Azi am intrat şi noi în rândul lumii. Al lumii care face un gest de solidaritate cu exportul de curent şi acceptă minciuna cu “avem o avarie, se remediază la ora 13”, fără să crâcnească şi fără să facă detectivisme ieftine, gen – “dacă e o defecţiune, de unde ştiţi cu precizie ora la care se rezolvă?”
Gata. Între 10 şi 13 suspendăm vânzările, că tocmai s-a pornit jihadul împotriva comercianţilor fără casă de marcat. Să punem pe uşă anunţul ăla cu “PANĂ DE CURENT”? Lasă, mai bine să nu-l punem, că enervăm populaţia. Se năpustesc toţi suspicioşii din cartier, să vadă ei, cu ochii lor, că nu e vreun chiolhan farmaceutic în trei, cu ocazia vreunui sfânt.
- E vreun sfânt azi? o întreb pe Mariana.
Ridică din umeri:
- O fi, că în fiecare zi e câte unu’.
Bine. Deci, nu punem afişul. Nu încuiem uşa. Stăm aşa, ca şi cum ar fi totul în ordine, ne purtăm firesc, dacă vine vreun vecin să ia Aulin, îi dăm şi-l scriem pe foaie. Da’ numai dacă e cineva cunoscut. Şi dacă apare maşina Gărzii financiare şi ne plantează un om la colţul străzii, şi când iese ăla cu aulinu’ îi cere bonul? Ă? Am încurcat-o. Nu mai dăm nimănui, nimic. Nu facem discriminări. E ciumă pentru toată lumea.
Da’ unde să-şi parcheze gardiştii autoturismul, în troieni? Îl lasă pe carosabil? Sunt capabili!
Deci, nu vindem nimic! Trei ore stăm pe pagubă. N-o să fie prea mare pierderea, că nu consumăm curent. Consumăm salarii. În trei ore, salariile noastre nu prăpădesc nici cât un bec de patruzeci de waţi. Stăm aşa, nevândute.
Şi dacă vine domnu’ Stănescu? Lui îi dăm! Domnu’ Stănescu e om serios, unşpe ani la CAER, ştie el cum să-i îmbârlige pe ăia de la Gardă, dacă-l somează la colţ.
Intră un amărât. Nu-i din cartier. Cere un medicament scump, care nu pleacă de pe raft aproape niciodată, nici măcar pe compensată. Pârlitul l-ar cumpăra la liber. Cum dracu’ să procedez? O bag p-aia cu “aveţi reţetă?” Zice:
- E pentru domnu’ Vali.
- De la “spălarea banilor”? îl întreb.
- Nu, domnu’ Vali, de la “pompe funebre”. Vrea decât cinci pastile.
A! A scăpătat şi bogătaşu’ străzii: cumpără cu foarfeca. Astă vară lua două cutii odată.
Îi dau.
O oră nu se întâmplă nimic. E normal! Oamenii n-au nevoie de farmacie decât atunci când e închisă, când e inundaţie, când e deratizarea trimestrială, când e inventar. Când e inventar, trag de clanţă până rămân cu ea în mână.
Următorul client e domnul ăla care ştie tot, a citit tot, are doi cumnaţi profesori universitari, unul de fiziopatologie şi altul de biochimie, doi tâmpiţi amândoi, dacă nu le-ar face el scheme de prevenţie, cu ganoderma, cu ceaiuri, cu aromaterapie, n-ar mai avea cumnaţi.
Îi zic faza cu lumina. Că e oprită. Se luminează la faţă: cumnatul din Piaţa Iancului a stat la el două zile, fiindcă n-a avut curent. Bagă lista în buzunar şi ne urează “vânzare bună!”. Nu insistă să cumpere fără bon, fiindcă el, în sinea lui, e un tip corect. Tocmai am pierdut o vânzare de vreo două sute de lei.
Al treilea ins e disperat. Nu-i pasă lui de pană, de bon fiscal, de toate prostiile astea. I s-a spart un termometru cu mercur în mână şi e îngrozit c-o să moară intoxicat.
- Nu vi se întâmplă nimic, îl liniştesc eu. Nu se moare din asta!
- De unde ştiţi?
- Mi s-a întâmplat şi mie, astă vară.
- Şi ce-aţi făcut?
- Am luat un meprobamat de frică şi-am scris pe Google “termometru cu mercur spart” – enter, enter.
- Şi?
- Am nimerit pe un forum unde exact asta era tema. Unul zicea: HELP! Am spart un termometru cu mercur, am tras cu aspiratorul bobiţele, am verificat sacul, nu erau în sac, poate au trecut prin cele două filtre, m-am uitat şi la filtre, nu erau, poate au trecut şi de filtre şi acum sunt în covorul persan din sufragerie. Ce e de făcut?
Am citit şi răspunsurile:
“Ai stricat aspiratorul, cu ocazia asta. ”
“Mai bine îl trăgeai pe nas, acum ai fi ştiut exact unde se găseşte.”
“Dă cu sulf!”
“ În trecut, mercurul se folosea în combaterea sifilisului.”
“Bine că n-ai spart LCD-ul! Cristalele lichide sunt mult mai periculoase.”
M-am oprit din citit când ăla care spărsese termometrul a mărturisit că, deşi n-a găsit bobiţele de mercur în punga aspiratorului, a găsit cerceii lui nevastă-sa, care dispăruseră cu doi ani în urmă. Cineva l-a certat: “Cum de n-ai scuturat punga aspiratorului timp de doi ani, nesimţitule?”
- Şi? m-a întrebat iar disperatul.
- Am închis calculatorul şi m-am dus să mă culc fiindcă îşi făcuse meprobamatul efectul.
S-a liniştit imediat şi m-a rugat să-i dau şi lui o tabletă de meprobamat.
I-am dat. L-am întrebat dacă vrea apă. A vrut. A băgat meprobamatul în buzunar, a băut paharul cu apă şi a plecat cu mii de mulţumiri.
Peste un sfert de ceas, adică fix la ora 13, a venit curentul.
Au început toate alea să ţăcăne, să piuie, să plescăie. Imprimanta, faxul, calculatoarele, filtrul de cafea înviaseră.