Acoperişul de duminică seară

Întotdeauna am sperat că Nono, ursuleţul, are un frate geamăn în carne, oase, blană şi inimioară pe net.

Întotdeauna am ştiut că faţa lui drăguţă, de mic amărât de pluş trebuie să aibă un corespondent pe lume.

N-or fi truditorii de jucării chiar aşa geniali! Se inspiră şi ei de undeva.

Luatul luminii

În primii 50 de ani, lumina venea de la răsărit. În următorii 20 a început să  vină de la apus. În fine, de câteva zile încoace, ne vine de la coafor. A spus-o una care, întocmai ca  dătătoarea de lumină, şi-a luminat mintea tot cu perhidrol.

Ieri,  în sectorul 4 al capitalei, ne-au luat lumina  timp de 9 ore.

Dacă sunai la Dispeceratul Enel la ora 15, aflai, printr-un mesaj înregistrat, că defecţiunea va fi remediată în jurul orei 20:30.

Nu-mi dau seama dacă Enelul s-a folosit de Mărmureanu ca să prevadă încetarea cataclismului tehnic sau a fost un simplu exerciţiu de economisire, ca să se testeze anduranţa cetăţeanului la trăitul bine pe întuneric.

Pierdut..., aducătorului, bună recompensă

Am pierdut momentul istoric în care doamna Udrea a alergat singură şi-a ieşit prima, la şefia partidului portocaliu. Nu m-am uitat în ziua aceea la tv şi-am ratat  absolut toate omagiile fierbinţi, de la luatul luminii by Roberta Anastase, până la  pusul de bromură în cafea, pentru anulat erecţie, by Baconsky.

Am înţeles şi crezut totul, fiindcă mi s-a povestit de către persoane apropiate. În ţara Tricolorului cvadricolor, orice e posibil.

Un lucru, însă, n-am priceput. Dacă doamna Turcan a vorbit-o de bine sau de rău, fiindcă nu ştiu ce e aceea “Kill Bill”. Mâncare de pisici, marcă de săpun antibacterian sau ce? Dacă e un personaj, e bad person sau good person? La sfârşit, moare sau se mărită?

Îmi explică şi mie cineva ?

Buchet

Azi am primit un buchet de fructe sălbatice şi frunze uscate.

Mi l-a adus o femeie pe care mi-o aminteam vag, după figură. Are un dalmaţian pe care l-am tratat "noi". Uitasem!

Sărmăluţe-n foi de carte

Am fost la Târg.

A fost frumos.

Totul a decurs ca la carte.

Mi-am cumpărat trei cărţi. Simenon – Umbra chinezească, fiindcă e cu Maigret.  Kundera – Gluma, fiindcă e de Kundera.  Cătălin Pavel – Aproape a şaptea parte din lume, fiindcă titlul sună minunat.

Apoi am constatat că mi-e foame şi-am ieşit cu prietena mea, doamna doctor, în bâlciul deşertăciunlor culinare care e deschis în faţa clădirii Romexpo. Barăci şi tarabe. De la turtă dulce şi caramele de casă, la sarmale cu mămăligă de Maramureş. Am ales Maramureşul. Trei sărmăluţe perfecte, cu mămăligă caldă – 5 lei. Trei maramureşence de pe lângă Sighet (m-am informat! ) care nu dădeau bon fiscal, dar se pricepeau la sarmale şi la mămăligă.

La ora şapte seara m-am prezentat la lansare.

Despre asta, nu ştiu ce să vă spun.

Sunt la prima experienţă şi n-am termen de comparaţie.

Sunt unul dintre cei zece coautori ai unei antologii.

Probabil că aici ar trebui să bag mulţumiri, dar le-am transmis prin viu grai celor cărora le erau destinate.

În public se afla şi Bujor Nedelcovici. Ăsta e un eveniment! Eu l-am perceput ca fiind cu mult mai important decât prezenţa PROtv-ului.

Apoi am scris câteva autografe unor prieteni şi am plecat.

Am scris cu scris de doctor, ilizibil, nu fiindcă voiam să mă dau mare, ci fiindcă n-am mai apucat să-mi schimb ochelarii de distanţă cu cei de citit.

Concluzii:

1.      Nu asta voiam să vă zic.

2.      Ce mi-a plăcut cel mai mult la Târgul de Carte Gaudeamus: sărmăluţele...

Şi caii se revoltă, nu-i aşa?

Da. Până şi caii!

Doi cai albi, de rasă, au refuzat să ducă la groapă un interlop ucis de un confrate în ale interlopeniei.

Patru oameni, însă, au acceptat, de bună voie, să se înhame la caleaşca mortuară.

Ce să mai zici, în asemenea situaţie?

Caii au câştigat prin abandon.

Sistemul bancar are şi el o mamă!

Mama sistemului bancar e cămătarul. Un cămătar, doi cămătari. Poate că îi e şi “tată”, gramatical vorbind.

N-o să umblu acum după definiţii corecte pentru noţiunea de cămătar! DEX-ul zice că e cineva care dă bani cu împrumut şi percepe dobândă excesivă. Nu ştie nimeni ce înseamnă excesiv, în valoare absolută. Eu zic că e sută la sută. Aşa am auzit  de la un ajutor de cămătar, că îţi dă un leu împrumut şi-ţi ia doi la scadenţă. N-ai doi lei să-i dai, când expiră termenul, îţi ia gâtul. Aici, ajutorul de cămătar cu care am stat de vorbă, povestea relaxat, că era pe felie. Treaba lui începe exact atunci când tu nu poţi să restitui dublul împrumutului. Cică lumea exagerează. Nu-ţi ia nimeni gâtul, din prima. Întâi îţi ia totul. Maşina, casa, alte acareturi… Ca să-ţi vii în fire, să pricepi că ai greşit. Abia pe urmă îţi ia gâtul. Ţi-l ia, numai după ce te-ai convins şi tu că meritai să fii mai aspru pedepsit. Păcat că n-ai doi gâţi!

Vasăzică Banca e urmaşul de drept al cămătarului, când te împrumută cu bani.

Când tu faci o plată, din banii tăi, prin intermediul Băncii, dobânda se numeşte comision. Nici asta nu e absurd sau nedrept. Banca plăteşte pe unu’ să dea din degete pe tastatură, să-ţi încaseze banul, să-l treacă în cont străin. Dacă plăteşti cash, munceşte şi casiera, îşi toceşte buricele degetelor să numere bancnote, banii tăi îi modifică soldul, ehe... e greu!

În fine, am înţeles şi asta. Banca plăteşte unul, până la doi oameni, fiindcă ai tu chef să faci plăţi prin ea. E normal să-ţi perceapă comision.

Problema e cât.

Şi abia acum intrăm în miezul problemei.

Am avut de plătit 120 lei, taxă de participare la Congresul de Farmacie.

Cer confirmarea înscrierii, după efectuarea plăţii. Primesc pe mail un mesaj, cum că se confirmă înscrierea, numai că am efectuat plata parţial. Am depus doar 110 lei. Mai am de dat 10.

Bun. Şi-a oprit Banca un comision de 10 lei la 120, fără să mă prevină, mă gândesc.

Nu-i nimic! Mă duc să plătesc diferenţa, de data aceasta întrebând, conform regulii de trei simplă pe care, din fericire, o stăpânesc: “Ce sumă trebuie să achit ÎN TOTAL, pentru ca în contul numărul… să ajungă 10 lei?”

Terminaţia vie a instituţiei numită Bancă, zice “douăzeci de lei”.

Ştiţi cum arată “terminaţiile” astea: tunse drăguţ, bluză albă, unghii lăcuite, adică ţinută office, zâmbet durabil opt ore.

Zic: “Cum vine asta? La 120 de lei, comisionul e 10 lei şi la 10 lei e tot 10 lei?” (Scuzaţi repetiţia supărătoare, dar ăsta e comisionul.)

Zice “da”, zâmbind.

Nu mai zic nimic, nu vreau să par una de-aia care-şi mănâncă de sub unghie, adică mă făceau pe mine 10 lei în plus!

Plătesc la casă 20 de lei, 10 pentru Congres, 10 pentru Bancă şi mi se pare oarecum decent, în fond nu mi-a luat gâtul, mi-a luat dublu.

Dar ce credeţi că scrie pe docomentul doveditor de plată?

Că am achitat douăzeci lei, reprezentând supliment taxă congres.

Şi-acum survine întrebarea: vi se pare normal?

Nu zic legal, că legal nu mai ştie nimeni ce înseamnă în ziua de azi.

Belirea limbii

Când aud politicianul român, prevăzut cu lavalieră şi cameraman în faţă, că-şi laudă vreun coleg, aşa, mai ministru decât el, cum că “are expertiză”, mi se strepezeşte niţel urechea, dar tac din gură.

Ce să-i ceri, bietului om? O fi absolvit liceul  la seral, pe vremea lui “nea Nicu”, la matinal trăgea la şaibă sau la aghioase.

Acum, de când  s-a schimbat macazu’ – cravata roşie cu tricolor s-a transformat în eşarfă cu trandafiri şi roşul a virat în portocaliu, l-or fi îmbrâncit tovarăşii (de partid) să facă şi-o facultate, de la mare distanţă, ca să nu se sperie.

Cel puţin, când zice Bocuţ cu “expertiza”, chiar mă bucur. Mai bine să vorbească de “expertiză”, decât de “salar”. Întotdeauna l-am  admirat pentru dezinvoltura cu care mitraliază cuvinte, fără să aibă habar de noima lor.

Nu ştiu care dintre pricepuţii, experimentaţii, competenţii noştri politicieni a implementat sintagma “a avea expertiză” şi toţi ceilalţi au adoptat-o, ca oile, bucuroşi că-şi pot etala cunoştinţe exhaustive de limbă maternă.

Poate ştiţi voi cine e tata lu’ Expertiză, că numa’ de vreo doi ani încoace…

Dar când îi aud şi pe jurnalişti, despre care presupun că au halit limbă română pe pâine şi-acum văd că o belesc în toate emisiunile de ştiri, folosind barbarismul ăsta,  mă întreb, nu s-o găsi cineva, măcar vreun portar, pe la uşa televiziunilor, să-i întrebe “Da’ ce mama domniei sale e Expertiza asta, şefu’?”

Şi ei, încercând să-i explice prostului, să găsească echivalentul corect.

Da’ ce să mă mai mir!

Ieri, mai-mai că era să-mi cadă cana de cafea din mână, când l-am auzit pe stimatul Iosif Buble, relatând despre un incendiu care avusese loc la “Dihon”. Am înţeles: n-a făcut franceza la şcoală. Dar nici muştar n-a mâncat?

Acoperişul de duminică seara...

Am promis că las un loc de întâlnire pentru prietenii mei, “academicienii tăcuţi”, în fiecare duminică seară.

Mă ţin de cuvânt.

Iată-l!

Dacă aveţi chef să schimbăm o vorbă, un suspin, o înjurătură… e loc!

Am pus portretul “Principessei” fiindcă… mi-e dor de ea. Aşa cum mi-e dor de cel care semna “Elevu” , când îi povestea “Principessei” imaginarele lui poveşti din vacanţa de vară, la bunici. Şi povestea micilor broaşte ţestoase care merg spre mare.

Nu mai strig catalogul...

 

Fiţi bineveniţi, oricare dintre voi, tăcuţi academicieni sau observatori!

p.s.: Deşi a trecut atâta amar de vreme, Principessa încă îmi seamănă!

Bravo mie!

Instantaneu

S-a strâns lumea ca la moaşte.

Bechtel a mai lăsat să picure din biuretă un strop de asfalt, anul ăsta. Urmează agitarea.  Adică urmează să vină Boc, de la Bucureşti, cu forfecuţa de unghii, să mai taie niţică panglicuţă.

Televiziunea mogulului felin dă evenimentul în direct. Urmează dezbatere. Reduc sonorul.

Din când în când, îmi mai arunc totuşi câte-un ochi către domnul nervos din stânga şi către doamna bucuroasă din mijlocul ecranului, cu pletele în vânt  şi-un pix roz în mână, asortat cu eşarfa legată neglijent peste umeri.

Ce-or fi vorbind? Dacă e bine că se consumă atâta metraj de panglică la fiecare inaugurare?  Eu cred că e bine.  Dacă metrajul e de producţie indigenă, e chiar indicat să se crească ritmul sărbătoririlor, la una pe lună. În felul ăsta, ar apărea încă  vreo douăzeci de locuri de muncă pentru femeile românce. Dacă, dimpotrivă, banda de mătase e import China, inaugurările, mai frecvente sau mai rare, nu schimbă cu nimic situaţia industriei textile româneşti. După cum nici 10 km de autostradă nu schimbă direcţia noastră de mers.

Apare Boc. Taie. Taie magistral, cum numai el ştie s-o facă. Se vede că e plin de voinţă politică şi forfecuţa-i nouă. S-a abţinut s-o folosească înainte, în scopul pentru care a fost creată.

Asta se vede limpede, în imaginea surprinsă de un fotoreporter inspirat.

Ştirile de ieri

Ştirile de ieri m-au bulversat cu totul!

Va’zică fetele astea care participă la concursuri de miss univers la Feteşti, care aplică pentru un job de dansatoare la bară în Grecia, care se caţără ca nişte capre (negre) spre piscul modellingului de cartier, de fapt, visează să se mărite virgine, cu un sculer-matriţer, să se iscusească în sărmăluţe-n foi de viţă şi să câştige concursul “Supermami – şapte prin cezariană”!

Şi vin nişte pesedişti nenorociţi şi le propun cu neruşinare, în loc de “…şi după aia mâncăm”, o excursie în Deltă.  Adică te vizionez într-o cameră la Rin Hotel şi după aia te duc în Deltă?

Da’ ce să facă o miss Andreea de  Lehliu, în Deltă? Să numere ţânţarii?Adică orice miss care se respectă numără euroii sau dolarii. Şi porcul ăsta de pesedist antamează cinci, până la şapte misse, să le ducă în Deltă?

Dacă stenograma nu era  din 2008, aş fi crezut că Negoiţă e mână-n mână cu Udrea şi vrea să-i scoată frunza la liman.

Protestul de azi

Am fost!
A fost şi Mircea Badea, dar eu nu l-am zărit, doar l-am auzit.  Din pricina înălţimii mele, eu, în mulţime, nu văd decât cefe şi umeri.

Unii, din acelaşi motiv, nu văd decât genunchi. Asta nu-i împiedică să participe şi să înţeleagă despre ce e vorba.

Totuşi văd lozinca aceasta. Sper că se vedea şi de la ferestrele CNA-ului.

De câteva ori, oamenii s-au întors cu faţa spre Parlament. Tot era acolo Băsescu! L-au salutat rimat, prelungit, citându-i pe poliţişti: "Ieşi afară, javră ordinară!"

Unii s-au simţit, pe nederept, vizaţi şi s-au retras lângă gardurile de protecţie.

Am plecat de-acolo cu ochii pe viitor. De-a dreptul încătuşat!

Şi totuşi...

N-am vrut să scriu un cuvânt , azi,  despre poetul Păunescu!

Au făcut-o alţii, în aşa fel încât să mă simt ca şi cum aş fi scris.

Dar postez textul Leliei Munteanu, din Gândul, aici, fiindcă nu pot, n-am cum, nu ştiu ce-ar trebui făcut împotriva TVR-ului. Mai ales că suntem, prin lege, obligaţi să-l plătim, dacă suntem racordaţi la energie electrică. Suntem legaţi prin întrerupătoare, prin becuri, prin frigidere, prin fiare de călcat, prin foenuri şi maşini de spălat, prin televizoare şi calculatoare, de Televiziunea Naţională!

Încerc să-mi amintesc definiţia curentului electric… ceva cu o mişcare dirijată. Dirijată!

Atunci să  aprindem o lumânare, nenică, să mai scăpăm de iobăgia reteveiului!

Ţara Melancolia, abjecţie şi sublim

de Lelia MUNTEANU | astăzi, 18:41

"Făcut-am castelul acesta

Fărâmă legând de fărâmă

Şi-acum când e gata, prieteni,

Priviţi-l ce trist se dărâmă"...

Ce noroc a avut Eminescu că nu se inventase televiziunea! Altfel, să te fi ţinut showuri păcătoase... Cu bărbatul Veronicăi Micle în studio, ţinând cele două fetiţe de mână, cu nevasta lui Slavici pe fly, spurcându-l pe Luceafăr, cu Maiorescu pe telefon, băgând strâmbe, cu un duplex la "Berăria Academică - Bene bibenti", cârciuma lui Caragiale. ...

În Ţara Melancolia a devenit terapeutic pentru unii să-i judece pe ceilalţi, să le cotrobăie febril biografiile. Prăsesc cititorii în stenograme, ne-au năpădit ghicitorii în pixeli, puiesc cusurgiii, doar-doar vor descoperi pe unul mai ticălos decât ei.

A murit de inimă rea un mare poet. O personalitate uriaşă. Apar autopsierii. Au revelaţii în direct: Adrian Păunescu a fost om. Iar astăzi, dacă tot i s-a ivit ocazia să moară, trebuie să cotrobăim în om până dăm de artist. Să scoatem artistul din om! Să prelevăm noi, în direct, carnea lirică de pe prozaicele oase. Să lăsăm din el ce ne convine. Cei care l-au înjurat porceşte îi înalţă osanale - fără să clipească, şi atunci, şi acum.

Dacă uscaţii lui detractori - cei care îl omagiază de trei zile cu râvna cu care l-au pus la zid - s-au prostituat cu toate Puterile şi-apoi le-au condamnat postum pe toate, Păunescu n-a făcut naveta de la stânga la dreapta. L-a apărat pe Ceauşescul lui când colegii intelectuali se băteau cu comunismul în efigie, construindu-şi dizidenţe post factum. Nu s-a ruşinat să exalte românismul, până la sfârşit, în mijlocul unor europenişti furibunzi care eliberau permise de intrare în cultură.

Omul şi artistul au fost feţele aceleiaşi monede, capul şi pajura, una lăcomindu-se să strălucească, alta ascunzându-şi cocleala neputinţelor. Pizmaşii pot să se bucure: harul poetic nu e un galop de sănătate, e o boală incurabilă, cu o spuzeală de spaime, cu stări acute, dar şi cu lungi şi devastatoare perioade de remisie.

Unde îl va aşeza istoria pe Adrian Păunescu - cine ştie? Chibiţii fac deja clasamente. Comandouri de intransigenţi asudă deja să-l scoată din literatură. Pălmuiesc un mort.

Nu atleţii ipocriziei, nici procurorii culturii, ci oamenii simpli şi sublimi, care-şi numără banii de pâine, au făcut cele cuvenite, dându-i iertarea creştinească şi încolonându-se în urma sicriului. Ei au simţit că, mai mult decât douăzeci şi cinci la sută din leafă, e dureros să ţi se taie douăzeci şi cinci la sută din biografie. Mă gândesc cu speranţă că, dacă talentul s-ar acorda prin decret de stat, ne-am învârti până la urmă toţi scribălăii de ceva talent.

Acoperişul, cum ziceam...

Bine. Dacă nu vreţi, măcar profit de ocazie şi-o să le povestesc noilor mei prieteni despre locul acela care a îngheţat, tocmai când anca mică descoperise un brand valabil.

Ăsta de sus...

Prin urmare, era un forum cum sunt mii pe net. Un fel de club cu intrare liberă. Prea liberă,chiar, fiindcă după trei ani de întâlniri zilnice, a apărut un fel de copitat acolo, care ne-a stricat cheful de-a mai scrie.

Ce ne adunase împreună? Un ziar. Toţi citeam acelaşi ziar şi aveam o jurnalistă preferată.

Ce-aveam în comun? Probabil că scrisul corect şi, cel mai adesea, plăcut. Chiar şi atunci când ieşea cu sânge pe pereţi, cratimele şedeau la locul lor, nimeni nu-şi permitea măgăria să fure “i”-ul de la “să-mi scrii” şi să-l vâre în  “nişte miniştri”.

Ne plăceau aceleaşi muzici, aceleaşi versuri şi, chiar dacă n-aveam nimic important de dezbătut, măcar un “Bună dimineaţa!”,  tot ne ziceam, acolo.

Cea mai reuşită seară a fost, fără discuţie, CARNAVALUL, pe care l-am organizat odată, într-o sâmbătă.

Cum să organizezi un carnaval în scris? Simplu! Fiecare şi-a creat un personaj şi-un stil, în aşa fel încât să nu poată fi recunoscut de ceilalţi. Singurul care ne ştia identităţile reale era Adminul, una dintre cele mai discrete persoane pe care am întâlnit-o vreodată. Erau descalificaţi şi scoşi din dialog, pe rând, cei pe care îi de-mascam.

Eu am pierdut, fireşte, destul de repede, deşi mă pregătisem conştiincios. Am semnat juma’ de seară “Vera Menajera”, am făcut dezacorduri, am ignorat acuzativul, am sclipit mai ceva ca Becali şi Vanghelie luaţi la grămadă, şi totuşi m-au mirosit.

Nu mai ştiu cine, cum, mi s-a adresat cu “renata”, dar îmi amintesc cum a căzut netul pe mine.

Cine a câştigat? Lolita Traseista, bineînţeles!  A jucat două personaje care s-au mai şi certat între ele. Chestia asta nu mi-ar fi trecut prin minte, că poţi fi doi, deodată. Eu, abia dacă reuşisem să fiu altcineva. Vă e clar ce semnifică nick-ul Lolita Traseista! Cum să nu fi câştigat?!  Elena Udrea nu câştigă orice bătălie? Îmi permit să zic chestia asta acum, fiindcă Lolita a părăsit netul pentru totdeauna. Îl mai foloseşte doar în scop strict profesional (nu, nu e curvă în viaţa reală!), s-a căsătorit, are o fetiţă de trei luni şi e cel mai fericit tătic.

Academicienii Tăcuţi au adus doi copii pe lume, au sărbătorit  Crăciunul cu afinata Zâzaniei, au dat sfaturi medicale şi tehnice (mi-au reparat mie centrala termică, într-o sâmbătă friguroasă, la farmacie, şi nu uit asta, în veci!), s-au înjurat uneori şi s-au iubit suficient, ca unii dintre ei să mai treacă şi azi, pe blogul meu.

Zâzania, anca mică, Luminiţa, ElZap, Belfegor, liv, underdog, klaus, SorinM, DoarF…

Am uitat pe cineva?

Am exagerat?

Am minţit?

Aveţi drept la replică asigurat, la comentarii, academicienii mei tăcuţi!…

Bunilor mei prieteni, "Academicienii Tăcuţi"…

De azi încolo, în fiecare duminică seară, o să pun pe blog două rânduri de şindrilă drept acoperiş, ca să avem unde ne întâlni, ca altădată.

Poate vor fi două clickuri în plus, faţă de vechiul cuib,  “academia tăcută”, dar nu cred că asta e o piedică să schimbăm o vorbă despre orice, ca pe vremuri.

Să strig catalogul?

Nu cred că-i nevoie!

Dacă voi nu mai vreţi, mie mi-e dor de voi…

INVITAŢIE

Nu ştiu cum se scrie o invitaţie. Nici invitaţie, nici proces verbal, nici dare de seamă.

Aşa că o iau de-a dreptul:

dacă veniţi vineri, 19 noiembrie a.c.,  ora 18.30, la standul editurii Tritonic, deschis în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, o să daţi şi de mine. În carne şi oase. Dar şi în paginile unei cărţi, Antologia Premiilor Lili, 2009.

‘Ai că mi-am mai revenit!

Probabil c-o să fiu foarte emoţionată, dar n-o să se observe. O să fac  pe plictisita. O s-o iau  pe doamna doctor cu mine. Aia care se pricepe la poşete de firmă. Dacă are cineva de gând să vină cu vreo făcătură, renunţaţi, că v-o diagnostichează imediat.

Dacă vrea cineva autograf, veniţi cu textul de-acasă, că n-am mai dat niciodată .

Convalescenţa

Acu’ vreo săptămână, m-am dat mare deşteaptă că am gripă bizonică. Îmi închipuiam că mă joc cu cuvintele, dar  aşa boală nici nu există.

Azi vă dau news alert: ba da, există!

Am avut, în bizonismul meu, senzaţia că mi-a trecut. Poate chiar mi-a trecut, dar azi trăiesc cu sechele, ca să mă exprim eufemistic şi să nu le zic  pe de-a dreptul - greaua moştenire.

Secheaua care mă îngrijorează cel mai tare e că m-am tâmpit. Adică nu mai înţeleg lucruri simple, rostite de oameni competenţi, profesionişti adevăraţi ai comunicării, la care moderatorul dă din cap, “desigur, desigur!...” şi la mine se face beznă în creier, ca la orele de mate, cu integrale. 

  

Să-l luăm, de pildă, pe domnul Vasilescu de la “Naţională” (Banca, nu Echipa) , care a zis aşa:

"Acolo (în textul legii de reducere a TVA la 5%, n.r.) este o minciună. O minciună în documentul acela care are o singură pagină. Şi anume, s-a spus că a scăzut TVA la 5% la alimentele de bază. Nu este vorba de niciun fel de alimente de bază. Acolo sunt cinci produse. Un tip de produse înseamnă pufuleţi. Adică din astea cu cancer în ele, să le ieftinim ca să dăm mai mult cancer pe piaţă".

Eu, sub influenţa picăturilor de nas, parcă îmi aminteam că  era vorba de carne, lapte, ulei, zahăr, pâine. Nu zicea nimic de pufuleţi. Sigur, nu zicea nici cum ar fi fost corect, “carne şi derivate”, ca în codul vamal, fiindcă ar fi ajuns ficatul de gâscă bolnavă de steatoză hepatică să se vândă la preţ de margarină, ajungea brânza cu mucegai mai ieftină ca o pereche de cizme de cauciuc şi cine ştie pe ce culmi ale bunăstării nutriţionale ne-am fi pomenit cu toţii, de ne-am fi pierdut cu firea şi cu colesterolul.

…Da’ de porumb nu se pomenea nimic în lege, aşa că mălaiul ar fi putut să rămână pe acelaşi raft cu gulerul de vulpe argintie, pufuleţii pentru aristocraţi, mămăliga dezamorsată.

Ce-a vrut să zică domnul Vasilescu în acel indimenticabil “să dăm mai mult cancer pe piaţă”?

Dacă voi aveţi explicaţii, aicea mi-s, să le preiau.

M-am înarmat cu o cutie nouă cutie de …ceva, “Răceală şi Gripă”, măcar să vă pot urmări, fără pretenţia de-a înţelege.