a găsit cerceii lui nevastă-sa, care dispăruseră cu doi ani în urmă. Cineva l-a certat: “Cum de n-ai scuturat punga aspiratorului timp de doi ani, nesimţitule?”

- Şi? m-a întrebat iar disperatul.

-  Am închis calculatorul şi m-am dus să mă culc fiindcă îşi făcuse meprobamatul efectul.

S-a liniştit imediat şi m-a rugat să-i dau şi lui o tabletă de meprobamat.

I-am dat. L-am întrebat dacă vrea apă. A vrut.  A băgat meprobamatul în buzunar, a băut paharul cu apă şi a plecat cu mii de mulţumiri.

Peste un sfert de ceas, adică fix la ora 13, a venit curentul.

Au început toate alea să ţăcăne, să piuie, să plescăie. Imprimanta, faxul, calculatoarele, filtrul de cafea înviaseră.  

Mici ipocrizii care fac posibilă convieţuirea

Ştiţi cum sunt programele radio matinale: doi băieţi spontani şi miştocari vorbesc într-una despre orice, mai comentează o ştire din ziar, mai povestesc ce-au făcut aseară, mai zic un banc, mai dau o melodie. Acum vreo două zile,  un cuplu de-ăsta care te face să nu-ţi iei câmpii la semafor discuta despre cât e tariful să iei un examen la facultate, dacă nu ştii (aproape) nimic: 300 de lei. După aia, au calculat cât te costă toată sesiunea, dacă n-ai învăţat (aproape) deloc. Şi imediat unul dintre cei doi a făcut remarca (pe care o aşteptam de vreo zece secunde): “Sper că la Medicină nu se întâmplă aşa ceva! Îţi dai seama, să ajungi peste câţiva ani pe mâna unui doctor care şi-a luat examenele cu trei sute de lei bucata?”

Vă daţi seama că noi, românii, avem o obsesie?

Singurii profesionişti care trebuie să dea socoteală pentru eşecurile lor sunt medicii. Numai ei n-au voie să fie incompetenţi. O eroare medicală = un mort.

Deşi greşeala unui inginer proiectant, de pe urma căreia se prăbuşeşte un plafon de mall, bagă în groapă câteva zeci de morţi.

Când se prăbuşeşte un avion din pricina dispecerului de zbor e eroare umană.

Când ţi se calculează impozitul greşit e eroare de sistem.

Când pierzi un proces din superficialitatea avocatului tău e viciu de formă.

Când mori îngropat în zăpadă e din nepăsarea autorităţilor. Tot aşa când îţi rupi maşina în două în gropi,  când pierzi un interviu de angajare fiindcă ai fost blocat în trafic un ceas…

În toate exemplele de mai sus, vinovatului nu i se dă identitatea pe post fiindcă n-a terminat medicina sau e un personaj colectiv.

Ar trebui să pun o concluzie la ce-am scris, după ce am zgândărit subiectul.

Puneţi-o voi!

Mitologie şi star system

Azi, o pacientă veche de-a prăvăliei noastre a cumpărat în grabă câteva mărunţişuri. E profesoară de limba română într-un liceu bucureştean şi  avea azi un colocviu pentru doctorat. Poate nu-i zice aşa, voi fi înţeles eu greşit. Important e că am reţinut perfect tema lucrării sale:  "Mitologie şi star system".

Adică să pliezi vedete holliwodiene pe tipologiile eroilor mitologici, pornind de la premisa că mitologia e incubatorul industriei de vedete.

Poate e  o prostie, dar mie mi s-a părut extraordinar. Nu doar paralela, în sine, cât faptul că, în realitatea noastră, în această realitate, o profesoară de română care scoate tâmpiţi pe bandă rulantă  şi trebuie să trăiască  din bani mai puţini cu  25% se preocupă de  o asemenea temă.

Credeţi-mă, e o persoană grăsuţă, volubilă, câteodată obositoare şi banală.

Dar azi, povestindu-mi la ce lucrează, sclipea. De emoţie, de nerăbdare, de bucurie, de necunoscut, de minunat, de "altceva".

Gura bate curul

Da. Adică eu mă uitam la “În gura presei” pe Antena 3, când Antena 1 difuza curul lui Boc, în premieră.

Între timp, netul s-a umplut de buclişoara cu pricina. Oriunde te întorci, dai de fesele ex-premierului, la superofertă: însoţite de comentariul pertinent al lui Ciutacu, însoţite de comentariul ridicol al lui Crin Antonescu, lipsite de comentariul lui CTP care a refuzat să intre în direct la emisiunea cu pricina, ceea ce este un semn de luciditate şi respect de sine.

Paradoxal, mi s-a părut că, a arăta curul celui mai amărât, mai impotent mintal, mai ridicol, mai dezavantajat de fizic şi mai bătut de astre dintre premierii României postdecembriste, e un act de cruzime care ar fi trebuit să vâre fundaţia VIER PFOTEN în greva foamei.

Tot paradoxal, în pielea goală, Boc arată uman. Un pigmeu care trage de fiare ca să-şi îmbunătăţească măcar conturul, dacă pe verticală nu mai e nimic de reparat.  În fond, faptul că e scund e total lipsit de importanţă.

Dacă în cei 160 de cm ai săi ar fi încăput ceva bun simţ, un dram de caracter şi demnitate, o picătură de înţelepciune care să-l ţină departe de toate episoadele alea de-a dreptul scabroase - cu coasa, cu ridicatul pe vârfuri, cu rindeaua, cu ceaiul, cu lopata - nu s-ar fi legat nimeni de înălţimea lui.  Imaginaţi-vă un Boc inteligent, tobă de carte, plin de bune intenţii, spontan, bun orator, bun organizator, nemincinos, nelingău, o personalitate politică salvatoare pentru români! L-am fi poreclit Omuleţu’, Piticu’, Ăla micu’… Micimea lui ar fi devenit un amănunt, un condiment, o particularitate care-l extrage din banal, ţi-l face simpatic.

Dar cum n-a fost aşa, faptul că e scund a devenit argumentul fenotipic al micimii sale interioare.

În fundul gol, Boc e, în sfârşit, viabil şi autentic. Nu mai e prelungirea docilă şi utilă a mâniei prezidenţiale asupra poporului român. E doar un tip grăsuţ şi îndesat care urmează să-şi tragă chiloţii pe el, într-un vestiar.

Cum a devenit marinarul preşedinte? S-a dat cetăţean simplu, din popor, căruia îi plac femeile, nu i-a plăcut cartea, se urcă şi el băut la volan, ca tot omul, se pupă cu primul jegos care-l ovaţionează (că nu ştie nimeni că jegosul e sepepist sub acoperire), hăhăie când îi vine să râdă şi zice “muie!” când se bucură maxim sau când e nervos.

Cum ar mai putea hulitul, căzutul premier Boc să-şi recapete postul de primar în Cluj?

Uite-asa! Dacă un nemernic îl face victimă, îi pune curul pe micul ecran, în mod mârşav şi nedrept. În cele din urmă, dacă circumvoluţiunile cerebrale al demisionatului nu mai au nimic de arătat, poate fesele lui stârnesc puţin interes şi multă milă.

Captura aceasta, mizerabilă, obţinută pe vremea când încă era şeful guvernului şi difuzată când nu mai este, îi foloseşte lui Boc imens, măcar pe meleagurile natale, la nişte viitoare alegeri.

Detaliul ăsta, plus tăcerea “indiferentă” a ambiţiosului micuţ proaspăt demisionat faţă de “atacul la persoana sa fizică” în presă, îmi miroase a colaboraţionism disperat.

Bine. N-am dreptate. Sunt doar lovită de paranoia naţională.

Întâlnire cu un Pieţar

A făcut Dreptul şi arte marţiale. Trăia din indemnizaţia de revoluţionar plus reparat centrale termice, instalaţii electrice, maşini de călcat. Rufe.

Începând din ianuarie 2012, trăieşte din “plus”, că indemnizaţia i-a fost tăiată.

Face Piaţa Universităţii zilnic, de când a început. În ultima săptămână a absentat, ca să repare două maşinării de încălzit. “Plusul” a devenit important, vital, unic.

Azi a revenit în grupul revoluţionarilor care-şi strigă revendicările, în pofida lui Mărieş. Care vrea să fie recunoscuţi doar revoluţionarii din intervalul 14 – 22 Decembrie, 13.08. De ce zero opt? Că atunci s-a săltat elicopterul ce-l conţinea pe Ceauşescu. La zero-nouă începea lovitura de stat.

Povestea e sublimă, absurdă şi ştiinţifico-fantastică.

Omul relatează Percepţii Personale Obidite. Chit că a fost S.P.P-ist la Iliescu (cel mai disciplinat preşedinte) şi la Constantinescu (cel mai drăguţ şi disciplinat preşedinte).

Cică uneori, în Piaţă, numărul celor care poartă încălţări identice e dublu faţă de cel al manifestanţilor nevinovaţi.

Cică lectorul universitar care a vorbit în parlamentul european e o  Mânărie Absolută.

Cică ultraşii galeriei Steaua sunt plătiţi cu 2000 de lei  pe lună de UNPR, ca să-i aibă la dispoziţie, la diverse acţiuni, începând cu prima seară a Pieţei, când cu incendierea unor tomberoane şi chioşcuri de tablă şi până la alegeri.

Cică lui Băsescu îi e frică, dar îi convine Piaţa, că nu putea, altfel, să scape de Boc. Adică nimicuţul Boc descoperise că poa’ să se opună demisiei prin nescrierea ei şi se ţinea pe post, ardeleneşte.

Cică Boc, după ce că era prost, mai era şi CONTRA afacerii Roşia Montana.

Ungureanu e PRO. 

Cică, cică, cică!…

Cine are vreme de analizat bârfele din Piaţa Universităţii, e liber s-o facă.

Consumul excesiv de PROTV dăunează grav sănătăţii, ba chiar o pune în pericol

Din categoria “Ciutacu semnalizează, ciumpalacu reacepţionează”, vă invit să vizionaţi şi să revizionaţi acest fragment de reportaj incendiar, semnat Alex Dima.

Lăsând deoparte sau, mai pe scurtătură, dând dracului înlocuirea sintagmei “din capul locului” cu “DIN CAPĂTUL LOCULUI” -  ceea ce, ştiinţific, se numeşte “hiperurbanism” şi, pe bune, i-am putea zice manelizarea limbii române - tânărul Alex ne relatează, pătimaş, cum o doamnă din satul Râmnicelu îi telefonează primarului şi-l roagă s-o ajute să-şi pornească maşina (deci, avea!), deoarece ginerele său a băut antigelul (deci, era beţiv!).

N-am mai râs aşa, de când am aflat că Nadia Comăneci îşi hrăneşte copilul cu margarină, iubindu-l totuşi. 
Pe urmă, de când ne-a asigurat Bogdan Naumovici că el a preluat contractul publicitar pentru Roşia Montana, numai DUPĂ ce s-a documentat asupra impactului cianuri-mediu.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! – vorba trufandalei noastre de Premier: antigelul e majoritar etilenglicol, iar etilenglicolul are doză letală (LD) = 0,786 g/kgc de adult, adică optzeci de grame din produs ucide un dobitoc de o sută de kile, suficient de rapid, în aşa fel  încât doar raportul medico-legal de deces l-ar mai putea pune într-o lumină oarecum nefavorabilă. Faţă de soacră-sa, căreia nu-i porneşte maşina.

Proces Verbal

S-au schimbat datele problemei sau, cum ar zice unii activişti de partid – “s-au şchimbat.”  În bine, evident! Nu numa’ luminiţa de la capătul tunelului e albă, ci însuşi tunelul.

Să-l luăm pe ţăranul ăla care, când a “dăşchis” uşa, s-a pomenit cu amprenta ei, în mărime naturală, sculptată direct în nămete.  Pentru aceiaşi activişti  - “scluptată”.

Bă, era ca o mască mortuară a propriei lui uşi, adică - s-ar fi putut înfiora omul, nu de frig, ci de conotaţie – UŞA  lui era o uşă importantă.

Însuşi bunul Dumnezeu îi luase mulajul în nea, s-o ducă la el, amintire, în Eternitate.

Mă rog, posesorul uşii nu s-a gândit aşa.

Era un dobitoc de ţăran care dormise toată noaptea cu ochii închişi, aidoma uşii, nu-i trecuse prin minte să stea la pândă, să prindă momentul când Cel de Sus îi face basorelief, gratis.

Tâmpitu’, când a văzut imaginea uşii sale, imortalizată în zăpadă, ce l-a tăiat capu’?  S-o strice cu vreo unealtă pământească. Să treacă el prin albul dumnezeiesc, Dincolo.

Aşa a apărut tunelul alb.

A săpat ce-a săpat, fudul, să dea  de bucăţica de cer albastru.  Dar n-a avut noroc. Tot săpa, şi tot de alb dădea. La un moment dat a murit.

Ei!...  Nu e decât una dintre cele şaptezeci de victime colaterale ale manoperei divine. Sau “e decât una dintre cele şaptezeci de victime colaterale…”, cum se precizează în procesul verbal, dacă s-o fi scris respectivul document. 

Acuma, eu aş fi de părere să lăsăm dracului tensiunile interpartinice, să nu mai analizăm amănunte de genu’ “unde e maşinăriile noastre de deszăpezit?”, de ce nu l-a mai ţinut inima încă doişpe metri, în sistem portocaliu şi a făcut stop (roşu) cardiac, cât să crape un asistat?…

Să ne concentrăm asupra esenţei: de ce-i zice procesului verbal, “verbal”, când e “scris”?

Infinita coloană a pupincurismului

Despre pupincurism s-a vorbit mult. Dar niciodată nu s-a stabilit care e culmea pupincurismului.Fiindcă n-are o culme, e o “coloană infinită” care se autogenerează.

Practic, dacă reuşeşti să scrii, chiar şi în zilele noastre, despre actualul preşedinte - că luptă cu nămeţii corupţiei, că ne vrea binele, că e sublim chiar şi atunci când dă cu mucii în fasole, fiindcă erorile dumnealui intră în vibraţie cu personajul colectiv “Dorel”,  care e arhetipul naţional şi, când vrea să şchimbe situaţia, dă gaură în drapel, adică o ia mereu de la zero, arde spicele, vinde sonda şi, la o adică, e în stare să scoaţă pe sinistraţii puturoşi din zăpada de patru metri cu linguriţa de alpaca – dacă, ziceam, izbuteşti să fii un Andrei Pleşu în fiece prostie scrisă, cu tentă de cugetare adâncă, atunci, desigur, pupincurismul are un capăt.

Ei, bine, ziarul “Libertatea” transcende această graniţă ipotetică a pupincurismului şi scrie, în speranţa unei caracterizări tridimensionale închinate noului premier,  spion şef - om de stat - bărbat, următoarele:

Despre Răzvan Ungureanu s-a vorbit foarte mult în ultimele zile. E şi normal! E noul şef al Guvernului, cel care va decide în următoarea perioadă dacă măreşte salariile şi pensiile, dacă ne ieftineşte mâncarea, altfel spus, dacă ne va fi mai bine sau mai rău. Despre jumătatea sa, Daniela Ungureanu, nu s-a vorbit mai deloc şi puţini sunt cei care ştiu cum arată aceasta şi ce făcea în perioada în care toată lumea avea ochii aţintiţi spre televizor, unde se transmitea şedinţa din Parlament.

Reporterii Libertăţii au căutat-o ieri pe soţia premierului şi au găsit-o la locul de muncă. Da, doamna Ungureanu nu era la vreun SPA de fiţe, nu “rupea” cardurile soţului prin mall şi nici nu tremura în faţa televizorului, alături de alte soţii de politicieni, în aşteptarea rezultatului votului. Daniela Ungureanu îşi făcea, ieri, treaba pe care o ştie cel mai bine: salva vieţi! Soţia noului premier este medic specializat în Terapie Intensivă şi lucrează la Spitalul Fundeni din Capitală. Ieri pe la ora 12.00, Daniela Ungureanu era pe holurile unităţii medicale şi nu părea deloc interesată de alegerea noului Guvern ori dacă soţul ei va deveni sau nu premier. Era însă foarte preocupată de pacienţii din ATI, iar expresia feţei îi trăda o oboseală specifică medicilor care fac gărzi “la greu”.

 

Q.E.D.

Hari. Un comentariu care merită citit.

"…Şi domnul Ponta a ținut cel mai bun discurs auzit vreodată în Parlamentul României, numai că, față de tema   şi momentul ținerii acestui discurs, este mai mult decât evident că nu trebuia să spună nimic, adică să tacă și chiar să nu fie în sală.


Dar domnul Ponta a vorbit! Și a mai vorbit și pe un ton umil, tânguitor și cabotin. Probabil că a dorit ca acest ton să fie o ironie fină la adresa adresantului Ungureanu, dar nu i-a ieșit decât o rugăminte repetată până la exasperare să fie ascultat de „domnule prim-ministru-desemnat”.


În plus, ținând discursul acesta magistral, a reușit să creeze confuzii extreme în rândul tuturor celor care l-au ascultat, indiferent de „culoarea politică”.


După care și-a cerut scuze că a s-a exprimat eronat și că nu a vrut să zică ce a zis.


În concluzie, eu, ca cetățean român, îl consider pe domnul Ponta victima proverbului „fiecare pasăre pe limba ei piere” și nu mai contez pe domnia sa să fie vreodată revitalizat sau reinventat, pentru a-i acorda încrederea mea."

De ce?!

Şi, cum şedeam noi aşa, cu picioar’le-n apă pân’ la gât - că odată şi-odată tot se topeşte zăpada asta, fiindcă nu e după ea, e după Încălzirea Globală care ne roade mărunt, a venit Victoraş să ne facă un duş rece la căpăţână, ca să biruim mai cum se cuvine diferenţa de umiditate dintre cap şi picioare.

Era un banc cu trei  morale: 1) nu oricine te bagă în rahat îţi vrea răul, 2) nu oricine te scoate din rahat îţi vrea binele şi 3) dacă tot e să intri în rahat, intră cu totul!

Ei!... Teoretic, domnul Ponta şi-a nuanţat ulterior discursul cu primele două morale, dar practic, pe timpul cuvântării, a aplicat-o pe ultima. Ce s-a gândit el: dacă tot nu recunoaştem un guvern de băieţi care duceau tava foştilor miniştri, măcar să-l felicităm pe şeful lui.

De ce?

A căzut căţeluşul Boc!

Celor care sunt mai simţitori, mai delicaţi sufleteşte, celor care încă o mai caută pe Elodia prin hăuri, munţi şi văi le spun, cu mâna pe inimă, că Boc n-a căzut decât o singură dată, în emisiunea lui Andrei Gheorghe.

Acum n-a căzut.

Cum stătea el, aşa,  liniştit, în genunchi, şi dădea din lăbuţele din faţă a cerşeală câinogenă de rasă, după modelul imbatabil al canişilor de apartament, care imploră obţinerea unui dumicat la genunchiul stăpânului aflat la masă – unicul lor orizont, s-a lăsat mai jos, a pus boticul pe labe a cerşeală maximă şi indiscutabilă, ca să facă loc stăpânului să-şi întindă arătătorul muiat în frişcă pe deasupra căpuşorului său buclat de la natură, spre boticul pisicii vopsite la coafor. Care e adevărata stăpână a persanului, a canapelei, a inimii stăpânaşului.

În lumea patrupedă, canişul o arde pe pisică niţel mai târziu, când stăpânul e plecat de-acasă.

În lumea noastră, politicoasă, politică şi bipedă, căţeluşul Boc nu execută nimic împotriva mâţei favorite fiindcă, spre deosebire de un căţeluş normal, căţeluşul Boc e căţeluş de pluş, cu baterii.

Un “Ham!” în plus ar atrage după sine extragerea bateriilor din burtică de către Stăpân şi aruncarea lui la gunoi.

Căţeluşul Boc dă cu fruntea de pământ, face o mică adâncitură, speră să se poată ascunde acolo până ce Stăpânaşul o să-l facă nod la cravată, batistă la buzunar sau, măcar, şeful unui partid care aproape a dispărut.

Troian Igaş & co.

Afară plouă. Ca în ’54, toamna. Promişii nămeţi sunt la locul lor: în limba română. Atunci, unde a greşit Igaş? Nicăieri. A închis drumurile prevenitv, ca să nu se bage de seamă că nu există contracte cu firmele de deszăpezire şi a mai tras “10 miliarde de lei din fondurile de rezervă pentru cheltuieli de benzină, motorină, apă și ce mai este necesar”. În felul acesta a asigurat acoperire plângăreţei de la Ministerul Nimic Mai Sănătos Ca Mersul Pe Jos şi o infuzie discretă de bani la partid.

Logic, toată lumea ar trebui să fie mulţumită.

Totuşi premierul, împotmolit şi el în zăpezile comunicării, îl pedepseşte cu severitate pe tâmplarul care duce tava: “Sancţiunea este să-şi facă datoria”.

Asta o fi însemnând că ceilalţi pot să-şi facă de cap? Aşa se înţelege. Aşa se şi întâmplă. Fiecare se joacă pe unde poate.

Vreme se joacă pe sub masă, de-a ACTA,  în compania selectă a Coreei de Nord.

Udrea descoperă pe Discovery “Mărgău: apă, pământ, foc”, comuna copilăriei lui Boc.  

Funeriu e ocupat să inscripţioneze plăcuţe cu CLASA ZERO. Semn bun pentru învăţământul românesc.

Ceilalţi miniştri, dacă mai există, freacă puntea şi tac din gură.

Căpitanul se face că plouă.

La noapte se face polei.

Da’ nu e de la ei!

Luminiţei

NU, nu vine de la capătul tunelului! Vine de mai hăt, de mai departe, vine de-a lungul fibrei unei prietenii orbeşti, în sensul că, deşi nu ne-am văzut niciodată, Ea, Luminiţa, vine cu Apolodorul, gata să pună umărul, că are mâinile ocupate cu pinguinul, la aniversarea ta, Gară mică!...
Şi ce-ţi aduce tuşa Luminiţă, în dar?
Păi, exact ce te ţine pe tine pe şine:

ZECE!


'Ai, zi că nu-ţi place! Să iei ZECE, aşa, numa' că exişti!

Hai, hai!...

Ieri, pe la ora asta m-a sunat cineva. Mi-a zis că i-a spus ei cineva, care lucrează undeva, unde nu poa’ să-mi zică la telefon, că urmează o înzăpezire totală şi că trebuie să ne facem provizii.

M-am înfipt direct la megaimge-ul din colţul străzii. Am înhăţat un coş şi-am pornit printre rafturi. Ce să iau, ce să iau… Ţigări. Bine, în afară de ţigări, ce să mai iau?

De mâncare. Câte ţigări să iau? Nu mi-a zis asta câte zile ţine urgia… Să iau pe trei zile? O să iau, când ajung la casa de marcat, dar deocamdată să iau mâncare.

Ciocolată. Câte? Două? Nu, patru. Să iau şi d-asta cu struguri? Iau!... Nu mai iau, că nu mai e. Să iau şi ceva serios, de bază.

Carne. Mă duc la frigidere: două caserole cu cârnaţi proaspeţi, una cu ficăţei, o pulpă de porc. Am lăsat ficăţeii pentru cel care o veni după mine.

Să iau şi brânză. Iau şi brânză. De-asta la cutie, că rezistă aproape nelimitat. Să iau trei cutii? Când dracu’ am mai mâncat eu atâta brânză în trei zile, fără roşii?

Să iau şi roşii. Să iau roşii? Cât poa’ să reziste roşiile în frigider? Trei zile? Dacă iau de-astea care nu se strică în trei zile, mai bine nu iau, că sunt holograme de roşii.

Să iau mălai. Văd că sunt şi alţii care pun, obligatoriu, în coş, o pungă de mălai.

Mămăligă cu brânză şi smântână. Asta merge, de supravieţuire. De ce să iau mălai, că am?

Să iau smântână. Smântâna expiră toată, conform etichetei, în două zile. Mai bine nu! Poate n-am chef de mămăligă şi rămâne smântâna nemâncată.

Ia, mai bine, să mă întorc şi să iau şi ficăţeii de pui. Nu mai sunt!...

Atunci să las eu o porţie de cârnaţi la raft, că n-o să mănânc de două ori cârnaţi în trei zile.

Cine a zis că ţine trei zile? N-a zis nimeni. Aşa m-am gândit eu, când am calculat ţigările. Băi, dar apă am luat? Nu. Nici bere.

Iau apă şi bere, mai las o cutie de brânză că nu pot să car asemenea greutate. Mă duc iar la departamentul de carne şi las şi cârnaţii, pe toţi, că n-a murit nimeni fără cârnaţi, trei zile.

Cu cine e asta prietenă? Cu vreun meteorolog de serviciu? Nu, că mi-ar fi spus la telefon. Da’ dacă nu-i adevărat?  Dacă nu vin zăpezile ăle mari? Ia să mă mai uit prin coşurile altora, să văd ce tehnici de supravieţuire au alţii. Orbit fără zahăr, patru pacheţele. Ăsta n-are niciun prieten care să-l fi prevenit, neoficial,  asupra vremii ce va să vină.

Ouă! Doamne, cum de-am uitat? Ouă trebuia eu să cumpăr, indiferent de evenimente, că nu mai avem. Să iau de-astea “bio”? De bio ne arde nouă acuma?! Să iau normale. Din găini stresate onest, la vedere.

Mamă!... Abia mai ridic coşul de jos. Po’ să mai adaug două pachete de ţigări, că astea sunt uşoare.

Mă aşez la coada de supravieţuire. Ia să mai iau o ciocolată, până îmi vine rândul. O iau. Împing coşul pe jos, cu piciorul, nici nu vreau să mă gândesc câţi bani voi arunca pe pungi biodegradabile.

Ajung acasă. Aprind lumina, că s-a întunecat între timp,  şi deschid televizorul.

Cică Igaş a zis. Că urmează ninsori ca-n ‘54. Şi mai dihai!

Îmi ia juma’ de ceas să aranjez supravieţuirea în frigider. În prealabil, am tranşat pulpa de porc în felii, să  ţină până duminică. A!... Mai aveam carne în congelator, pentru o săptămână. A!... Şi brânză mai era, de-aia bună, de la Sibiu.

Vorbeşte o doamnă, directoare peste “meteo” şi zice că o să fie polei. Nu se închide uşa frigiderului. Scot sticlele de apă minerală. Ele erau de vină. Acum se închide.

Concluzie:

Ai,  hai, hai, hai-di, haidi, hai!...

Sub ninsori mă îngropai!…

Hepi bărsdei tu iu...

... hepi bărsdei tu iu…

Hepi bărsdei tu iu – GARĂ!...

Hepi bărsdei tu iuuuuuuuu!...

Vrei tort?   

Am furat un tort pentru tine... De pe goagăl, normal! Tort în formă de tren. Ce fel de tort visai? Cuuum?... 

Nu. Nu servim musafirilor ardei umpluţi!...  Şi ce dacă s-a întors la Bulina roşie  ?!
Azi vrem să ne simtem bine!

TREI ANI

Ce ştie să facă un copil de trei ani?

Ştie să facă la oliţă şi să nu mai facă pe el.

Ştie să nu vrea, seara, să adoarmă, până nu-i spui o poveste. Apoi, să nu adoarmă, dacă i-o spui, gândindu-se la ea. La trei ani, finalurile de poveste sunt discutabile. Se pot inflama, ameliora, repara, transformându-se în “va urma”.

La trei ani, dacă tata n-o iubeşte pe mama, eşti distrus. Sigur că ei, mama şi tata,  nu ştiu că tu ştii. De aceea trebuie să-ţi petreci timpul printre păpuşi, căluţi şi ursuleţi, cu toată dăruirea, ca să nu-i mâhneşti şi mai tare, arătându-le că tu deja ai înţeles, şi te cufunzi în tăcere şi în jucării de pluş, pentru ca ei să-şi rezolve problema, fără să te mai aibă şi pe tine pe cap.

O, dar dacă se iubesc, dacă simţi tu asta, lumea e fără de măsură şi tu poţi scotoci liniştit în pod, în cutiile în care nu ai voie, pentru că, atunci când te vor descoperi asupra faptei,   tata o s-o ţină pe mama de umeri şi, înainte de-a te certa şi pedepsi, o s-o pupe amuzat, în dosul urechii, iar pe tine o să te certe mai puţin, fiindcă deja eşti amănuntul simpatic ce trebuie mânat la culcare, cu sau fără de poveste citită.

Prieteni, gara pentru noi împlineşte mâine 3 ani.

E prematur să analizăm dacă ştie să facă la oliţă, fiindcă e mereu înconjurată de prieteni binevoitori care o lasă să facă unde vrea ea.

Dar, dacă cineva are vreo idee şi doreşte să-i croiască un drum în viaţă, e invitat să ia cuvântul.

Deocamdată, însă, zic să-i urăm “La mulţi ani!”…