sâmbătă, 31 decembrie 2011

Cu ocazia prilejului

În aşteptarea Noului şi Controversatului An 2012, despre care unii susţin că tocmai el e autenticul an al sfârşitului lumii, dar nu şi pentru noi, românii, antrenaţi timp de două decenii pentru situaţii de-astea terminatoare, Gara vă urează
LA MULŢI ANI, TUTUROR!
Să fim sănătoşi, să ne mai rezolvăm din belele, iar la anu’ pe vremea asta, să ne adunăm în aceeaşi formaţie la peronul principal şi să ne bucurăm că l-am bifat şi p-ăsta.

Uite şi-o pictură adecvată (Charles Leickert) să ilustrăm momentul: nici prea multă zăpadă, nici lipsă, nici o atmosferă prea veselă, să pară kitsch, da’ nici maniaco-depresivă; doar acolo, în depărtare, aşa, o lumină şi-o vrajă, că stai cu sufletul la gură să vezi ce-o fi…


joi, 29 decembrie 2011

Nicio lacrimă, nicio lacrimă, nicio lacrimăăăă...

Nu ştiu ce crede Moscova, da’ eu nu cred în lacrimile nord-coreene nici cât negru supt unghie.
N-am crezut în ale lu’ Băse,  care erau ude, ca lumea, că el cică poate oricând, de la glandă, şi-o să cred în ale coreenilor, care nu există?
M-am uitat pe nu ştiu câte poze de grup, de mulţimi cu ei plângând şi n-am văzut o lacrimă. Bine, poate n-am văzut-o eu, mi-am zis, că sunt mai chioară. Poate s-a nimerit să pozeze proaspăt tamponaţi cu batistele alea pe care şi le ţin la gură, ca într-un atac cu gaze lacrimogene, dar eu aşa ştiu – când plângi, ţi se înroşesc ochii şi, ce-i mai nasol, ţi se înroşeşte nasul. Faci, cum se zice ştiinţific, catar oculo-nazal şi arăţi ca porcu’ multă vreme după ce-ai dat apă la şoareci.
Poporul coreean arată fotogenic pe tot parcursul funeraliilor şi, chiar dacă ăia de la capete de rând au primit indicaţia să bată cu palmele în asfalt a deznădejde, tot nu mă încântă.
Adică tot nu-mi vine a crede că poţi ucide instinctul de autoconservare individual, ăla care stabileşte, până şi la animale, ce e bine, ce e rău.
Prin urmare, nu înţeleg de ce tot analizează analiştii politici sindromul lacrimar al naţiei rămase fără tătuc anterior, aflate în pragul tătucului viitor, că mie îmi pare că nu există.
A, ce mă sperie, cu adevărat, în calupurile de ştiri, e repetirea asta fără sfârşit a unui amănunt pe care noi îl ştiam de câţiva ani şi-am aşteptat să-l afle şi televiziunile, ca să ni-l divulge: că Moni, când era Gabor, până să devină Columbeanu, a fost prostituată cu tarif redus. Mă sperie, fiindcă asta dovedeşte că noi, deja, nu mai avem acces decât la ştiri fumate.
Şi cam de-aia îmi vine şi mie să plâng...
Da’ acum, în prag de an nou, decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm:

miercuri, 28 decembrie 2011

Tatăl Premierului a ieşit din sistem

Cam aşa ar fi trebuit să sune titlul ştirii, zic eu, după mintea mea. În cazul în care într-adevăr aceasta e o ştire de primă pagină. Care să fi fost preluată inclusiv de Can Can, cum a şi fost.
Tot după mintea mea, zic că adevărata ştire inclusă acesteia e tot una tristă: că s-a ţinut şedinţa de guvern, condusă de un om care abia aflase că-i murise tatăl. (Bine că a putut! Un om normal n-ar fi fost în stare.) Şedinţă în care trebuia decisă o mărire a taxelor şi impozitelor şi modificarea, votarea, aruncarea la gunoi a legii sănătăţii. Ceva de genul ăsta. 
Bănuiesc că ambele legi sunt lipsite de importanţă. Altminteri, cum să te concentrezi tu, şef de guvern, la trebile ţării, când, de un ceas, ai mintea buimăcită de durere şi sufletul sfâşiat de pierderea unui părinte?
Dar, probabil că se poate. La Boc, se poate.
De-aia zic: era mai corect aşa, cu "ieşirea din sistem". 

Îi rog pe cei care intenţionează să-mi atragă atenţia că nu e creştineşte să fii rău cu un om aflat în aşa necaz, să lase ipocrizia la intrare.

marți, 27 decembrie 2011

Un Purice pe lampă

Dan Puric, actor de first hand, care parcă are ochii ciopliţi în chip de la o vreme, ne învaţă că să nu ne facem chip cioplit. Pe la toate televiziunile ne învaţă!  Umblă cu povestea pe umeri, ca doctorii cu halatul de molton vişiniu, tot pe umeri,  pe secţii, pe etaj, prin curte, pe unde trebuie ei să umble, ca să facă bine la oameni.
Puric nu umblă cu halat de molton, umblă cu aripi de înger pe umeri. E perechea aia a lui, de înger clasic, aia care rezistă mai dihai ca o coafură la lapoviţă şi ninsoare, la vânt şi gheţuşcă, la tot ce prevede codul rutier când e vorba să te iei în piept cu vremile.
Aproape că m-am învăţat: când e prea subtil şi prea emoţionant pe Antena 3 şi mă pierde pe lungul drum al tocşoului către audienţă, dau  imediat pe TVR, ori pe B1, să-l mai ascult o dată. Până înţeleg ce-a vrut să zică.
Când, în sfârşit, pricep, mă simt mulţumită.
Că nu sunt psihiatru, să-i zic ceva de dulce, de borderline, sau un ba p-a mă-tii, de tulburare bipolară ! Sunt, şi eu, un telespectator cu frica lui Dumnezeu, care nu pricepe ce dracu’ tot umblă Puric din televiziune în televiziune, sau, ca să zic aşa ,  din canal în canal?

luni, 26 decembrie 2011

Şi uite-aşa, speranţa mai muri puţin…

Un reportaj făcut de Antena3, difuzat la ştirile de dimineaţă (asta da, ştire!), ne lămureşte deplin, cât de nelămuriţi sunt unii români în legătură cu sărbătorile creştine.
Ce sărbătorim noi de Crăciun? – asta era întrebarea.
Naşterea Crăciunului. Porcul, şi de Paşte mielul. Naşterea lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus, care de Paşte învie, adică nu că se naşte de două ori, da’ se sărbătoreşte de două ori, o dată iarna şi o dată primăvara. Sau invers?
Altă întrebare reportericească aducătoare de belea pe capul românilor ortodocşi a fost aia cu Adam şi Eva. Cine au fost Adam şi Eva?
Doamne sfinte! Parcă i-ar fi întrebat cine au fost Jac şi Rac! Aşa răspunsuri aiuritoare au dat. De la nişte vecini, la cum să-l întreb io pă popă aşa ceva?
O babă chiar a rânjit golăneşte, mai avea niţel şi ne făcea cu ochiul, ca să înţelegem noi de ce i-a dat afară din Rai.

Stau şi mă-ntreb: nu ăştia se bat la moaşte? Nu ăştia freacă portofelul, basmaua şi maieul de racla sfinţită? Nu ăştia, în caz că ştiu să citească, îmi returnează mie pastilele de tensiune, deorece conţin lactoză, şi lactoza e cu lapte, şi laptele nu e de post?

Nu cumva toţi intervievaţii aceştia, români cu frica lui Dumnezeu, creştini ortodocşi din tată-n fiu, dătători de acatiste, ţinători de posturi, respectatori de tradiţie, primitori de sacoşă cu doi peşti în putrefacţie (că peşte e simbolul creştinismului, n’aşa? – vorba lui Brucan), votează o dată cu noi?

Răspuns: BA DA!
Şi de-aia zic: uite-aşa, uitându-mă la televizor, am simţit că ne mai moare niţel speranţa. Aia mică, atât cât mai rămăsese din ea.

Oh, ştiu! Nu suntem unici la imbecilitate! Prin anii ’80, un documentar produs pentru comunişti, ca să vedem şi noi cât de cretini sunt capitaliştii, înfăţişa nişte simpli americani, răspunzând la întrebarea “Ce s-ar întâmpla, dacă n-am avea rinichi?”
Unii ziceau că am exploda. Alţii nici măcar nu aflaseră că avem rinichi. Mai era unul care a făcut o criză de râs, confundând, în sinea lui, rinichii cu testiculele.
Am zâmbit dispreţuitor  pe vremea aia, fiindcă eu ştiam ce sunt rinichii, unde sunt localizaţi şi ce funcţie au ei. Eu eram salvată. Americanii, pierduţi.
Numai că americanii ăia imbecili, analfabeţi, jegoşi, oameni ai străzii, nu erau lăsaţi, nici măcar o dată la patru ani, să pună mâna pe un bisturiu, să opereze un bolnav de rinichi, pe când imbecilii noştri au dreptul să înfigă buletinul de vot în urne şi să ne opereze viitorul cum vor muşchii creierului lor, de câte ori li se oferă prilejul.

duminică, 25 decembrie 2011

Brăduţul farmaceutic

Anul ăsta avem brăduţ. Prima oară. Mereu am avut numai aranjamente şi coroniţe de fiţe. De astă dată, o colegă de-a noastră, aia care are curte, şi ea tot pentru prima oară, că înainte şedea la bloc, dar s-a mutat la curte, a cumpărat un brăduţ cu rădăcină în ghiveci pe care, după ce trec sărbătorile, o să-l planteze în pământ. Deocamdată e parcat la noi.
N-am nicio poză cu el, da’ pot să vi-l descriu.
Tipu’ e cam de înălţimea unui copil de trei ani şi l-am cocoţat pe desk (tejghea, în termeni neştiinţifici), adică exact acolo unde-şi pun mămicile odraslele de trei ani şi babele sarsanalele de piaţă.
Fiindcă nu e tocmai al nostru, e de împrumut, i-am pus numai podoabe uşoare, glob-uşoare cum s-ar zice, să nu-l stresăm la ramuri, să se pleoştească, doamne fereşte, înainte de-a ajunge la el acasă, în curte adică, pentru că unde e cu adevărat casa lui, nu va mai ajunge niciodată.
În fiecare dimineaţă îl sumuţăm de vârful crenguţelor, ca pe copii – de nas, ca să-l verificăm la sănătate şi vigoare. N-are nicio treabă! E ţăpănos şi vesel, mai vesel pe zi ce trece, invers proporţional la tonus cu bonsaiul nostru bătrân, pe nume Benji, care e chiar al nostru, cu acte în regulă şi-l avem de juma’ de an.
Benji dă semne de gelozie, cred, nu-i place tovărăşia brăduţului şi a cam năpârlit în ultima săptămână. Arată groaznic, ce s-o mai dăm cotită, exact ca acele femei care au mirosit că domnul are pe una şi, în loc să se dichisească, parfumeze, maseze, cosmetizeze, dovedind că puţin le pasă, se aştern pe plâns şi pe post negru, de ajung numai piei şi oase, ori, dimpotrivă, se mută cu arme şi bagaje în frigider, că sunt nevoite să-şi încheie fustele cu ace de siguranţă de-alea mari, nasturele cu butoniera nemaiavând, altfel, şanse să se întâlnească.
Io degeaba discut cu el mereu:
- Bă, Idiotule, îi zic, urmând sfatul doamnei de la florărie care m-a învăţat că trebuie să-i vorbim, să-l mângâiem pe coroană şi să-i facem o baie lunară, aici, pe pământ, într-o găleată plină cu apă, nu mai pune la suflet, că ăsta, veneticul, într-o săptămână p-aci îi e drumu’, se cară la el, la curte. Tot tu rămâi pomu’ în casă!
Cheleşte, săracul,  văzând cu ochii şi nu mă ia în seamă.
- Vrei şi tu cercei? Vrei beteală? Vrei moşuleţ-cu-săniuţă? îl întreb.
Fîl, fîl, fîl, alte cinci frunze jos. Asta e tot ce catadicseşte să răspundă.
Totuşi vineri seara, la plecare, i-am citit şi lui indicaţiile de folosire cu care a venit frăţâne-su, vivacele şi perenu’, ca să afle şi el ce-l paşte pe aciculat, să nu-l mai pizmuiască atâta.
Scria că trebuie să i se sape o groapă de 180 centimetri adâncime, pe tot atâta lungime şi lăţime şi-acolo trebuie plantat. Am citit împreună de câteva ori chestia asta, în speranţa că s-o fi strecurat vreo eroare de tipărire sau poate au încurcat ăia instrucţiunile, a venit brăduţul cu manualul de turnat fundaţia la casă, dar nu! Că mai departe scria că trebuie udat zilnic, în a doua parte a nopţii. Adică, mă gândesc eu, pe la patru dimineaţa, când e somnul mai dulce. Da’ cine, mă-ntreb, s-ar da jos din pat la ora aia, să pună furtunul pe el, când nici cel mai zărghit câine din lume  nu îndrăzneşte să se ceară afară la o asemenea oră?
În final scria… Nu, nu scria, asta am pus-o de la mine, să prindă Benji curaj:
Brăduleţ, brăduţ drăguţ,
Milă mi-e de tine!
Nu-i aşa că sus, pe munte,
Îţi era mai bine?

Pe urmă i-am salutat pe amândoi, le-am lăsat beculeţele colorate aprinse şi-am plecat. Trag nădejde să-i găsesc sănătoşi, marţi dimineaţa.  Nu sper la vreo minune, în sensul că nu mă aştept să arate chelu’ pletos ca un hippy, da’ măcar să rămână cum era înaintea Ajunului.

Iar vouă, prieteni buni şi dragi  ai Gării pentru care am scris această poveste cât se poate de adevărată, vă urez Crăciun Fericit şi Digestie Uşoară!
La mulţi ani!
   

joi, 22 decembrie 2011

Ieri-ul

Aşa. Ziceam că vă povestesc ce s-a întâmplat ieri.
Era pe la prânz. Eram în prăvălie. Atmosferă liniştită. Spiritul Crăciunului îşi vârâse coada peste tot. Brăduţul globulea, ghirlandele ornamentale clipoceau, medicamentele meditau.
Eu şedeam la taclale cu un domn pensionar, fost subaltern al tovarăşului Burtică, actualmente subşef pe la partidul pensionarilor. În treacăt fie spus, un om de nota zece.
Mai la dreapta, două doamne pensionare se pregăteau să cumpere ceva, dar deocamdată admirau decoraţiunile de Crăciun, specialitatea casei.
Intră un tip la vreo treizeci de ani şi o sută nouăzeci de centimetri. La faţă arăta cam ca Rutger Hauer mai la tinereţe, mai netuns. Pe scurt, mişto. Zice:
- Vreau să vă cer un sfat. Mi-a apărut un furuncul exact pe locul unde am mai avut unul. Doctorul mi-a zis de-atunci că e posibil să se refacă şi nu l-am crezut. Uite că s-a refăcut! Nu mai vreau să ajung la chirurgie. Daţi-mi ceva să-mi treacă! Mă las cu totul în mâinile dumneavoastră.
Fac o paranteză: 70% dintre pacienţi nu dau doi bani pe ce le zice doctorul, dar îi verifică diagnosticul şi recomandările, întrebându-l şi pe farmacist cam ce s-ar potrivi  la boala lor. Care, de fapt, nu e aia din fişa medicală, e alta. E cum a avut şi-un vecin, căruia nu i  se umflau picioarele ca lui, dar îi curgea sânge din nas când mânca sărat, ca lu’ o doamnă de la şase,  care ia tinctură de măru’ lupului, cum scrie în AS. Aşa că să-i dau de păducel. Păi nu e acelaşi lucru păducel cu mărul lupului. Nu e, da’ la el nu merge chiar de măru’ lupului, fiindcă a luat de limba mielului şi i-a făcut rău. Înainte de-a  livra păducelul, subliniez că doctorul scrisese pe reţetă dexametazonă. Sau detralex. Sau… 7o%  dă din mână a lehamite: ce ştie doctoru’!…
Aşa că tipul ăsta cu ochi ca peruzeaua, păr blond şi umeri laţi, pe lângă toate calităţile astea, mai avea şi încredere în personalul medico-farmaceutic.  Cum să nu-i cauţi în coarne, să nu-l întrebi da’ cum vă doare, da’ cât de mare e inflamaţia, da’ câte şi mai câte? 
- Păi, zice, dacă nu vă deranjează, pot să vă arăt.
Mă uit la pensionare: se dăduseră mai către uşă, să admire nu ştiu ce sclipeală, ca pictorii, de la distanţă. Domnul celălalt răsfoia un pliant publicitar, foarte răbdător, cum e întotdeauna. Zic:
- Arătaţi-mi!
Rutger al nostru îşi descheie nasturele din betelia blugilor, trage fermoarul la şliţ şi îi coboară cam până la jumătatea coapsei. Concomitent, trage de marginea chiloţilor de firmă (nu zic care, că nu e ăsta scopul relatării, să-i facem reclamă lui Bote) şi se răsuceşte câteva zeci de grade, cât să-mi arate fesa cu problema. Implicit, babelor le expune faţa. Mă uit eu, măresc rezoluţia cu ochelarii de citit… nimic! Zic:
-  Io nu văd decât vechea cicatrice.
-  Şi nu e mai roşie decât înainte?
-  Păi de unde să ştiu eu cum era înainte? Acum e roşie normal.
-  Bine, zice, daţi-mi tot ce ştiţi că trebuie în caz de furuncul.
I-am dat. S-a îmblugizat în mare viteză, a plătit, a sărumânuşit, a ieşit.
Viaţa a reintrat în normal cu o discreţie de care arareori dă dovadă. Domnul de la partidul pensionarilor nici măcar n-a săltat ochii din pliantul publicitar pe care-l răsfoia. Numai una dintre doamne a întrebat:
-  Ăsta era Botezatu?
-  Nu, zic.
-  Da’ nu aşa scria pe chiloţii lui?


miercuri, 21 decembrie 2011

Ce ne ţine, totuşi, pe baricade, întreabă Lucia, iar lepşuiţii răspunde

Să mor dacă ştiu!
La 30 de ani, lista eşecurilor mele era atât de lungă, încât săptămânal îi ţineam tatei o prelegere despre oportunitatea sinuciderii.
El, săracul, care făcuse doar un an de pârnaie, dar aşa de temeinic încât următorii doi, la Canal, i se păruseră "Doi ani de vacanţă", nu găsea argumente şi pace! În cele din urmă mi-a zis:
-  Măi, copile! Viaţa merită trăită, fie şi numai din curiozitate. Dacă mâine se întâmplă ceva nemaipomenit şi tu ai mierlit-o de cu seară, ce te faci?
Cum nici vreun răspuns potrivit nu-mi venea şi nici suficientă snagă n-aveam în mine să dizolv prăpăditele alea de pastile în apă şi să le încurajez cu vin, am lăsat-o cum a căzut.  
Aşa au mai trecut 21 de ani.  Timp suficient ca să-mi dau seama că mare dreptate avea tata!
Uite, nu mai departe decât azi...

Dar vă zic mâine. Acum am niţică treabă.

vineri, 16 decembrie 2011

Cum, cine şi de ce ?

Mă frământă o întrebare: cum o fi decurs şedinţa PDL în care membrilor marcanţi li s-a trasat sarcina de-a lectura titlul unui roman românesc, pentru a putea răspunde la întrebarea ziariştilor -  care e ultima carte citită?
Cine a fost cu ideea să se aleagă  „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”?
Băsescu?
Şi de ce  „Ultima noapte...” şi nu  „Răscoala” sau  „Pădurea spânzuraţilor”?  Da’ de ce nu  „Groapa” sau  „Trei dinţi din faţă”?
Ă?
Ştie cineva?

joi, 15 decembrie 2011

Decembrie, după 22 de ani

De mai bine de două săptămâni, în 15 oraşe ale ţării, revoluţionarii din decembrie ’89 au început protestul împotriva deciziei guvernului de a le anula indemnizaţiile. 40 dintre ei se află în greva foamei.

Prea ocupată cu drama Oanei Zăvoranu, escrocată de un grup organizat de vrăjitoare sau cu sinuciderea controversată a unei vedete (?!) despre care se crede că a confundat balustrada balconului cu marginea patului, sub efectul unui pumn de tranchilizante, televiziunea celui mai rău mogul antibăsist n-a găsit nici timp, nici motivaţie să stea de vorbă cu oamenii aceştia.
În România sunt aproximativ 20000 de revoluţionari. Cam 14000 primesc indemnizaţia. Cu toţii sunt de acord că printre ei s-au strecurat impostori şi ar fi bucuroşi ca o nouă verificare să-i decadă din drepturi pe falşii eroi. Dar ceilalţi, autenticii, trebuie să-şi le primească, aşa cum s-a stabilit prin lege. Dacă un singur reporter s-ar rătăci în grupurile de protestatari ar auzi rememorări uluitoare. E suficient să asculţi o frântură de poveste şi înţelegi, din felul în care e relatată – ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, că oamenii aceştia, adunaţi la protest din 28 noiembrie, nu mint. Că n-au stat acasă, sub păturică, aşteptând să vadă spectacolul răsturnării comunismului la televizor.

Dacă n-a fost o revoluţie spontană, ci o lovitură de stat,  în momentul în care au ieşit în stradă, ei nu ştiau acest “amănunt”.
Gloanţele trase în zilele acelea, nici ele nu ştiau multă carte, au făcut ce se pricepeau mai bine: au ucis, au rănit, au schilodit, uneori pe viaţă.

Îmi amintesc că, întrebat într-un interviu dacă acum ar mai ieşi în stradă pentru un protest, Cristian Tudor Popescu a răspuns, cu sinceritate – DA, dacă ar mai fi deja măcar trei oameni adunaţi, aş ieşi. Altfel nu,  fiindcă mă tem de ridicol.

Ei bine, măcar o parte din revoluţionarii aceştia cărora de la anul li se taie indemnizaţia, au fost ăia trei oameni care te îmboldesc să ieşi şi tu în stradă, fără să pari ridicol.

Fac un raţionament simplu, poate greşit, şi vă rog să mă corectaţi!
Eu cred că dacă nu se mai plăteşte ajutor de şomaj, rezultă că suntem o ţară fără şomeri. Dacă nu se mai  plăteşte ajutor de handicap, suntem un popor teafăr 100%. Dacă nu se mai acordă indemnizaţia revoluţionarilor, aceştia nici nu există. 
Asta înseamnă că nici Revoluţie n-a fost, în decembrie 1989.  Dacă n-a fost, înseamnă că nu s-a schimbat nimic în 22 de ani şi a venit momentul s-o pricepem şi noi. Mai ales că, actualul preşedinte se străduieşte de câţiva ani buni să ne lămurească şi noi, nimic!


marți, 29 noiembrie 2011

VEDENIA (III)

(continuare)
***
Femeia din balansoar nu semăna deloc cu celelalte patru. Purta o rochie din bumbac alb, stropită cu picăţele albastre. Era fardată îngrijit şi îşi ţinea părul ridicat într-un pieptene, în vârful capului. Citea un magazin duminical şi arunca din când în când câte-o privire spre băieţelul care se bălăcea împreună cu o mulţime de corăbioare cu pânze într-o piscină de nici doi metri pătraţi.
Toate astea Urana le observă pe-ndelete, prin despărţiturile gardului. Abia apoi apăsă butonul soneriei şi aşteptă, la distanţă de poartă. Îi descuie aproape imediat. Îl pofti în curte fără să-l întrebe cine e şi ce vrea.
-          Aţi uitat să-mi daţi vreo indicaţie?
Era clar că-l lua drept altcineva. Urana ezită o clipă, apoi recunoscu adevărul:
-          N-am nicio legătură cu oamenii guvernatorului. Încerc să aflu cum s-au petrecut lucrurile.
Ştiu că aţi primit o sumă importantă  în urma acestei pierderi şi că vi s-a recomandat să nu discutaţi cu nimeni despre nefericitul accident, dar vizita mea este neoficială.
-          Probabil se face o verificare, nu-i aşa? îl întrebă ea, zâmbind ironic, fără să pară că-i ia în
seamă explicaţiile. Acum v-au trimis pe dumneavoastră, să se asigure că merit banii. Ei bine, îi merit, cu vârf şi îndesat! Iar prostul şi-a meritat soarta.
O urmărea consternat, cu câtă naturaleţe îi toarnă ceai cu gheaţă şi-i face semn să se aşeze lângă ea, fără să se oprească din turuit. Gustă din paharul brumat şi continuă să asculte frânturi dintr-o poveste  în reluare.
-          Cum îi spuneam ieri colegului, năpârca asta l-a distrus. Lasă că de-un an de zile abia
dacă mai observa că exist şi eu în casă, dar de vreo lună, parcă era turbat. Se purta oribil cu copilul. Înţelegeţi? Pară voia să şi-l scoată de la suflet! Cine ştie ce-i vârâse în cap?
Urana încerca să priceapă cine era năpârca. O altă femeie, probabil.
-          Vorbiţi despre...
-          Despre curva aia ordinară cu care îl împărţeam de doi ani. Despre ea vorbesc, fireşte.
Îşi desfăcu părul şi-l întrebă de la obraz:
-          Vă place cum arăt?
Întrebarea îl luă pe nepregătite şi se bâlbâi spunându-i că e foarte frumoasă. Chiar era.
-          Nu vă fac avansuri, îi explică, văzându-l atât de încurcat. Vorbim cât se poate de serios. 
Pe mine m-a lăsat Dumnezeu aşa cum mă vedeţi. Aveam un copil reuşit şi o viaţă liniştită până în ziua în care a apărut ea. Arată ca o scândură. Nici nu poţi fi sigur, când o vezi, dacă e femeie sau bărbat. E genul ăla, ştiţi... emancipat. Se descurcă singură, şi-a făcut şi ea un copil, fiindcă aşa a avut chef, nici nu se ştie cu care bărbat. Dar între timp i-a căşunat pe al meu... Beţi-vă ceaiul, că se încălzeşte!
Urana se conformă şi duse paharul la gură mecanic. Încerca să refacă în minte, rapid, un întreg scenariu, despre un bărbat cam de vârsta lui, căsătorit cu o femeie frumoasă, care se lăsase antrenat într-o aventură de lungă durată cu o femeie urâtă şi, la un moment dat, îşi pusese capăt zilelor.
 Pe măsură ce-o asculta vorbind, frumuseţea  ei devenea un amănunt lipsit de importanţă.
-          A fost un laş, strigă ea, furioasă, fiindcă n-a avut curajul să-i spună niciodată că e     
însurat! A trebuit să-i fac eu „serviciul” ăsta! Alaltăieri...  Bineînţeles că i-a dat papucii, cum a aflat! Şi el, cretinul dracului, ca un puţoi de adolescent, n-a putut să suporte.
O clipă mai târziu, previzibil, izbucni în plâns. Urana rămase înţepenit cu paharul de ceai în mână, neştiind dacă ar trebui să facă vreun gest de consolare. Badras ar fi fost bun acum. El nu era priceput în astfel de momente. La drept vorbind, de când femeia  rostise cuvintele acelea – „începuse să se poarte oribil cu copilul”, parcă i se coborâse o pâclă pe creier.
O lăsă în pace câteva minute, apoi încercă să-i abată cumva atenţia:
-          V-a mărturisit el că s-au văzut duminică?
Nu-i răspunse imediat, fiindcă trebui să-şi sufle nasul şi să-şi strângă iar părul în creştetul capului. Apoi îi povesti, cu voce resemnată, în sfârşit umană, că se împlineau doi ani de când soţul ei devenise pasionat de trasul cu puşca şi se făcuse membru al nu ştiu cărui club de tir, de bună seamă pentru că şi ea mergea acolo, îi plăceau chestiile astea virile: armele, călăritul, biliardul... Şi duminicile îşi făceau program împreună la acel poligon. Era, fireşte,  numai un pretext ca să fie şi duminica împreună, măcar câteva ceasuri. Ieri fuseseră acolo.

***

Clubul de tir, ascuns într-o pădurice de arini, se afla la vreo opt kilometri în  afara oraşului, în zona numită pretenţios  „de agrement”.  Badras nu călcase niciodată pe-acolo. Depăşi poarta de fier vopsită în albastru deschis pe care scria „ŞTRAND CU PISCINĂ”, de parcă ar fi fost posibil să existe şi ştranduri fără loc de scăldat, şi reduse la maxim viteza, ca să nu rateze intrarea pe aleea cu pietriş care ducea la poligon. Drumul era în paragină totală, nimeni nu se îngrijise de ani buni să aranjeze puţin vegetaţia de pe margini şi erai obligat să înaintezi printr-un tunel de crengi care-ţi zgâriau maşina. „Halal agrement!”, se gândi el când, în sfârşit, ajunse la destinaţie: altă poartă de fier, tot albastră, cu o gheretă din piatră de râu, nu mai mare ca un chioşc de ziare.
În prag apăru un bătrânel cu barbă şi mustăţi cărunte, netunse de-o veşnicie, care aducea mai mult a Moş Crăciun decât a paznic, în ciuda vestei negre, cu multe buzunare, pe care scria „Security”.
-          E închis, spuse el  pentru a treia oară, în timp ce-i analiza legitimaţia. Lunea e închis.
Citiţi programul. Azi nu e niciun instructor. Veniţi mâine, la zece.
Badras îşi căută ţigările şi vru să  aprindă una.
-          Aici nu se fumează. Veniţi mâine, la ora zece, cum v-am spus. Citiţi afişul cu actele
necesare pentru înscriere.
Trebuia să fii tâmpit, ca să-ţi imaginezi că un poliţist ar veni să se înscrie la lecţii de tir. Bunicuţul ăsta, care se pregătea s-o şteargă înapoi în ghereta lui, era.
-          Nu vreau decât nişte informaţii, spuse Badras.
-          Pentru informaţii, vorbiţi cu un instructor. Dar tot ce trebuie să ştiţi e la avizier. Zău,
parcă eşti capsoman! Lunea nu se fac înscrieri, nu se dau informaţii, fiindcă e închis.
Badras îşi masă ceafa. Era deja un tic. Creierul se iriga mai bine, el devenea mai calm.
-          Nu ţi-am arătat legitimaţia fiindcă intenţionez să devin membru, ci ca să pricepi că mă
aflu aici în interes de serviciu. Trebuie să-mi răspunzi la câteva întrebări banale. De pildă, aş vrea să văd registrul pe ziua de ieri, să ştiu ce clienţi aţi avut.
-          Păi, zise moşul, aproape prietenos, dacă eşti în misiune, se simplifică lucrurile. Ai un
ordin de serviciu, ceva? Arată-mi-l!
În timp ce vorbea, buzunarul de la piept al vestei  i se umflă în mod dezgustător, ca şi cum ar fi prins viaţă. La capătul unei scurte zbateri,  răsări capul aproape alb al  puiului de găină.
-          Taci cu tata! îi spuse el păsării plin de duioşie, deşi nu se auzea niciun piuit. Terminăm cu
dumnealui şi mergem la joacă...
Psihologul îşi înfrână râsul care venea firesc, după momentul de panică aproape viscerală. Avusese impresia că bătrânul are o contractură musculară ciudată, îşi imaginase, pentru o fracţiune de secundă, că zvârcolirea aceea avea să-i cuprindă întreg toracele, că e pe cale să facă o criză, suferind de o boală necunoscută sau că el are o tulburare de vedere datorată căldurii insuportabile.
-          Neobişnuit loc ţi-ai găsit să creşti găini!
Bătrânul scoase cu mari precauţii puiul din buzunar şi-l mângâie pe aripi, să-l liniştească.
-          Nu-l cresc în buzunar, că doar n-oi fi nebun. Îl cresc în sertarul mesei, sub o plasă de
sârmă. Da’ ţi-am auzit mersul pe pietriş, şi l-am luat cu mine, la repezeală, să nu fugă, fiindcă tocmai ce-i stricasem culcuşul să-l curăţ şi mi-era teamă că sare de-acolo  şi-l pierd. Nu suportă să stea singur nicio clipă. Îl cheamă Arnold. Ia strigă-l, să vezi cum răspunde!...
-          Dă-mi-l şi mie puţin, îl rugă Badras.
-          Lasă, mai bine nu. E foarte fricos. Doar cu mine s-a-nvăţat. Ce voiai să ştii despre ziua de
ieri?
-          Cine a fost la antrenament, spuse Badras pe un ton cât se poate de blajin, atingând
spinarea puiului cu vârful degetului arătător.
-          În afară de vreo doi începători de-ăia enervanţi, care-s veşnic nemulţumiţi de arme,
numa’  bătrânii.
-          Ce bătrâni?
-          Vorba vine! Clienţi vechi, adică...
-          Ţi-e chiar aşa de greu să deschizi niţel registrul ăla?
Paznicul îl cântări din priviri:
-          Nu dai şi mata o bere? Azi nu e program.
-          Bine, uite, făcu Badras grăbit şi scoase o bancnotă proporţională cu două beri.
-          Da’ ce s-a întâmplat? 
-          Cred că întinzi coarda! îl repezi el. Hai, mişcă-te în bârlogul tău, ia cheile şi condu-
mă la recepţie.
Drumul dură infernal de mult.  Bătrânul se opri în dreptul coşului de gunoi, să arunce o hârtie mototolită, pe care o pescuise ceva mai înainte din iarbă. Se uită de câteva ori în lungul aleii, înapoi, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i urmăreşte cineva. În cele din urmă nimeri cheia potrivită şi se băgă după tejghea, făcându-i semn lui Badras să rămână de partea cealaltă.
Catastiful era îmbrăcat în piele vişinie. Îşi linse degetul mare şi începu să dea paginile una după alta, cu o încetineală care te călca pe nervi. Într-un târziu, ajunse victorios la ultima filă completată şi-o răsuci spre Badras, oftând.
Verificarea dură câteva secunde.
-          Spune-mi, îl întrebă acesta,  fără să-şi ridice ochii din pagină, oamenii care au fost ieri
aici   se cunosc între ei? Sunt prieteni, adică?
Paznicul îl privi foarte bănuitor.
-          Ai zis că-mi pui întrebări uşoare. De unde vrei să ştiu eu dacă se cunosc? Aici toţi se
cunosc, mai mult sau mai puţin.
-          Vreau să te gândeşti bine înainte de-a-mi răspunde. Clienţii ăştia, zise el şi încercui
fără ezitare zece nume, s-au comportat ciudat?  Erau abătuţi la plecare? Păreau preocupaţi de ceva?
Urmară alte câteva momente care îi părură interminabile lui Badras. Moşul studia lista şi încrunta din sprâncene, repetând fiecare nume de câteva ori, probabil ca să şi-l amintească pe posesorul lui. În cele din urmă spuse foarte sigur pe el:
-          Nu, nu mi s-a părut nimeni nelalocul lui. Numai doamna Galla era foarte grăbită. De
obicei rămânea aici, la băruleţ, să ia o cafea...
Lui Badras i se păru că ar mai fi vrut să zică ceva, dar se răzgândise. Orium, femeia nu figura pe lista lui, aşa că nu-l interesa de ce nu-şi băuse cafeaua.
Îl sună pe Urana imediat ce scăpă de paznic. Trebuia să ştie şi el că nu doar cinci, ci toţi sinucigaşii lor se jucau de-a trăgătorii de elită, pe vremea când trăiau.
Dar Urana nu răspundea la telefon.

***
O casă bătrânească, îmbrăcată în iederă, dincolo de marginea oraşului. Toată faţada era dublată de o verandă închisă cu geam. Ramele subţiri din lemn îşi pierduseră culoarea. Intrarea se făcea prin lateral, oarecum improvizat. Treptele  erau şi ele vechi, umflate de umezeală. Dacă n-ar fi zărit becul aprins al unei veioze, inspectorul ar fi putut crede că e o casă părăsită. Uşa era, însă,   deschisă larg. Urcă fără să facă niciun zgomot. În fundul cerdacului, la  lumina acelei lămpi, o femeie încă tânără, tunsă scurt, meşterea ceva, aplecată asupra unei mese. Se opri din lucru şi duse la gură o sticlă de vin golită pe jumătate.
Îşi drese glasul, ca să-şi facă simţită prezenţa cumva. Nu dorea s-o sperie. Femeia se răsuci în direcţia lui,  cu tot cu scaunul rabatabil pe care era aşezată. În mâna dreaptă ţinea un pistol cu ţeava îndreptată spre el.
Urana se opri şi ridică foarte încet braţele. Nu arma îl înspăimânta cel mai rău, ci privirea ei tulbure, care dovedea că băuse mult mai mult decât o jumătate de sticlă cu vin.
-          Ce vrei de la mine? îl întrebă, morocănoasă.
-          Să stăm puţin de vorbă. Nu vă fac niciun rău.
-          Cară-te! Altfel sun la poliţie.
-          Nu e nevoie, spuse Urana, cât putu el de calm. Eu sunt poliţist. Puneţi arma pe masă,
până nu se întâmplă vreo nenorocire.
Femeia râse răguşit, dar privirea parcă îi era mai limpede:
-          Ce nenorocire mi s-ar mai putea întâmpla mie?
Nu arăta de fel ca în descrierea celeilalte. 
-          De pildă, încercă Urana să glumească, să mă împuşcaţi pe mine.
-          Un cadavru în plus nu mai contează, spuse ea şi îşi turnă de astă dată vin în pahar.
„Nu e chiar atât de beată!”, îşi zise el şi intră direct în subiectul care-l interesa:
-          Aş vrea să ştiu ce s-a petrecut ieri, la poligon?
-          De unde ştii?
Pusese întrebarea aproape în şoaptă şi părea atât de îngrozită, încât Urana fu sigur că bănuiala lui era corectă.
În dimineaţa care trecuse, celor care frecventau clubul sportiv li se întâmplase ceva atât de cumplit, încât nu mai suportaseră să trăiască. Exact aşa cum intuise Badras: „sinucideri dictate de o situaţie fără ieşire” . Era aproape sigur că toţi ceilalţi fuseseră acolo. Cazurile trebuiau privite – şi aici iar avusese Badras dreptate, măcar că din cu totul alt punct de vedere -   în mod unitar. O sinucidere colectivă, asta fusese, pentru că păreau înţeleşi între ei, iar femeia din faţa lui tocmai se pregătea să le calce pe urme celorlalţi zece.   
Urana nu înaintă nici măcar un centimetru. Ba chiar făcu un pas înapoi, ca s-o lase să se simtă stăpână pe situaţie. Să n-o zorească în vreun fel.
Pe neaşteptate, privindu-i ochii măriţi de spaimă, inspectorului îi încolţi un gând nebunesc în minte  şi o întrebă direct, riscând orice:
-          E un virus?
Ea păru că se relaxează, atât cât să-şi aprindă o ţigară, dar nu-l slăbi nicio clipă din bătaia armei.
-          Dacă ştii, de ce mai întrebi. Presupun că asta e. Atacă sistemul nervos. E ca o nebunie.
Primele manifestări apar în vis. La început rar, apoi tot mai frecvent, până când se întâmplă noapte de noapte. Iar plăcerea... O, plăcerea de după nu se compară cu nimic! Şi pe urmă vine o zi când ştii că o s-o faci, împotriva oricărei logici. Devii nebun. Ieri a fost asta. N-a mai fost în vis. A fost aievea.
-          Ce? strigă Urana care simţea că-i fuge pământul de sub picioare şi că, de fapt, ar fi dorit
ca ea să moară înainte de-a-i da răspunsul, pe care el îl cunoştea deja.
-          Vedenia. Eram pe linia de tragere, am ridicat arma, am ochit şi copilul meu a apărut în
locul ţintei şi-am tras.  Nu m-am oprit, fiindcă am vrut s-o fac. Trebuia, înţelegi? ... Trebuia!  De-aia acum trebuie s-o fac cu mine, repede, cât încă nu mi-am pierdut complet minţile. Fiindcă băiatul se întroarce mâine din vacanţă şi ...
Urana nu mai auzi ultima parte. Alerga disperat spre locul unde ştia că-şi lăsase maşina.  „Podul, podul!...” Nu vedea în faţa ochilor decât piciorul podului pe sub care trecuse ca să ajungă la casa asta blestemată, înecată în iederă.
Porni motorul şi-l tură la maxim, până când urletul mecanic acoperi propriul său urlet şi, când intră în linie dreaptă, apăsă acceleraţia până la fund. Apoi, când pilonul de beton era atât de aproape în faţa lui încât nu mai văzu cerul, închise ochii.

***

-          Regret, începu  cercetătorul, împungând cu degetul arătător  un punct pe hartă,  dar
experimentul a eşuat inexplicabil. Am ales cea mai bună variabilă independentă: stimul oniric de frecvenţă şi intensitate controlate, aplicat timp de 30 de zile. Comportamentul social al subiecţilor a rămas nemodificat, ceea ce m-a îndreptăţit să consider acomodarea optimă. Pierduseră puţin în greutate... Neglijabil. Totuşi am aplicat acest filtru şi numai unsprezece dintre ei au trecut în a doua etapă, la stimul subliminal diurn...
-          Concluzia? interveni nerăbdător unul dintre cei doi ascultători, privind micul crater care
se formase sub unghia  nefiresc de lungă şi ascuţită.
Cercetătorul îi aruncă o privire aproape dispreţuitoare, fiindcă fusese întrerupt.
Cel de-al treilea, cel în vârstă, se mişcă şi el în fotoliu, vizibil iritat:
-          Chiar aşa! Vrei să  vorbeşti mai pe înţelesul nostru? Am pretenţia ca, pe cheltuiala
mea, să pricep măcar o iotă din ce zici. Susţineai că putem forma Efectori care să nu ne coste nimic. Că putem înlocui recompensa pecuniară cu plăcerea. Că trebuie selectaţi din zone cât mai obscure, cum e aceasta. În fine, nu văd de ce era necesar să-mi găureşti harta, doar fiindcă ai clacat...
-          Nu eu am clacat, ci ei! se dezvinovăţi cercetătorul. Cei unsprezece, pe care i-am supus
stimulului subliminal diurn, au clacat la prima şedinţă şi s-au autoeliminat. A fost o reacţie paradoxală, de grup. Dar ceea ce nu-mi pot explica e că ultimul  a procedat la fel, în mod empatic, doar după  stimulare onirică.
-          Mda...
Bătrânul spusese „mda” foarte înţelegător, însă totul i se părea o aiureală.
 De fapt, testul acesta îl costase cu mult mai mult decât racolarea şi perfecţionarea unui clasic epurator, un „lup singuratic”, cum îi plăcea lui să-i denumească pe ucigaşii profesionişti. Zâmbi cu amărăciune: până la urmă se dovedise, cu sau fără intenţie, că tot banii rămâneau cea mai sigură motivaţie.
-          Spune-mi, te rog,” savantule”, i se adresă el cu ironie făţişă celui care venise cu
proiectul acesta paranormal şi complicat, vrei să zici că, dacă treaba mergea bine, unul dintre cei doisprezece cobai ai noştri l-ar fi eliminat, să zicem,  pe caraghiosul lor de guvernator, fără ca noi să-l contactăm direct?
-          O, nu! Nu, Excelenţă! Sunt duşmanul mediocrităţii. Eu am alte standarde. Dacă testul
meu ar fi dat un „câştigător”, acela ar fi fost cel care-şi elimină  primul progenitura.
-          Cum?!  Asta ţi-e faimoasa invenţie cu” tema de vis”?  
-          Dar dumneavoastră aţi spus că vreţi perfecţiune, se dezvinovăţi el, străduindu-se să nu
privească prea îngrijorat  mâna  care trăgea sertarul biroului. Dacă reuşim să neutralizăm un instinct atât de puternic, cum e cel parental, atunci am eliminat din start ipoteza nulă... intervalul de încre...
Pocnetul sec al armei cu amortizor îi curmă brusc dizertaţia.
Bătrânul privi scârbit sângele împroşcat pe frumoasa lui draperie de mătase albă şi se întoarse furios spre cel care îl secondase de-alungul discuţiei:
-          Unde l-ai găsit pe idiotul  ăsta? Am stricat şi bunătate de perdea!...