miercuri, 30 septembrie 2009

Încă două pagini din jurnalul lui Nono

Jurnal de homeless (V)
-de Nono –

- Cât o fi ceasul? Întreb ca pentru mine, totuşi destul de tare, sperând ca vreunul dintre ei să ştie cumva mersul timpului aici, afară.
- Cum adică ? Ce-i aia ceas? se interesă Întâmplare.
Sunt uimit. Nu doar fiindcă el, cel mai înţelept câine din cartier nu ştie ce-i acela un ceas, dar mai ales fiindcă eu, care aveam cinci, poate şase ceasuri în casă, când aveam casă, nu pot să-i descriu obiectul.
- E un fel de maşinărie, îi spun, care măsoară timpul.
- Şi la ce foloseşte să măsori timpul?, insistă Întâmplare. Eu credeam că e timp cât să nu se sfârşească niciodată. Îl măsoară şi-l taie în bucăţi sau cum?
Ia uite drăcia dracului, mă gândesc, cum nu-s în stare să explic un lucru aşa de simplu!
- Domnule, îi zic, imitând cu bună ştiinţă tonul cu care i se adresa Alburimea Sa, ceasul e ceva rotund, cu numere pe margine şi cu două limbi. Una...
- A, seamănă cu un şarpe, mă întrerupe Întâmplare. Şerpii au două limbi.
Rămân mut. M-a prins! Întotdeauna când ţi se pare că ştii câte ceva despre ceva, se găseşte unul ca Întâmplare să-ţi spună „A, ştiu! E ca nu-ştiu-ce” şi rosteşte un cuvânt de care nici n-ai auzit vreodată.
- Da, îl mint eu, cam ca un şarpe.
- Veninos?
- Da, da, zic repede, să nu-şi dea seama că nici „veninos” nu ştiu ce-nseamnă.
- Hm, face Întâmplare, răsucindu-se către Vasile şi Fetiţa, pe care nu-i vede, e clar, dar îi simte că nu-s prea atenţi la ce vorbim noi. N-ar fi rău să ascultaţi ce povesteşte băiatul ăsta!... Aşa, revine el, întorcându-se către mine. Zi cu ceasurile!
- Ce să zic?
- Unde ai văzut tu ceasuri?
- Acasă.
- Vii dintr-o casă?
- Da, dacă vreţi, vă povestesc!
- Povesteşte! Oricum n-avem nimic de făcut, până se opresc ploile.
- Da, încep eu, neştiind dacă e bine cum procedez, dacă nu voi stârni cine ştie ce amintiri triste Abjectelor.
Nici nu mi-am îndreptat bine gândul către ele şi o aud pe una sclifosindu-se:
- Casă am avut şi noi. Ştim ce-i aia. Puteai să ne întrebi pe noi, dacă erai curios.
Întâmplare nici n-o ia în seamă.
- Povesteşte, băiete! Lasă-le!... Ieri erau moarte de sete şi azi, că au apă cât văd cu ochii …
- Da domnule, îl întrerup fericit că a uitat de treaba cu ceasul.
Am fost mutat de la magazin, ca să zic aşa, fără consimţământul meu. Trăiam liniştit acolo şi într-o bună zi m-am pomenit într-un coş cu zăbrele. Nu sunt nici primul, nici ultimul. A zis casiera, cand m-a vazut pe bandă, “Vai ce urs drăguţ, de unde l-aţi luat?” Parcă-i părea rău că părăsesc magazinul.
M-a ridicat până în dreptul ochilor ei şi ne-am privit o clipă, eu, prin ramele de sârmă goale, ea, pe sub bretonul care-i acoperea sprâncenele. A fost o privire disperata. De fapt, eu mă uitam disperat.
Dacă m-aţi putea vedea…nu semăn cu ceilalţi, de-aici. Sunt moale. Am şi picioarele astea blegi, care se bălăbăne… Nu ştiu cu ce-s umplut. Cu ceva care-mi ţine de foame…
Dar să vă zic cum era acasă.
În prima zi, am crezut ca leşin de frică!
Nici nu-mi găsise un loc şi-a apărut un…cineva care se uita la mine să mă mănânce.
Din cauza lui, de câte ori pleca ASTA de-acasă, mă urca pe te miri unde, mă ascundea în dulapuri…
Chiar ajunsesem să mă întreb de ce m-o fi luat, dacă ştia că nu-i loc şi pentru mine .
Pe urmă, într-o seară, i-a spus ceva şi ne-a culcat împreună .
A fost oribil!
M-a mirosit, m-a lins, m-a apucat de cap cu botul şi mi-a schimbat locul... Îi simţeam colţii doar ţinându-mă, dar ştiam că, dacă ar fi strîns un pic... Îi tremurau fălcile de poftă, dar n-a făcut-o!
A doua zi ne-a lăsat împreună tot timpul. Nu mi s-a întâmplat nimic. A stat cu botul pe labe şi m-a privit. A treia zi, la fel.
După vreo săptămână, asta era! Convieţuiam cu dihania în bune condiţii.
Treptat, nu s-a mai uitat aşa la mine. Uneori îşi punea capul pe genunchii mei şi zăceam ore în şir, tăcând amândoi. Pe urmă, într-o seară, nu ştiu cum, am nimerit cu urechea sub pieptul lui. Se auzea ceva, ritmic, nu tot timpul... Bufnea ceva. Spre ziuă, m-am lămurit: avea inimă. Doar o inimă poate sa boncăne aşa, înspăimântător, înfundat, întruna.
Din ziua următoare făceam ce făceam şi mă aşezam în aşa fel încât să-i ascult inima. Nu ştiu daca aţi cunoscut vreodata senzatia asta. E extraordinar sa te afli atât de aproape de inima cuiva. E ca şi cum ai fi şi tu viu. Numai că inima lui nu bătea deloc corect! Uneori făcea o pauză oribilă, lungă, parcă era pentru totdeauna. Până la urmă i-am spus: “E ceva în neregulă cu inima ta, ştii?” A zis “Da, ştiu!” şi s-a indepărtat puţin, ba chiar a întors capul , să nu mă mai vadă. Eu am insistat: “Nu ştiu de unde ştiu, dar cu o inimă ca asta se poate muri liniştit.” A zis iar “Ştiu!”. Apoi s-a scărpinat după ureche şi-a mai spus: “Asta o să şi fac”.
Şi asta a şi făcut. Nu chiar în momentul acela! Câteva luni mai târziu.
Am avut însă timp suficient să înţeleg ce înseamnă să ai un prieten. ..
- Pricep, dar eu te-ntrebasem despre casă, a zis Întâmplare
Tăceam, încurcat. Nu pot să vă descriu cum mă priveau Abjectele, cu ochii ăia ai lor, de porţelan!
Întâmplare tăcea şi el. Părea nemuţumit întru totul. În cele din urmă mi-a zis:
- Poţi să vii aici, în faţa mea?
M-am mutat imediat.
M-a adulmecat îndelung. Apoi mi-a spus:
- Mda… Cred că ştiu cum e o casă. Apoape că mi-o închipui.
- Noi aveam şi televizor!, a încercat una dintre Abjecte să se bage în vorbă. Era cald pe televizor…
O secundă m-am gândit că Întâmplare mă va întreba tot pe mine ce-i ăla televizor, dar nu i-a păsat. Părea trist, parcă îngrijorat de ceva. În cele din urmă a şoptit:
- Dacă te-aş ruga să-mi asculţi şi mie inima…Ce zici? Văd că te pricepi oarecum.
- Domnule Întâmplare, i-am răspuns eu, căutând să nu-mi tremure vocea, să nu par copleşit de emoţie că îmi acorda atâta încredere, toată noaptea am stat lipit de dumneavoastră şi pot să vă spun, pe cuvânt de onoare: aveţi o inimă minunată.
- Mă bucur să te aud spunând asta. Exact aşa zicea şi sergentul meu.
- Aţi fost soldat, domnule?
- Am fost colonel, ce soldat! - m-a repezit el, jignit de confuzia mea. Apoi, parcă părându-i rău că-mi vorbise aşa, mai adăugă: am făcut studii foarte severe pentru asta. În Germania.
- Noi ne-am născut în Franţa, zise cealaltă Abjectă, de undeva, de deasupra noastră.
M-am uitat într-acolo: se căţărase în copac.
- Nici aici nu-i nimic de mâncare, se miorlăi ea. Aţi auzit?
- Da, îi răspunse Întâmplare, nu-i de mirare! Nu creşte mâncarea în copaci.
- Nu, reluă Abjecta, de la înălţime, eu ziceam de Franţa. Ne-am născut acolo şi ne-a adus o prietenă de-a doamnei cu avionul, de ziua stăpânei noastre. Suntem un cadou!
Avea dreptate Alburimea Sa! Pisicile sunt cele mai îngâmfate făpturi. Nu-s capabile să-ţi povestească ceva fără să se laude.



Jurnal de homeless (VI)
-de Nono -


Aş fi fost foarte curios să aflu ce e aceea Franţa, dacă e departe de adăpostul nostru sau de Germania colonelului Întâmplare, dar nu-mi venea s-o descos fiindcă vorbea aşa, de sus!...
Tot ea fu cea care mă întrebă:
- Tu, piticule, unde te-ai născut?
Hm! Ce vă spuneam?!
Abjectele sunt aproape la fel de mici ca şi mine. Aşa, ude, par şi mai mici. Totuşi numai ele se pot gândi să-mi zică “pitic”, cu acreală, de parcă sunt eu vinovat de cum arăt.
Normal ar fi fost să o ignor. Ca Întâmplare, ceva mai devreme.

Poate că nu sunt prea deştept, dar cât am stat acolo, în magazin, am observat că oamenii sunt de două feluri: mari şi mici. Cei mari le spun, câteodată, celor mici “piticule”, dar altfel. Cuvântul sună plăcut, nu îl strigă aşa, ca Abjecta, în bătaie de joc.
Nu ştiu de unde îşi iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Mai ales să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Micii strigă la ei “mama” şi vorbesc o altă limbă decât a noastră, pe care marii o înţeleg.
Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susţinea că oamenii mici sunt cei mai importanţi. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanţi. Avea o teorie, complicată pentru mine, cum că adevăraţii stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorinţele. Aici nu puteam să-l contrazic, văzusem cu ochii mei. Era suficient ca un prichindel să arate cu degetul spre rafturi şi unul dintre ai noştri pleca pentru totdeauna. Şi nu zicea decât “mama!” şi arăta către noi.
O vreme am fost convins că în limba lor “mama” înseamnă “vreau”, fiindcă l-am auzit pe unul spunând “Mama, ulsu cale tlicotează!” şi Gina, o ursoaică albă cu şorţ de dantelă, abia dacă a avut răgaz să-şi ia rămas bun…

Ar fi trebuit să mă prefac că n-am auzit întrebarea pisicii. Oricum, în puţinul timp pe care l-am petrecut împreună , am observat că pe ele, pe Abjecte, nu prea le interesează ce vorbim noi. Stau aici pentru că n-au deocamdată unde se duce şi când întreabă ceva, parcă ştiu deja răspunsul, se cred foarte învăţate, fac pe misterioasele şi nu vor decât să-ţi demonstreze că sunt mai inteligente decât restul lumii. Nu ştiu dacă am dreptul să zic asta, dar am uneori senzaţia că se folosesc de noi.
Totuşi, am ales să fiu politicos şi i-am răspuns cât m-am priceput eu de clar, cum începuse viaţa mea: într-o mansardă înaltă, plină de cartoane, coli de desen, creioane colorate, tuburi de tempera şi miros de tutun.
Soarele deja lovea în geamurile imense cât tot peretele, când a sunat telefonul. Eu eram o pereche de urechi ca două felii de portocală, ramele îmi sclipeau deja pe nas, îmi aveam toate labele, moi, atârnânde, cum v-am spus şi tocmai mi se pregătea un profil trei sferturi...Am auzit pe cineva zicând “La dracu’!... N-am cum să-l termin până-n prânz!”
A mai bodogănit ceva, a zis şi “da, da, daaaa...bine!” şi a întrerupt convorbirea.
Ascultam ţăcănitul repetat al brichetei care nu voia să se aprindă şi imediat creionul a foşnit pe hârtie, acum liniile veneau în grabă, nervoase, mă pomenisem cu o cocoaşă hidoasă de care jur că nu aveam nevoie, a dispărut, au trecut zece secunde şi cocoaşa s-a înfiinţat iar, creionul umbla apăsat, furios, sigur trebuia să am cocoaşa asta obosită pe ceafă! Telefonul a sunat din nou şi înjurăturile s-au ţinut lanţ...
Am simţit două împunsături cumplite deasupra botului, creionul a hârşâit iar şi aveam, în sfârşit, ochi!... Mă simţeam încruntat, buimac în rotocoalele aurii ale ochelarilor şi mă-ntrebam cum aş putea să plac cuiva, cu ochii ăştia înfipţi în neant. Pe urmă nu ştiu ce-a mai moşmondit la mine, dar dintr-odată ochii mei au început sa vadă cam totul şi primul lucru pe care l-am zărit a fost omul care mă desenase...
Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit şi-a zis “Ăsta eşti, bătrâne!”.
Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc fiindcă n-o să zâmbesc niciodată, aşa m-a vrut, uimit, pe jumătate înspăimântat şi totuşi acceptând lumea aşa cum este.
Apoi s-a lăsat întunericul, a închis mapa deasupra mea ca şi cum nici n-aş fi existat.
Vreo două luni au trecut fără să ştiu ce-o să mi se întâmple şi într-o altă zi m-am pomenit hurducăind pe şoseaua de centură, într-o poziţie imposibilă.
Eram ca acum, cocoaşa la locul ei, fularul exact ca pe schiţă şi n-aveam altceva de făcut decât să primesc un cod de bare şi-un loc pe raft.
Pe urmă ştiţi cum a fost, n-o mai iau de la început...

Abjecta coborâse din copac şi stătea proţăpită în dreptul meu, care mă aflam între labele lui Întâmplare. Şedeau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de altul, aş fi putut jura că pe Întâmplare îl deranjează să-i simtă prezenţa chiar sub nasul lui, măcar că eu eram între ei. Ea păruse foarte absorbită de relatare şi chiar mă gândeam, uite, am găsit ceva cu care să-i câştig atenţia...
Când colo, la sfârşit, mi-a spus:
- Eşti un mare mincinos!
Apoi s-a îndepărtat de mine vârându-se lângă soră-sa, în coastele lui Întâmplare.
Chicoteau împreună pe seama mea. Poate n-aş fi fost aşa de sigur că pe mine mă bârfesc, dacă n-aş fi auzit-o foarte clar, cum o întreba pe cealaltă:
- Ce zici, Jeanette, de prăpăditul ăsta? Susţine că s-ar fi născut pe o foaie de hârtie, din mintea unui om.


luni, 28 septembrie 2009

Răvăşirea Oilor














Sâmbătă, la Bran, s-a turnat continuarea la Tăcerea Mieilor.

Bun film! Chiar dacă e cu buget de criză.
N-a jucat Jodie, a jucat Nuţi.
Nici nu s-a cunoscut înlocuirea. Aia agentă bună, asta la fel.

De sus, de la Obiectiv, venea aşa, pâş-pâş, pe o pâclă deasă, aromă de Draculea. De jos, dintre tarabe, se ridica un fum ucigaş cu miros de pastramă.
Figuranţi, câtă frunză, câtă iarbă.
Unu’ a vrut să-şi înfigă colţii, ca răposatu’ veşnic viu, în grumazul fin al Claricei noastre. Nu i-a mers! Fata e cu trainingul la zi, mintal, scris, oral, la Dr. Hannibal care n-a apărut în filmul ăsta, fiind ocupat cu mâncatul a 171 de parlamentari.

duminică, 27 septembrie 2009

Doctorul



Nu, nu e vorba despre doctorul Oprescu.
Deşi aşa ar fi potrivit. Se apropie alegerile de nou preşedinte şi Oprescu e un posibil.
Ne-ar fi nouă bun Oprescu?
Ne cade bine băşcălia cu ştaif, învăţată în şase ani de facultate grea, plus trei ani de familiarizare cu ce-ai învăţat, după mârlănia cazonă deprinsă în patru ani de instrucţie marinărească?
E mai bine cu fiul unui general de securitate, decât cu un ofiţer de securitate sadea?
Dumnezeu ştie!
Despre toate acestea poate vom discuta cândva, dar nu azi…


Astăzi vreau să vă povestesc despre un alt doctor, poreclit Măru’.
N-are nici 30 de ani, stă cu chirie împreună cu un coleg, tot provincial ca el şi “ dă anestezie” într-un spital bucureştean,ca să mă exprim în argoul profesional pe care l-am învăţat de pe blogul unei anesteziste de opinie, fiică de anestezist, şi ea.

Noaptea, Măru’ face gărzi. Multe gărzi, la Terapie Intensivă. Chiria e de vină şi o tâmpenie care-i stăruie lui în cap, că, dacă eşti bun, foarte bun, cel mai bun, până la urmă tot ajungi să ţi se recunoască meritele. Chiar şi în ţara asta.

“Şi ce faci tu acolo, Mărule?”, îl întreabă soră-sa, radioloaga.
“Mai nimic, zice Măru’. Îi ajut să se trezească, mai ţin câte-o bătrânică de mână, când e să treacă dincolo…”
Nu ştiu cum s-a învârtit el, dar de la o vreme lucrează cu un mare chirurg.
De-aia nici nu s-a mirat soră-sa când l-a auzit lăudându-se: “Băi, eu am ajuns cineva în spitalul ăsta…”
“Bravo, Mărule, înseamnă că eşti pe drumul cel bun!”
“Da, a continuat Măru’, de câte ori zice Profesoru’ - să pună cineva aici o perfuzie! sau îmi dă şi mie, cineva, radiografia omului ăstuia?! - eu sunt ăla.”

Nici nu-l cunosc pe Măru’ şi nici nu vreau să-l cunosc vreodată.
Dar dacă e adevărat ce povesteşte soră-sa, bine că există!

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Gânduri impardonabile


Cine-şi făcea azi Semnul Crucii la Târgovişte, cu ocazia canonizării lui Neagoe Basarb?
Pelerinul număru’ unu al ţării, cu pelerina lui.

După ce, în ultima săptămână, s-a canonit cu dezincriminarea consumului de droguri uşoare şi legalilizarea Crucii de Piatră, deocamdată-preşedintele-nostru s-a dus la Târgovişte (asta chiar e o coincidenţă mârşavă!), la o canonizare, să facă o baie. De mulţime, presupun, numai că presa mogulilor, ca şi presa nemoguleană refuză să sublinieze înfăptuirea băii. Semnalează doar prezenţa mireanului cu privirea vraişte, alături de înalte feţe bisericeşti care nu văd cu ochi buni legalizarea prostituţiei.
Cu un ochi n-o văd cu ochi buni, dar cu celălalt fac cu ochiul, în semn de “las’ că merge şi aşa, ce voiai, să-ţi cântăm în strună şi pe faţă? Noi obişnuim pe din dos…”

Mă gândeam la asta, venind pe la ora amiezii pe Văicăreşti, spre casă.
Trafic subţire, doi oameni în staţia de tramvai, pe stânga mea terenul viran unde abia dacă s-au construit cinci blocuri turn, pentru cinci tipi care aveau nevoie de penthouse, pe dreapta blocurile vechi, ştiute şi pe alocuri grupuri mici de fete brunete fumând, în colanţi trei sferturi, cu sticluţa de apă minerală de-un sfert în mână, aşteptând să li se legalizeze dreptul la baie. Atât.

miercuri, 23 septembrie 2009

Curvele nu sunt întotdeauna ceea ce par



Eu şedeam la parter, Melania la unu şi Flori la doi.
Eu eram stagiară şi făceam naveta la Ploieşti, Melania şi Flori erau curvele blocului.
Eu habar n-aveam, blocul le ura surd şi mut.

Asta, până în decembrie ’89, când s-a organizat pichetul de locatari bărbaţi care controlau cine vine, cine pleacă, cine mişcă.

Prima descindere a avut loc la Flori, care era o curvă fără căpătâi, făcea taximetrie de-aia particulară, la “Favorit”, aşa am şi cunoscut-o, dimineaţa când eram pe cale să pierd trenul, o luam din intersecţie, treişcinci de lei, mă ducea la gară aproape la fel de repede ca 105-ul, numai că nu trăgea pe dreapta în staţiile lui. O întrebam mereu de ce dracu mergem aşa încet, ea zicea că să se încălzească motorul. Avea o Dacie 1300 “albastru de Prusia”. Pe drum îmi povestea viaţa ei.

Viaţa ei era formată din “aventuri” care durau de la o noapte, la câteva săptămâni. Protagoniştii erau studenţi arabi. Ceea ce mă făcea să nu fiu atât de convinsă că Flori e o profitoare, era preludiul. Dura zile, săptămâni, până ce era absolut convinsă că e îndrăgostită şi numai atunci accepta să împartă garsoniera cu arabul cu care s-ar fi măritat. Arabii mâncau fripturi de pulpă de miel făcute la cuptorul lui Flori, o scoteau la bar, seara şi plecau cu o duzină de cămăşi călcate profesional. Unde? La ei, la cămin.
Flori bocea o săptămână afecţionată şi cu greu ieşea din marasmul părăsirii. Cu greu şi cu un alt arab.

Când i-a bătut în poartă formaţiunea de apărare a blocului, în ultima săptămână din acel decembrie, voluntarii n-au fost foarte politicoşi, au cam folosit picioarele lor masculine la ciocănit în uşă şi cred că, dincolo de patriotismul excitat, mai era şi-o doză de curiozitate masivă, voiau să vadă cu ochii lor ce-avea ăla şi ei n-aveau.

S-a nimerit ca teroristul din seara descinderii să fie la stomatologie, anul trei. Nici n-aveai ce omorî la el! Era slab ca un ţâr, în galabie, mânca piure cu şniţel de pui.
I-au dat voie să doarmă all-inclusive în noaptea aceea, dar dimineaţa avea ordin verbal să părăsească blocul.

Până au negociat ei cu arabiţoiul, Flori le-a făcut un termos de ceai şi unul de cafea pentru rondul de noapte şi a coborât până la mine, să mă întrebe dacă n-aş fi de acord să le împrumut nişte scaune, că trage în scara blocului şi pe la patru dimineaţa e frig de-a binelea.

Bărbaţii blocului au mulţumit frumos şi-au descins la Melania, un etaj mai jos.
Aici trebuie să fac o paranteză...
Melania nu era Flori!
Melania era contabilă cu ASE, avea o fetiţă de patru ani, cu handicap mintal major pe care o ţineau bunicii.
Melania ştia engleză şi germană, scris-vorbit şi tocmai în seara aia era umflată de plâns, că iubitul ei, grecul care semăna ca două picături de apă cu Don Johnson (pe Dumnezeul meu, dacă nu era leit!), se afla în ţară de două ore şi n-o sunase încă…
Puţin îi păsa Melaniei de controalele lor, de terorişti, de revoluţie, de toate căcaturile astea!

Totuşi, cam într-o oră, a coborât la parter cu nişte pateuri de-alea de le zici “Vai, nu trebuia să vă deranjaţi!” şi când ai pus, printre îmbucături, semnul regretului, platoul e deja gol.

Melania, cu pateurile ei meseriaşe, a obţinut dreptul la catering pentru tot restul sezonului de pază, iar eu, privilegiată de poziţia parter, mă îndeletnicem doar cu o pătură şi-o cafea, la ore imposibile.

În fine! După ce-a trecut iureşul acut al revoluţiei şi-am început noi să pricepem meandrele concretului, nimeni, niciodată, n-a mai îndrăznit să le considere două curve pe Melania şi pe Flori.


Probabil că atunci când jucătorul nostru preşedinte ne-a suflat fumul ierbii cu miros de felinar roşu instituţionalizat fix în “amigdalitele” de sezon, n-a ştiut că mii de Melanii şi Florici îi suflă pe revers fumul de Kent superlong în nas şi-şi văd de treaba lor, ca persoane fizice, chimice şi psihice care sunt, în ilegala lor meserie.
Fermecătoare, de altfel!

luni, 21 septembrie 2009

Nevoia de MĂMUC

Toţi avem o mamă, nu numai Roxana Iordache! Aproximativ 100% din cei care se freacă azi cu aerul, îl utilizează la oxigenarea creierului şi-l noxează cu ce le iese pe gură, pe tastatură şi pe orice alte căi ce pot fi considerate supape, au sau au avut o mamă.
Biologicamente necesară ca să se dea ei în căluşeii vieţii, o vreme.
Până aici, lucrurile sunt clare.

Ce ne facem, însă, când unii posesori de mamă (care , automat, au şi un tată), percep nevoia de un al treilea părinte, situat undeva între genitori şi divinitate – TĂTUCUL?
Nu mă refer aici la prostimea dresată să simtă asupră-şi o mână de fier, care-o vitaminizează permanent cu sentimentul culpabilităţii, pentru a-i reduce stresul responsabilităţii.

Mă gândesc la inşi de excepţie, supradotaţi şi iubiţi de Soarta care le-a recunoscut şi confirmat supradotarea, aceia care scâncesc noaptea prin somn după un “ăla negru, de respiră greu – era ta’su, mă!” şi ziua, lucizi şi implicaţi, se apucă să-i tasteze omagii.

Mă gândesc la cei de calibrul Andrei Pleşu, intelectuali de mare profunzime, genetic structuraţi ca intelectuali care, contrar prostimii îndoctrinate cu succes ce-şi manifestă simpatia, fidelitatea şi încrederea în TĂTUC, visceral, se obosesc să-şi argumenteze cu luciditate admiraţia faţă de idolul lor, folosind tot felul de “nu numai, ci şi”-uri care ar băga Logica în faliment, dacă Logica s-ar pleca, măcar din politeţe, asupra rodului gândirii dumnealor.

Am scris aceste rânduri ca urmare a lecturii articolului domnului Pleşu, publicat în ADEVĂRUL, din 16 septembrie 2009.
Le-am scris, înspăimântată de posibilitatea ce se creionează la orizont: noi, pătura anonimă, nici oameni de bine, nici eroi ai revoluţiei, nici controversaţi oameni de afaceri, nici interlopi, dar nici pulime CTP-istă, înţelegem necesitatea TĂTUCULUI, după 50 de ani de “tătucenie” comunistă. Acceptăm şi ne asumăm obligaţia de-a trăi într-o societate învăţată cu presiunea bocancului TĂTUCULUI pe carotidă.
Dar să vină un Pleşu, să vrea să ne demonstreze cu talent în regulă că bocancul strivitor al TĂTUCULUI e mângâierea mâinii răcoroase a mamei pe frunte, ăsta e deja un pericol greu de ocolit, e falsa demonstraţie a nevoii de MĂMUC.
Şi de MĂMUC se scapă mult mai greu.
________
Erată: am revenit asupra textului făcând rectificarea cuvenită. Mă refeream la articolul dlui Pleşu din Adevărul, 16 septembrie 2009 şi nu la cel din Dilema Veche, publicat de acelaşi, o zi mai târziu.

duminică, 20 septembrie 2009

Elveţia Ciutacă vs. “rahat în ventilator”

Nu-s 48 de ore de când domnul Ciutacu declara, pe blogul său:

“Din calculul meu pragmatic rezultă că nu voi ţine cu nimeni în primul tur. Voi fi o Elveţie a jurnalismului politic. Candidatul Băsescu va beneficia, dacă-şi va dori asta şi nu va mai da cu rahat în ventilator în momente inoportune pentru el, de tratament egal şi, chiar dacă speră să fie iar victima conspiraţiilor sistemului ticăloşit, de criterii de evaluare similare cu ale contracandidaţilor săi.”

Parcă în replică şi cu dor de provocare, viitorul candidat Băsescu, actualul preşedinte de ţară, a afirmat ulterior:

“Avem o problemă că trebuie să se termine şi cu generaţia asta, pe care eu o apreciez, generaţia tânără, dar sunt pe la unele televiziuni oameni iresponsabili. Şi eu cred că iresponsabilitatea nu are ce căuta a fi promovată în mediul public prin televiziuni, fie ele şi private. Aţi văzut cum vorbesc că le e scârbă de România, că ar vrea să plece", a spus şeful statului.
Uitaţi-vă cum se vorbeşte despre stat, uitaţi-vă că sunt ticăloşi care şi-au permis să-l acuze de terorism pe şeful statului, numai pentru că primesc doi bani de afară sau dinăuntru.
Uitaţi-vă că vedeţi în fiecare seară aproape la talk-showuri: “Mi-e scârbă de România, de stat, de insituţii". Trebuie să ne promovăm în exterior, dar şi în interior.Ce pot să înţeleg eu de la un ziarist care merge atât de departe încât să-şi denigreze propria ţară şi propriul stat, înţeleg în primul rând că nu-şi cunoaşte ţara, nu-i iubeşte pe români"…

Mă întreb cum va proceda domnul Ciutacu: va face abstracţie de acest “rahat în ventilator”, fiindcă e în afara campaniei electorale şi nu se pune?
Va reuşi el să uite, de circumstanţă, cu necesitate, această intervenţie de preşedinte în exerciţiu, când acelaşi Băsescu va începe să joace partitura de “candidat”?

Dacă da, înseamnă că maladia maestrului Cristoiu e mai contagioasă decât porceaina gripa!...

Cu ocazia...

Ah, ştiam eu că s-a întâmplat ceva aseară!

Cum mă pregăteam aşa, blajin, de culcare, cu ochii în nişte împuşcături pe televizor, ia, că mă loveşte o poftă de îngheţată cu frişcă. Mă uit în congelator. Numa’ picioare de pui, cartofi pre-prăjiţi, morcovi congelaţi. Nimic sănătos!

Purced a mă reîmbrăca şi dau o fugă până la magazinul din colţ. Iau cu alune (maro), cu fistic ( verzuie) şi-un spray de frişcă.

Vin acasă cuprinsă de-un fel de nerăbdare festivă pe care, la ora aia, o puneam pe seama unei hipoglicemii şi-mi înalţ într-un castron o colibă p + 1 cu mansardă de spumă albă care arată mai mult ca aia de bărbierit...
Pe urmă, în sfârşit, adorm împăcată.

Dimineaţa, ce să vezi? Îmi crescuse coeficientul de agerime, de unde se vede că ba nu, zahărul nu dăunează grav sănătăţii, creierul are nevoie şi de glucide şi-am înţeles dintr-o ochire ce-a vrut să zică Ciutacu punând titlul “Cică trebuia să mănânc măr cu miere” şi ce semnifică numărul 5770 la Lucia pe blog…

Acum îmi beau cafeaua şi încerc să-mi dau seama dacă printre cunoştinţele mele actuale se numără vreun evreu, ca să-l sun niţel mai târziu, să-i urez La mulţi ani!...

Sunt, văd, o droaie: Ivry Gitlis, Itzhak Perlman, Emil Gilels, Arthur Rubinstein, Henryk Szeryng, Jascha Heifetz şi mulţi, mulţi alţii cărora le-am tocit discurile de vinil sau pe care, mai norocoasă uneori, am reuşit să-i ascult live la Ateneu, după ce m-am bătut pe viaţă şi pe moarte pentru un bilet la concertele lor sau pentru un strecurat în sală, fără bilet.
Dar, după cum se vede, pe niciunul dintre ei nu pot să-i sun.
Pot, cel mult, să-l las pe vreunul să sune...

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Chestii "de firmă"



Acesta este un câine de firmă.
Mă chinuiesc de două săptămâni să-i fac o fotografie. Niciodată nu e disponibil.
Ba doarme, ba e la veterinar, ba e la plimbare pe cuţodromul din spatele Bisericii Sf. Gheoghe!
Singura dată când părea apt pentru o şedinţă foto, îl chelise stăpână-sa şi era de neimortalizat.
Azi, în sfârşit, l-am prins disponibil, sănătos, gata-plimbat şi fotogenic!

Când zic că e un câine de firmă, ştiu ce vorbesc. Nu-i doar un biet bichon maltez care răspunde la numele de Botticelli.
E mascota unui mic salon de cosmetică şi coafură despre care am numai lucruri bune de spus.

vineri, 18 septembrie 2009

Coincidenţe

Eu, de când m-a strigat cineva într-o zi şi-am ezitat să mai fac pasul următor, ca să văd ce vrea şi ăla, iar în timpul ăsta a căzut un geam de la balconul etajului opt, fix în faţa mea, la 20 de cm distanţă, prefăcându-se în pulbere de sticlă ce m-a “stropit” doar, rănindu-mă discret, am încetat să mai cred în coincidenţe.
Zic că jocurile sunt făcute, undeva mai sus.
Adică pre-făcute.
De aceea nu pot să iau ca întâmplătoare două ştiri, care tocmai azi ne-au legănat ziua pe micul ecran:
1. Băietul unui magistrat craiovean e şef peste fraude cu cărţi de credit.
2. Un profesor de liceu profită de corigenţa la matematică a unei eleve, spre a se mângâia pe picior şi pe organele genitale cu mâna acesteia.

Discreditarea a două categorii profesionale care i-ar da dureri de cap premierului, în cazul că am avea un premier cu cap, netezesc mult căile pre-facerii noastre, pe principiul „iar ne-a făcut ăsta!”

Şi presa, ca una care serveşte masa cu te miri cine, tocmai azi le-a descoperit!
Coincidenţă!

joi, 17 septembrie 2009

Hălci sau fălci








Ştiţi, în jurul meu se moare frecvent.
Dar moartea cu care mă intersectez eu e blândă şi indirectă.

Adică vine omul şi zice : ”Mi s-a depistat un cancer de…, aş vrea cartilaj de rechin, cât costă?”
Îi zic cât îl costă pe lună şi mai vorbim despre două-trei nimicuri, apoi încep să măsor cât timp încă mai vine, personal, să-şi refacă stocul de produse alternative, empiric studiate, despre care se crede că ar fi salvatoare în boala aceasta.

Nu sunt salvatoare!

Niciun canceros corect diagnosticat n-a scăpat de moarte cu cartilaj de rechin, deşi rechinul este singura vietate care nu dezvoltă o tumoră malignă, indusă în laborator.

După câteva luni apare paloarea aceea.
Vorbim alert despre altceva.

După încă o vreme, abia îl mai recunosc de slab ce e şi mă pregătesc sufleteşte să nu-l mai văd data viitoare.

Lucru care se şi întâmplă.

Data viitoare vine nevastă-sa, în negru, să mă roage să-i iau înapoi patru borcănele de “rechin” şi să-i dau “altceva”.

În funcţie de lista pe care o enumeră la “altceva”, înţeleg cât de uşor sau de greu s-a resemnat cu dispariţia partenerului de viaţă.

Uneori sunt doar anitigripale pe listă, alteori vitamine şi lecitină, alteori doar produse cu efect sedativ, care induc somnul, poate modifică visul, dar nici asta nu a fost cercetat…

Total ilegal şi inacceptabil, accept trocul.

Femeia pleacă bucuroasă, a făcut o economie, viaţa are din nou sens.

Nu ştie că fac artificiul ăsta blamabil nu pentru ea, ci pentru el.
El, care atunci când am stat ultima oară de vorbă avea speranţe, aşteptări, nelinişti , răsculări, nu era de acord cu viitorul ce ni se pregăteşte, avea soluţii, credea că.
Un muribund înspăimântat de viitorul care nu îi este hărăzit şi lui.

În subsidiar, accept schimbul, pentru rechin. Ca omagiu.
Că mănâncă orice – inclusiv oameni - şi nu face cancer.


miercuri, 16 septembrie 2009

Gura păcătosului









Oricât ai fi de furios, de dezamăgit, de sictirit, nu poţi să nu remarci umorul involuntar şi infinit al micului Boc izvorât - în ceea ce-l priveşte - din necunoaşterea sensurilor cuvintelor pe care le utilizează.
Poate de aceea e aşa încântat că în viitor, un băiat cu bacalaureatul va fi, în mod obligatoriu, deţinătorul unui „certificat de competenţă de comunicare în limba română”. Ca să nu păţească ce păţeşte el.

I-auzi ce zicea în discursu-i triumfător despre cele trei legi care urmează a fi asumate de guvern:

“Aceste trei legi afectează viaţa românilor şi o schimbă în bine chiar dacă presupune luarea unor măsuri mai dure, dar corecte pentru 22 de milioane de români.”

Singurele sinonime logice în contextul în care foloseşte el verbul “a afecta” sunt: a impieta, a leza, a prejudicia, a îndurera, a întrista.


Băse pune de-un nou cincinal










Aproape oricine a observat aseară similitudinea dintre discursul lui Băse şi discursurile Preaîmpuşcatului.
Aud că pe măsură ce lumea pleca din sală, scaunele erau reocupate de oamenii PDL-ului aduşi cu anasâna, în grupuri, exact ca acum 25 de ani, când se înghesuia poporul la rigolă să-l aplaude pe Tovarăşu.

Interesant e că singurul partid care nu-l critică pe preşedintele ţării a prevăzut trista eventualitate a golirii aulei înainte de termen şi a luat măsuri.

Până la urmă şi televiziunile mogulilor au capitulat în faţa nevoii de rating şi au tăiat discursul în direct, trecând direct la comentarii în studiourile de ştiri.

Adevărul e că, dacă totuşi am câştigat ceva în ultimii 20 de ani, asta am câştigat: piederea antrenamentului de-a asculta pe cineva care nu spune nimic, mai mult de cinci minute.

Mie, când a recunoscut că poate a mai şi greşit, mi-a amintit de Postelnicu. Numai că Postelnicu a recunoscut fără echivoc, “Am fost un dobitoc!” ,fiindcă nu mai avea nimic de pierdut.

Băse e pe cale să piardă totul şi cred că o ştie şi dacă n-o ştie, o simte. De-aia a şi dat pe gât o duşcă de curaj etilic în plus, poate chiar puţin peste doza zilnică, aia la care a dobândit toleranţă şi pare treaz.

Nu ştiu care dobitoc i-a scris discursul, în stilul “să facem totu’, tovaghăşi!”, atigând inclusiv un punct extrem de delicat: făcutul copiilor pe bază de “înfiinţarea unei comisii prezidenţiale pentru analiza riscurilor demografice”.

În 1989, în faţă la Dalles, era plin de “decreţei”.
Decreţeii sunt periculoşi, fiindcă atunci când n-au ce mânca, ce învăţa, unde munci, îşi întreabă mamele “De ce m-ai făcut, dacă n-aveai cu ce să mă creşti?” şi, dacă răspunsul e “Am fost obligată!”, ies în stradă imediat.

Acum, dacă mă gândesc bine, poate că tipul care i-a conceput textul de-aseară “Preşedintelui tuturor românilor” l-a redactat astfel tocmai ca să înţelegem până nu-i prea târziu mesajul din titlul de mai sus, cu virgulă şi semnul exclamării, astfel:
“Bă, se pune de-un nou cincinal!”

luni, 14 septembrie 2009

Înapoi la Nono

Jurnal de homeless (IV)
- de Nono -
____________________________________

În noaptea care a urmat s-au petrecut două lucruri: Alburimea Sa n-a mai venit înapoi şi a plouat de-a rupt.
Fetiţa si Vasile s-au strâns cât au putut unul în altul, Abjectele păreau terminate si dârdâiau mărunt. Aproape ca se vârâseră cu totul sub burta lui Întâmplare şi mă miram că mai pot să respire.
Eu m-am aşezat la spatele lui şi nu ştiu când şi cum am adormit, numărând fulgerele care despicau cerul.

M-am visat acasă, cu Papuşica, i-am visat privirea aia de şoarece curios sau de arici, nu mai ştiu, că trecuse atâta vreme de când n-o văzusem, încât abia o mai ţineam minte.

Când s-a luminat de ziuă, am observat că foaia de hârtie pe care-mi scrisesem ce vreau să-l întreb pe Alburimea Sa nu mai conţinea decât o pată caraghioasă de cerneală albăstruie, literele se şterseseră şi mintea mea la fel. Nu mai aveam curiozităţi, doar o teamă nesfârşită că ceva rău se petrecuse cu el.

Ploaia nu se oprise, aşa cum ar fi fost normal, aşa cum am văzut eu prin filme, că după o noapte de-asta de groază vine o dimineaţă strălucitoare, limpede, cu cer sclipitor si nori albi, cu păsări care cântă şi oamenii sunt deodată uscaţi şi veseli, îşi beau cafeaua şi se duc la muncă, el zice “Trebuie sa plec. Te iubesc!” şi ea răspunde “Şi eu te iubesc!” şi muşcă dintr-o felie de pâine cu unt şi cu dulceaţă de piersici.

Nu ştiu de unde mai aveau norii rezerve de apă, deja mă uitam la ei ca la nişte cămile care poposiseră peste noi şi n-aveau de gând să ne părăsească.

Fetiţa si Vasile vorbeau în şoaptă, parcă puneau ceva la cale şi mi-a trecut prin cap imaginea aia, cum îi aducea ei, Alburimea Sa, cel mai frumos ciolan şi m-am întristat.
Întâmplare a tuşit de câteva ori, semn că răcise şi s-a ridicat cu mare greutate întrebându-mă cum stăm. Abia atunci mi-am amintit că el nu vede şi m-am grăbit să-i descriu amănunţit că suntem înconjuraţi de ape, izolaţi pe dâmbul nostru de pământ, că nu se vede aleea şi că ar trebui să se gândească de-acum la noi ca la un grup de naufragiaţi.
- Ei bine, atunci o să aşteptăm să se retragă apele, a zis el şi nu-mi părea deloc speriat.

Pisicile s-au trezit şi ele, s-au întins, s-au scuturat, şi-au făcut toaleta îndelung, lingându-se una pe cealaltă, dar nici aşa n-arătau altfel decât străvezii si storcite.
Sigur că nu erau chiar distruse, din moment ce nu-şi uitaseră năravul de-a se gândi întâi la ele, fiindcă de-ndată ce-au terminat cu cochetăriile matinale au anunţat destul de ţâfnos că lor le e foame.
N-a catadicsit nimeni să le răspundă, probabil şi celorlalţi le era foame, dar nu într-atât încât să-i sâcâie pe toţi cu senzaţiile lor.

Odată îl întrebasem pe Alburimea Sa cum e cu foamea asta, de ce eu n-o simt niciodată şi el a râs si mi-a explicat: “Fiindca tu ai deja stomacul plin cu nu ştiu ce câlţi, eşti altfel făcut, nu vezi?”. Eu am insistat şi i-am zis că totuşi aş vrea să ştiu cum e. Şi mi-a explicat: foamea e ca atunci când ţi-e dor de cineva, când porţi grija cuiva.
Cu asta m-a potolit, pentru că mi-am amintit imediat de prietenul meu şi iar, ca întotdeauna când îmi fuge mintea la el, mi-a venit sa plâng.

Mi-am amintit ziua aceea de groază în care m-am pomenit azvârlit intr-o faţă de pernă şi-am crezut că sunt răpit...
Sunt răpit, îmi strigam în sinea mea, deşi nu sunt vreun bogătaş!
Tocmai calculam cât s-ar putea cere pe capul meu brun-auriu şi dacă ASTA ar fi de acord cu suma, când am simţit alte lucruri moi, mişcătoare, ce mă înghesuiau şi apoi “zdrang!”, o uşă trântită, un bâzâit, ape curgând şi am început să mă rotesc.
Inainte de-a leşina, am sperat că visez, ori că sunt involuntar folosit într-un experiment, poate eram antrenat pentru zboruri cosmice… Pe urmă n-am mai ştiut de mine, ultima senzaţie, aproape minunată, că numele meu va rămâne posterităţii...

După o vreme, când mi-am revenit, mă aflam iar între colţii prietenului meu, mă salvase, mă ducea pe perna noastră, la adăpost. Şi ASTA îl certa, îi zicea - “Măcar să-l fi lăsat să se usuce!...” Nu i-a răspuns nimeni. Prietenul meu era destul de supărat şi abia atunci am înţeles eu ce-nseamnă să porţi cuiva de grijă.
M-a lins îndelung, ochelarii îmi stăteau aiurea, pe frunte, dar răsuflarea lui era caldă şi când mi-a zis “Miroşi scârbos, a lăcrămioare...” mie nici că mi-a păsat. Am adormit fericit între labele lui şi-am visat – culmea! – că dorm între labele lui uriaşe mirosind a muşchi de pădure, învelit cu el...

Controliada









Probabil, puţin panicat de zvonurile care umblă prin târg, cum că o anume reprezentanţă de produse farmaceutice - una dintre cele fericite, care nu mai pridideşte cu fabricarea antidoturilor pentru gripă aviară şi porcină - îl are pe lista sa de stipendiaţi pe domnul Bazac însuşi, bunul domn ministru s-a gândit să ne abată puţin atenţia de la micile sale afaceri şi să ne sperie cu bau-baul controlului la domiciliu al bolnavilor aflaţi în concediu medical, efectuat de către poliţie.

Nu pot decât să râd de pe-acum, închipuindu-mi ce de mandate de percheziţie se vor elibera de la anul pentru controlul duduilor cu dismenoree si/sau metroragie care se află în incapacitate temporară de muncă, vreo trei zile pe lună...

Ieri, la Bâlea Lac...

...era doar puţin înnorat, nici urmă de zăpadă şi apa avea 2°C.



Dacă erai curajos şi echipat, procedai aşa:






Dacă erai doar curios, dar nepregătit, te mulţumeai cu mai puţin:











duminică, 13 septembrie 2009

vineri, 11 septembrie 2009

Celor care ...

vor să ştie ce-a scris Nono pe pagina doi din jurnal, le transcriu aici:
------------------------------------------------

Jurnal de homeless (II)
- de Nono -
____________________________________


Tot lângă excavator...
Oamenii aceia s-au trezit, stau afară, pe nişte cubuleţe de piatră şi citesc ziarul. Beau din pahare albe, fumează şi tuşesc.

N-am schimbat azi niciun cuvânt cu Alburimea Sa. Parcă n-aş fi acolo. Din când în când, se duce până la uşa blocului, se uită insistent, dă din coadă, apoi revine lângă mine şi se întinde cât e de lung, într-o pată de soare, unde pământul dogoreşte.
Cred ca are nişte planuri cu mine, mi-e puţin frică, dar nu-l întreb nimic încă.
Trece aşa, chinuitor, vreun ceas. Dintr-odată Alburimea Sa îşi îndreaptă cu trosnet spinarea şi-mi spune :
- Hai, micuţule! Te ţii după mine şi nu mă scapi din ochi. Ai zis ca vrei să-nveţi. O sa-ncepem cu începutul...

Merg în urma lui şi mă tot agăţ în gardul viu. Îmi cere sa-l fac atent, dacă văd ceva frumos, colorat, care-mi place.
Nu-mi place nimic! Gunoaie si cocoloaşe de hârtie.
Lângă o floare de păpădie, văd o cochilie plină de noroi, uscată, o casuţă de melc. I-o arăt, mai mult aşa, ca să ştie că-mi fac treaba. Mă apreciază:
- N-ai gusturi rele! Hai, ia-o cu tine! Cu asta, o dăm gata...
Nu ştiu pe cine trebuie “sa dăm gata”. Pe Fetiţa, care tocmai ieşise din bloc şi se aşezase lângă mine, când Alburimea Sa m-a luat cu el?

Îl urmez îndeaproape, eu cu cochilia de melc in braţe, o ţin atent, să nu se spargă.
- Stop!, zice Alburimea Sa dintr-o dată, aici mă aştepţi şi nu-ţi dezlipeşti ochii de la mine. O să vezi cum o vrăjim pe Cătălina! Dă cadoul încoace!...

Îmi ia cochilia şi se-ndepărtează doar câţiva metri de mine, aşezându-se răbdător la intrarea prăvăliei de carne.
Tot trece unu’ cu-o lădiţă pe umăr, plină cu hălci rozalii, pe urmă cu pacheţele de pui. Alburimea Sa îl ignoră, n-are ochi decât pentru Cătălina asta, o văd şi eu, şterge zorită o masă de faianţă albă, vorbeşte cu omul, scrie ceva pe nişte hârtii, numără pachetele, aranjează bucăţile mari de carne cu rozul în sus, la vedere, parca le mângâie, le înfige nişte steguleţe, dă iar cu buretele peste faianţă, se mişcă repede de colo-colo şi, până sa-nţeleg totul, lăzile goale sunt încărcate în dubă, se trântesc uşile, se-aude motorul, apoi strada e iar liniştită.

În vremea asta Alburimea Sa e în picioare, dă din coadă într-un hal fără hal, nu-şi ia privirile de pe Cătălina şi simt că ea doar se face că nu-l vede încă.
Mai înaintează un pas. Doar unul, cât să se sprijine cu-o labă pe prima treaptă.
Femeia dispare undeva, în spate. El profită de moment şi ajunge chiar în prag, capul e înăuntru, corpul afară.
- A, ia uite cine e primul client! - se miră ea, chipurile, surprinsă.
Alburimea Sa e-nţepenit - statuie, doar coada i se leagănă la fel, neobosită.
- Ce mi-ai adus azi, iubiţel? O floricică, o pietricică, ia să vedem...
Cât ai clipi, îi pune cochilia la picioare. E atât de mică, de cenuşie, de murdară... N-are cum să-i placă şi totuşi...
Uite cât se bucură, cum mai râde, cum o răsuceşte pe toate feţele, parcă ar fi cine ştie ce comoară, cum îl mângâie pe cap, şi el, cum îşi freacă botul de picioarele ei grăsuţe şi strălucitoare!
- Ia să vezi şi Cătălina cât te iubeşte pe tine, hoţomane!... zice ea şi fuge în prăvălie, de unde se întoarce cu un ciolan proaspăt, uriaş.
Alburimea Sa nici nu bagă în seamă osul, e mort dupa ea, stă lipit cu bărbia de genunchiul ei, mai închide ochii de plăcere câte-o clipă, dar imediat îi cască mari, duioşi, îndrăgostiţi.
Până la urmă se despart, Cătălina rămâne în uşa deschisă, râzând, Alburimea Sa îşi apucă strâns osul şi face cale întoarsă, eu mă strecor pe lângă tufişuri şi vin după el.

Iată-ne de unde am plecat.
Fetita nu a aşteptat zadarnic, are acum de muncă la ciolanul de vacă până către amiază...
Alburimea Sa e iar tolănit la soare, parcă nu s-a mişcat de-acolo de-un veac. Îmi face semn să vin mai aproape şi mă grăbesc să-l ascult.
- Ce-am învăţat noi azi? mă întreabă el, ca la şcoală.
Răspund dintr-o suflare:
- Cum s-o dăm gata pe Cătalina.
Ma cântăreşte cu mare dezamăgire in priviri:
- Nu, micuţule, am învăţat să facem rost de mâncare. Nu eşti prea isteţ, după câte văd eu...
- Îmi pare rău, domnule, o să mă străduiesc, vă promit!...
Am o voce plângăcioasa de care mi-e ruşine şi mie. Dar mai ales mi-e ruşine că n-am îndrăzneala să-i spun adevărul: mie, prima lecţie, nu mi-a servit la nimic. Doar ştie că eu nu mănânc niciodată!
Se iscă ceva agitaţie pe lîngă tractorul acela, muncitorii se-apucă de treabă, vor face zgomot şi praf...
Alburimea Sa îmi zice:
- Cred că e timpul să ne retragem, începe nebunia aici. Hai!

Mă ţin lângă el, lîngă umărul lui şi văd că-şi potriveşte pasul după al meu, a înţeles, în sfârşit, că nu pot să mă mişc prea repede.
O clipă se uită la mine ca la Cătălina şi-mi spune:
- Ştiu la ce te gândeşti! Dar uneori trebuie să faci rost de mâncare pentru un prieten. Nu-i uşor pe stradă, de unul singur.

miercuri, 9 septembrie 2009

Jurnal de homeless



Am început mai demult o poveste despre el.
Încă nu ştiu dacă e pentru copiii-copii sau pentru adulţii-copii.
Îl cheamă Nono.

O să-l las să vorbească atâta timp cât va avea măcar un ascultător.

O poveste din cioburi.






Jurnal de homeless (I)
- de Nono -


Am dormit în parc, sub cupa unui excavator. Totul era ud, mustea de apă, dar aici, sub hardughia asta, ploaia n-a ajuns, iarba e doar răcoroasă şi moale, blăniţă verde a pământului.
Ca în fiecare noapte, l-am visat pe prietenul meu.
În vis, e întotdeauna tânăr şi fericit.
Aleargă ca un nebun câteva sute de metri în susul muntelui, până nu-l mai văd. Eu zac pe burtă, culcat pe chelia netedă a unei pietre de râu încălzită de soare, aşa cum m-a lăsat el. Nu trece mult şi mă simt apucat zdarvăn de umeri şi luat pe sus. Aşa face mereu: pleacă în recunoaştere, apoi se-ntoarce să mă ia cu el, să văd şi eu veveriţe, arici şi vizuini de vulpi.

Încă-i întuneric şi ploaia sună la fel ca aseară.
Visul mi-a fugit, acum mă gândesc ce-o să fac azi, încotro să mă duc.
Se-aud nişte trosnete, foarte aproape. Ies de sub căciula de fier.
Ceva mai încolo, într-o baracă, doi oameni dorm adânc, sforăind. Lângă uşa deschisă, un câine uriaş, alb, scotoceşte în punga lor cu resturi de mâncare. A ales un os de pui cu zgârciuri lucioase la capete şi-l sparge între dinţi.
Până să mă hotărăsc eu dacă să intru în vorbă cu el sau să mă fac nevăzut, m-a simţit, lasă osul şi vine spre mine:
- Tu? Cu ce treburi pe-aici?
- Bună dimineaţa, îi spun, sunt doar în trecere, nu vă deranjaţi...
Face semn cu botul spre punga desfăcută şi-mi zice:
- Vezi că nu-i cine ştie ce. Nişte coji de salam, o felie de pepene. De oase nu te atingi! Sunt ale mele.
- Mulţumesc, domnule, dar eu nu mănânc niciodată.
- Asta-i bine! Ne-am putea înţelege, atunci...

Pleacă la grămada lui de oase şi-l urmez, fiindcă simt că aşa trebuie, încă nu ne-am luat rămas bun. Mănâncă liniştit, parcă nici nu-i e foame. Mănâncă aşa: să fie!
- Ce te holbezi la mine? mă întreabă deodată.
- Nu mă holbez. Aşa-i privirea mea. Poate din cauza ochelarilor.
Un timp nu mă bagă în seamă. Verifică iar conţinutul pungii, cu mare atenţie, nici nu i se mai vede capul din ea. N-a mai găsit nimic bun. Dă să plece.
- Staţi puţin, îi strig. Nu mi-aţi spus cum vă cheamă.
- La ce-ţi trebuie să ştii? Eşti curios şi pisălog. Ne-am văzut acum şi n-o să ne mai întâlnim niciodată.
- Vreau să povestesc cuiva despre dumneavoastră.
- Ei bine, eu nu vreau să povesteşti nimănui despre mine!
Îmi întoarce spatele şi se îndepărtează aproape alergând.
Mi-e tare greu să mă ţin după el, trebuie să ocolesc toate bălţile, să mă caţăr pe bordurile înalte, sa nu intru sub roţi...

O cursă infernală! N-am mers niciodata atât, pe jos. Parcă a încetinit? O fi obosit şi el. Eu păstrez ritmul, să reduc distanţa.
Il văd! S-a aşezat frumos pe coadă, împreună cu nişte oameni care stau toţi în picioare, aşteptînd ceva.

Abia mai suflu, ghemuit lângă un stâlp de beton.
Nu trece mult şi se apropie un autobuz. Vine hotărât, spre oamenii aceia, gata să-i lovească, dar ei rămân nemişcaţi, ca lipiţi de asfalt. Când aproape zici că i-a atins, se opreşte cu un horcăit . Oamenii se-ndeasă grăbiţi înăuntru.
Câinele se duce în faţă, la singura uşă rămasă închisă şi aşteaptă. Imediat, şoferul i-o deschide şi îl salută. Îi zice - “Hai să trăieşti, Alburimea Ta! “.
Uşa se închide în urma lui şi eu rămân înţepenit.

Nu ştiu de ce mă aflu acolo şi, mai ales, nu ştiu unde mă aflu.
Strig tare: “Heei! Nu pleca!”, dar n-are cine să mă audă.

Semaforul s-a făcut verde. Autobuzul icneşte odată înainte, apoi înţepeneşte pe loc. Uşa din faţă se cască din nou şi Alburimea Sa coboară pe trotuar.
Apoi maşinăria porneşte leneş, hârâind...

El se-ndreaptă exact spre mine şi-mi dau seama că n-am scăpare. Nici nu încerc să mişc, rămân acolo, motolit, închipuindu-mi că ăsta e sfârşitul. Închid ochii şi-mi spun că am murit deja. Uite cum e mort, îmi zic. E la fel!
Erai ud, te simţi ud. Ţi-era frig, ţi-e frig. Ba nu, parcă frigul scade...
Deschid ochii. Alburimea Sa mă cerceta de foarte aproape, fără să mă atingă:
- Spune-mi, fără să-ncerci vreo minciună: cine te-a trimis şi de ce te ţii după mine?
- Nu m-a trimis nimeni, jur! Sunt pe cont propriu.
Încreţeşte din nas, parcă a dezgust:
- Tu?! Pe cont propriu? Nu te uiţi la tine cum arăţi?
- Ştiu, nu-mi mai spuneţi asta! De-aia am şi fugit de-acasă. Pentru că arăt cum arăt!
Îmi dă un ocol şi se aşează apoi tot în faţa mea, cu botul pe labe, fără să-i pese de umezeală.
- De arătat, arăţi... hm!...aproape ca un căţel. Doar ca eşti foarte mic. N-ai nicio şansă pe stradă. Ce rasă eşti?
- Sunt o jucărie, îi spun, şi tocmai de-aia mă ţin de capul dumneavoastră, ca să mă invăţaţi să trăiesc pe propriile-mi picioare. Nu mai am pe nimeni, nu vreţi să pricepeţi?
Alburimea Sa îmi ridică puţin bărbia cu botul şi priveşte adânc prin ramele mele aurii.
Îmi bubuie urechile şi simt că-mi va spune un lucru important, care-o să-mi folosească toată viaţa. Dar el zice doar:
- Ochelarii ăştia ai tăi, sunt o porcărie! Nici măcar n-au lentile!

09. 09. 09

Cu ocazia zilei "antipisică", public un text care conţine pisici. Este un fragment din jurnalul neterminat al unui ursuleţ de pluş pe nume Nono, care a fugit de-acasă şi s-a înhăitat cu maidanezii şi pisipoancele de cartier.

--------------------------------------------------------------------------------------

Jurnal de homeless (III)
- de Nono -

Cum se-ntoarce roata, fraţilor!
Lunea trecută, când au fost căldurile alea mari, ne strânseserăm toţi şi picoteam sub castan, lângă ghena de gunoi. Ca să zic aşa, Întâmplare ne primise destul de ospitalier în culcuşul lui unde parcă-i mai răcoare. Să vă explic: el, dacă nu vede, nici nu prea umblă, aşa că şi-a încropit un adăpost destul de bun, din două perne vechi de canapea, la poalele castanului bătrîn, exact aici unde, vrând-nevrând, mai trece lumea să arunce resturile şi îi scapă şi lui câte ceva...
Dacă n-ai şti ca e orb, ai zice că e cel mai frumos câine din cartier. Are urechile ciulite încă, o cureluşă de blană neagră, strălucitoare pe spate şi-n rest e castaniu tot. E-adevărat că pe faţă are nişte cicatrici foarte vechi,da’ parcă aşa e mai interesant.
Fetiţa şi Vasile care-s cam prostuţi îl şicanează mereu, îi fură mâncarea, dar Alburimea Sa îl tratează cu mare respect şi-i vorbeşte cu “domnule”.
Ei, şi cum şedeam noi aşa, plictisiţi de căldură, cine se-arată pe alee, târând cozile prin praf?
Abjectele!...
S-au oprit la vreo doi metri de umbra care ne adăpostea pe noi şi se uitau disperate. Nu le-a zis nimeni nimic. Ele au început primele, în cor:
- Bună dimineaţa!
- Mă rog, aşa o fi! – le răspunde Alburimea Sa şi pauză.
- Avem o problemă, zic ele, tot în cor.
- Mă bucur să aud asta, le răspunde tot Alburimea Sa. Noi avem mai multe.
- A murit stăpâna noastră...
- Aşa, şi? le întreabă tot el.
- A venit fii-sa şi ne-a dat afară din casă.
Deja Alburimea Sa e în picioare şi îşi face de drum, ca să nu observe ele cât se bucură, cred. Atunci îl aud pe Întâmplare că-i spune încet Alburimii Sale: “Ia stai niţel, nu pleca, să vedem ce vor” şi apoi tare, către ele: “Şi care e, de fapt, problema voastră?”
- Ne e sete, răspund Abjectele, aproape ruşinate.
Întâmplare îl întreabă iar, în şoaptă, pe Alburimea Sa: ”Noi avem apă?” “Avem, recunoaşte Alburimea Sa, dar e pe fundul castronului, domnule, şi se evaporă de căldură...” “Cheamă-le aici, să bea şi ele!...De-acum e şi apa lor.”, îi porunceşte Întâmplare şi se strânge puţin mai la dreapta, parcă făcându-le loc.
Alburimii Sale nu-i vine bine situaţia, ba chiar îl simt că-mi evită privirea, de teamă c-o să-l întreb cine ştie ce lucru neplăcut, dar se conformează şi le pofteşte lângă noi pe pisici, cu o voce pe care abia i-o recunosc:
- Hai, veniţi încoace şi beţi! De-acum e şi apa voastră, Abjectelor.
Ele se preling binişor, umil, pînă la tinicheaua noastră şi lipăie cu lăcomie vreo cinci minute, în continuu. Pe urmă se aşează lângă Întâmplare, ca şi cum ar fi înţeles că ăla e locul lor şi nu mai suflă o vorbă.
Alburimea Sa pleacă într-ale lui şi, când vreau să mă ridic să-l urmez, se răţoieşte la mine:
- Tu rămîi aici!
Restul zilei trece încet, chinuitor, în tăcere şi arşiţă, numai că eu, în aşteptarea Alburimii Sale, mi-am pregătit o listă întreagă de întrebări pentru când om fi între patru ochi...

marți, 8 septembrie 2009

Zgura presei (3)

Mai întâi i-a tras-o Badea Mircea CTP-ului, mediatizând discret, aproape deontologic şi precizând că poate, totuşi, mai mult ca sigur, era fără alcool.

Mai apoi i-a tras-o Ciutacu CTP-ului, în cerc restrâns, la el pe blog, ocupându-se nu de gradul de alcoolizare al berii, ci de gradul în care CTP-ul are dreptul să predea la UATC fără studii de specialitate şi doctorat.

În fine, între aceste două rafale scurte, i-a tras-o CTP-ul CTP-ului îndelung, pierzându-se în amănunte inutile (numele celor două însoţitoare ale sale în clar) şi de gust îndoielnic „una bere Holsten fără alcool, şi aceea caldă, căci am rugat chelnerul să mi-o aducă din navetă, din cauză de faringită.”, folosind la şto’ o construcţie de frază pe care până şi duduile din politică au depăşit-o demult, intenţionând, adică, să le dea peste bot ălora de la gazeta de scandal, să fie rău cu ei până la capăt, umilindu-i cu un stil contrafăcut, singurul pe înţelesul lor.

Nu e prima oară când CTP-ul uită că, dacă nu pui ghilimele, în scris ele nu se aud.

Furios să dea în sine cu subsemnatul, ce-a omis CTP?
Să se uite şi el la pozele alea compromiţătoare.
Ăia de la Cancan nu pozaseră nimic.
Într-o imagine e CTP-ul la volan, văzut prin parbriz.
În alta e CTP-ul ducând la gură o sondă cu lichid galben.
În a treia e CTP-ul văzut din faţă în planul doi, printre schinările a două femei, aflate în planul apropiat.
În ultima poză şi cea mai compromiţătoare, da, e CTP-ul traversând strada în rând cu două femei, care pot fi aceleaşi ca în imaginea anterioară dacă admitem că celei în galben, tunsă scurt, i-a crescut între timp părul până la baza gâtului, iar cea brunetă, cu păr lung şi despletit, e acum şatenă şi are părul prins la ceafă.
Tot ce n-au apucat să pozeze paparazzi, pupăturile de la metrou şi alte detalii, a explicat CTP-ul la el în articol, pe larg.
Genul ăsta de chestii, că întâmplări e mult dacă le numim, se uită înainte de-a le citi până la capăt.
Ce-i rămâne, totuşi, unui om serios, care nici n-a auzit de Cancan şi nici nu vrea s-audă, unul de-ăla cu faţă de ochelarist tocilar care citeşte „Dilema Veche” şi pe CTP?
Că până şi ăsta, care e un titan al presei româneşti, o s-o sfârşească până la urmă ca Titanicul, fiindcă uite-l cum scrie: „din cauză de faringită”.

luni, 7 septembrie 2009

Un câine de ţară

Personajul despre care vă povestesc azi e unul cât se poate de banal.
N-are opinii, nu face politică, nu face zgomot şi, iarna, când e ger dimineaţa şi zăpada prinde crustă, nu lasă nici măcar urme pe zăpadă. Atât e de uşor.
De când îl ştiu, e bătrân şi bolnav.

Pe vremuri, când trăia câinele meu, îl întâlneam zilnic în plimbările noastre şi amândoi îl ignoram, nepăsători, mult mai tineri, mult mai puternici, mult mai frumoşi.
Doar stăpână-sa îl culegea de pe asfalt cu un gest repezit, ca atunci când îţi cade pâinea din sacoşă şi-o recuperezi uluitor de repede, să nu prindă cineva de veste că a fost pe jos şi tu urmează să mănânci de pe jos.
Îl băga sub braţ şi-mi zicea: „Îi e o frică de dumneavoastră de moare! Suferă cu nervii şi face crize de frică.”
Eu zâmbeam şi eram tare mândră de-al meu, îmi plăcea că femeia îi spune şi lupului „dumneavoastră”, în sfârşit, mă gândeam, cineva care a intuit că ăsta nu e câine să-i vorbeşti cu „tu”, un ciobănesc german care ţine la respect doi unguri beţi, cu cuţitele la vedere, într-o cârciumă din Miercurea Ciuc.

„Freddy, Freddy, stai cuminte!”, zicea bătrâna doamnă acoperindu-i ochii, parcă ferindu-l de-o imagine îngrozitoare ce i-ar fi putut tulbura visele de noapte pechinezului.
Când eram singură pe stradă, Freddy-Freddy, pe care eu îl strigam Frederico, să-i mai atenuez din micime, mă privea cu o ură amară, vie, neobosită, ochii lui, şi migdalaţi, şi bulbucaţi, luceau a cataclism planetar.
Râdeam.
Nu era decât un cîine mic, bătrân şi bolnav, care azi mai e, că mâine nu se ştie.
Avea 14 ani pe-atunci şi toate afecţiunile cu prognostic grav se adunaseră în unicul lui kilogram-corp. Stăpâna ştia asta şi se resemnase.
Având în vedere starea cu totul disperată a sănătăţii lui, nu mă miram că e lipsit de intuiţie, că ia orice gest de mângâiere drept ameninţare şi că se repede să muşte pe oricine, profilactic, să nu cumva să-şi ia vreun şut mortal sub coadă.

Apoi, într-o vară, Lachi al meu s-a culcat de prânz şi n-a vrut să se mai trezească.
N-a mai vrut şi pace!


Au dispărut plimbările şi pe Frederico nu l-am mai văzut cu lunile. Poate mă evita stăpână-sa, cu bună ştiinţă, poate simţea că s-a făcut o nedreptate... Nu ştiu.
A trecut suficient de mult timp ca să mă gândesc la ciobănescul meu german fără să plâng, ca să-l pot povesti ca pe unica mea rudă de stirpe regală, cea care făcea binele să triumfe şi ruşina răul.

Nu ştiu cum, dar joia trecută, pe un soare aproape dispărut, cărând sacoşa de mega image în scârbă şi dificultate, încetinind totuşi în dreptul matusalemicului Frederico, din respect pentru stăpâna lui, această miniatură de căţel muribund acum patru ani, care deja a depăşit în mod suspect media de supravieţuire a pechinezilor, mi-a ţinut calea şi, aşa cum arată acum, complet cărunt, cu o umbră caisie pe spate, neavând cea mai vagă idee despre cât de venerată era imaginea lui în China, cu două mii de ani înaintea erei noastre, m-a mirosit, mi-a lins glezna şi a dat din coadă, a viaţă lungă.

De-ar avea şi ţara asta, a noastră, acelaşi destin!

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Astă seară, Luna


Cum zicea Doru Davidovici?
"Prietenilor mei din neştiut."
Facă-i-se voia!
***
Cred că trebuie să lămurim lucrurile...
Luna asta nu-i chiar aşa, o lună de cartier, umblă brambura pe cer!
E o lună specială, vorbeşte...
Cum voi nu citiţi pagina cu versuri, m-am gândit să-i aduc "c.v."- ul aici.
--------------------------------------------------------------------------
Când cochetă, când timidă,
Luna îşi punea voaletă
şi-n oglinda din firidă
se privea, timid - cochetă,
ca să-şi plângă liniştită,
cu genunchii sângerânzi,
dragostea împătimită,
pe sub norii cei plăpânzi…
Nu de Soare îi păsa Ei,
cum zic menestrelii serii,
nici de Stele ori de Zei,
că sunt stele, zei, puzderii!
Ci, te miră, blânda Lună
suspina îngrozitor
şi-alerga pe cer, nebună,
dup-un simplu muritor
care-n fiecare noapte
îi scria o poezie
şi o dezmierda cu şoapte
pe o foaie de hârtie.
Ea-i lăsa-ntr-un loc pe masă
fragi şi zmeură şi-o mură
şi-l ştergea, tot ea, duioasă,
cu un colţ de cer la gură.
………………………….
Şi cum n-aveam somn niciuna,
pe o noapte fără vise,
eu tăceam. Şi numai Luna,
întristată, plânsu-mi-se.

vineri, 4 septembrie 2009

Stăpânul Inelului

„Ziarul Ring este un cotidian independent, tabloid bulevardier ce apare in toata ţara, de luni până vineri.”
Asta zic ei despre ei. Inelaţii.

Se distribuie gratis la metrou.
Dacă vi se pare cunoscut, de-acolo il ştiţi.

Îmi închipui că nu l-aţi citit niciodată!
Îl iei, că e gratis, te uiţi la titluri, alea conţin toată ştirea, restul sunt cuvinte fără noimă, vezi cine-şi pune silicon, cine şi-l scoate , ce Andree se mărită, ce serveşte Salam la micul dejun, vezi o întâmplare veche, de primăvara trecută, care a fost mutată în toamna actuală, despre un şofer care a adormit la volan şi l-a trezit un coleg de trafic în claxoane disperate, că l-a văzut dansând pe şosea şi i-a ţinut spatele, până s-a asigurat că nu-i mai atârnă capul într-o parte şi rămâne, decis, pe o singură bandă, pe urmă s-au oprit amândoi într-o parcare, au băut un suc şi-au rămas prieteni...

Nu, nu!... Am luat-o razna. Asta n-a fost niciodată ştire, nici măcar în presa normală, pe bani. Asta mi-a povestit-o un amic. El era adormitul.

În fine! Ring e un fel de Libertatea pe gratis.
Dacă nu s-ar fi inventat metode moderne de spălat geamurile, ziarul ăsta ar fi fost favoritul gospodinelor la lustruit sticla ferestrei.

De unde-am plecat? De la Ring. Că ce. A, că Maestrul revine, ca editorialist, în „ring”.
Explică şi de ce, într-un interviu acordat gratuitului ziar:

"Am acceptat oferta voastra dintr-un motiv foarte simplu. Eu niciodata nu am avut un public sofisticat, iar al vostru mai are si bun-simt. La garderoba Bibliotecii Academiei angajatele citesc „Ring”, nu „Jurnalul national”. In consecinta, eu am ambitia sa ma citeasca si cele de la garderoba. Cred ca publicul vostru are mai multa minte decat cel care se uita la talkshow-urile isterice.”

A-haaaa, Maestre!
Va’zică Jurnalul Naţional e prost, nu fiindcă v-a băgat în seamă, pe când, consecvent, turnaţi o cifă de beton la postamentul statuilor Udrei, EBEI, Ridzei,missei Anastase, ci fiindcă nu face obiectul interesului garderobierelor. Cred că aveţi dreptate!

În aceeastă ordine de idei, umbletul domniei voastre la Biblioteca Academiei ar putea deveni extraspecializat.
Studiaţi una dintre puţinele cărţi pe care au savurat-o toate garderobierele lumii: Pisica în cizme. De Edgar Michelson.

Dacă în literatura universală n-aveţi cu ce pătrunde, nicidecum, măcar să sclipiţi în topul celor mai citiţi jurnalişti, întocmit de garderobiere. Cu puţin noroc, fiindcă femeile astea cumsecade au obligaţia să arate cât de cât decent, puteţi intra şi în topul coafezelor.
Baftă!

Zgura presei (2)

Un text obscen (nu mă încumet să-l numesc pornografic fiindcă, indiferent de opinia DEX-ului, eu cred că între cei doi termeni se poate face o diferenţă) publicat la un moment dat de Patapievici în „Plai cu boi” face un tur prin blogosferă.

Scris pe schema cutiei chinezeşti – poveste în poveste – textul lui Patapievici are o singură victimă: Ion Creangă .

Praful se alege de umorul inegalabil cu care ia Creangă în răspăr ipocrizia, falsele pudori ale societăţii în care trăieşte!...

Cu mare nesimţire şi nechibzuinţă, dezinhibatul domn HRP transformă chicotul şugubăţ al irepetabilului Creangă în rânjet libidinos şi pervers.

M-am tot întrebat la ce i-o fi folosit.
Doar ca să ne comunice o anume orientare sexuală a domniei sale care, la drept vorbind, pare mai degrabă o dezorientare totală?
Se închipuie, oare, un fel de Henry Miller dâmboviţean?
E atât de angoasat de propriile sale probleme sexuale, încât nu-i e suficient să-şi vorbească sieşi despre ele, pe o foaie de hârtie, ci simte nevoia să le strige la tipografie?

Având în vedere recentele sale manifestări în presa scrisă, eu mi-l imaginez pe Patapievici ţinându-şi într-o mână, la vedere, obedienţa erectă faţă de preşedintele actual, cu cealaltă trăgând de şliţul desfăcut al unui anume Radu Dăescu şi cu cealaltă...
Ah, aşa e! Nimeni n-are trei mâini!
...Şi totuşi cu ceva trebuie să fi scris şi fraza asta, în „Evenimentul zilei” de ieri.

“Cu o insistenţă neruşinată, de care ar trebui să se ruşineze bărbaţii şi să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidenţă. Iar acest lucru se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; şi nu într-o singură zi, ci zi de zi; şi nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă jumătate are loc înfierarea.”

joi, 3 septembrie 2009

DUDA

Se dedică vizitatorului Florian, pentru merite deosebite în lupta pentru dialog pe blog...


A-nceput de ieri să cadă
Prima dudă. Chilipir!
Pesedeu’ e-n delir,
Geoană pune-un vot grămadă.
Şi Meir?!...


Scrisoarea-muştruluială de adio dar rămân deschis a candidatului Duda la preşedinţie conţine tot felul de idei. Că or fi de sorginte personală, că i le-o fi sugerat cineva... Ne interesează mai puţin.
Întrebarea mea este cu cine vor vota simpatizanţii visătorismului utopic care au acceptat ideea de struţo-cămilă , de „tovarăşul prinţ” – o şansă pentru România „altfel”, deşi nimeni n-a precizat vreodată, în lunga sa precampanie electorală în ce constă acest „altfel” .

Cum nu mai am decât 3 minute la dispoziţie, vă invit, să vă aruncaţi un ochi peste blogul acesta, http://www.apahideanu.ro/2009/07/bizarerii-electorale-curiosul-caz.html, de unde am spicuit cu copy-paste următorul fragment:

Aug. 2004: în pregătirea scrutinului prezidenţial din toamna aceluiaşi an, PSD publică un sondaj MMT care testează favorabilitatea respondenţilor pentru potenţiali candidaţi din partea PSD la alegeri, între care şi Radu Duda (!), care obţine un scor mediu de 3,4% (după Năstase 61,2%; Geoană 49%; Isărescu 20%, I.M. Paşcu 9,3%, etc.). "