sâmbătă, 28 aprilie 2012

Moşi, pisici, femei...


Ştii clopoţelul de la intrare, cum scoate un sunet dulce, ca un chicotit? Ştii cum miroase frumos înăuntru, a lemn vechi, a eucalipt şi-a „doctoria pisicii“? De fapt, „doctoria pisicii“ nu miroase chiar aşa frumos, ba chiar pute când o pui pe zahăr, douăzeci de picături, dar… Ştii Spitzerul ăla care-ţi sustrage uşurel recepta din mână, dă capul pe spate, cât să citească „guttae“-le cu cifre romane, fix prin lentilele ochelarilor lăsaţi pe vârful nasului? Îl ştii?… E! Spitzerul ăla a murit acum 50 de ani.

Asta scriam eu cu patru ani în urmă, minţind întrucâtva.

Adevărul e că Ultimul Spitzer a plecat în ’92. Şi-a lăsat ochelarii pe noptieră şi dus a fost. Era ceva între pompier şi duhovnic. Nu obosea niciodată să dea cuiva o mână de ajutor  şi ştia să asculte omul până la capăt. Avea timp. Aşa zicea, că măcar el are timp, doctorul nu prea are, prea îi vin mulţi pe cap.
Seara stătea până târziu şi compila formule din cărţile lui vechi de dinainte de război. Mai adăuga o juma’ de gram de rezorcină într-o soluţie, mai schimba antibioticul într-o alifie…
Pentru cine moşmondeşti acolo?
Pentru o femeie.  Pentru un moş. Pentru o pisică.
Păi, ăla cu pisica de ce nu se duce la veterinar?
A fost. Da’ tot îi cade părul.
Ajunsesem să urăsc femeile, moşii, pisicile şi pe celebrul Emil Belcot, cu formularul lui galenic de care mă împiedicam pretutindeni, de parcă am fi avut vreo cinci exemplare.
Să nu care cumva să-i spui doamnei X că i-am făcut crema acasă!
Eu?! Abia dacă o cunoşteam pe doamna X.  Era o disperată care-şi vopsea părul cu albastru de metilen şi se ungea pe faţă cu toate rahaturile. Lucea ca un pantof de lac şi tot nu era mulţumită. Mereu alte uleiuri, unturi, lanoline, ape de trandafir şi vitamine i se încuibau în piele, doar-doar avea să arate iar ca o codană.
De ce nu-i faci tu cremele la farmacie şi ne împuţi nouă bucătăria?
Fiindcă n-am avut timp.
Aşa e, dacă stai de vorbă zi-lumină cu toţi moşii!…

Într-o după-amiază, Spitzerul nostru a şters-o brusc din patul lui de spital, tocmai se simţea mult mai bine, tocmai ce-l aştepta doctorul de gardă la o şuetă şi-o ţigară interzisă.
A şters-o fără o vorbă şi mi i-a lăsat mie pe cap pe toţi ăştia:  moşi, pisici, femei… Plus un mojar mic de porţelan, inscripţionat Rosenthal şi, fireşte, pe celebrul Belcot.

miercuri, 25 aprilie 2012

Undeva, pe planetă, mai există oameni vii


Aşa aş fi intitulat eu ştirea asta, despre doi tipi care au luat ceva la bord şi s-au distrat într-un parc acvatic, aşa cum, treji fiind, n-ar fi îndrăznit niciodată s-o facă.
Nu, fireşte, nu puteau fi “beţi-rangă”, precum ne anunţă titlul! “Beat-rangă” e echivalentul lui “ţeapăn de beat”, e atunci când te mişti ca roboţii de primă generaţie, dacă te mai mişti, dacă nu cumva stai obnubilat într-un colţ, cu ochii în gol, “mut de beat”.
Mai mult ca sigur că ăştia doi erau în faza incipientă, euforică, aia în care toată lumea e a ta, eşti prieten cu amantul nevestei, orice slută e frumoasă, binele învinge răul,  dacă vrei, poţi: a) să dansezi ca Fred Astaire, b) să cânţi ca Freddie Mercury, c) să scrii ca Gellu Naum.
Beţivanii noştri n-au ţintit aşa de sus, s-au mulţumit să se simţească bine într-un loc unde n-ar fi cutezat să se vâre, la alcoolemie mai mică: în bazinul cu delfini. Au înotat cot la cot cu ei.
La cum îi ştim noi pe delfini de  inteligenţi, sensibili, politicoşi cu bipezii, gata oricând să le facă impresia că sunt niţel mai prostănaci ca să le măguleasă orgoliul, într-un cuvânt - diplomaţi, e foarte posibil că i-ar fi admis în compania lor şi într-o stare de ebrietate mai avansată. Aşa că episodul acvatic nu e concludent.
Dar ce-au făcut cheflii, la plecare? Au dovedit că simţul umorului le rămăsese intact, beţi fiind.
L-au luat cu ei pe Dirk, mascota parcului şi pinguin pe deasupra, l-au dus acasă, l-au omenit, şi-au făcut poze cu el şi, în cele din urmă, au adormit tustrei în bună pace.
A doua zi, s-au predat autorităţilor, restituind Apolodorul australian, cu scuzele de rigoare.
Toată întâmplarea asta a creat o ştire.
Cei doi vor putea povesti nepoţilor, dovedind cu fotografii plus filmuleţ, că pinguinul Dirk a dansat pe mocheta lor.
Dirk  le va comunica şi el, urmaşilor, în modul său pinguinesc, marea taină a lumii celor care plătesc să vadă pinguini: au descoperit mocheta şi calcă pe ea.
Poate doar delfinii  nu vor avea nimic de comentat în legătură cu incidentul, fiindcă se bucură de atingerile epidermei umane, indiferent de motiv. Delfinii sunt atât de emotivi, încât nici nu citesc ştirile, ca să nu se emoţioneze mai tare.
Pe asta s-au bazat şi jurnaliştii, pe discreţia şi tăcerea tuturor părţilor implicate, ca să transforme o ştire bună într-o ştire proastă. Păcat!

luni, 23 aprilie 2012

Îngerii Comerciali

Pe vremuri le zicea comis-voiajori. Acum, ne(re)cunoscătorii îi numesc tot agenţi de vânzări. Eu le zic “Îngeri Comerciali”, pentru că nu încearcă să-ţi vândă nimic, îţi oferă gratis o Oportunitate, o idee de Afacere Care Merge Singură, tu nu trebuie decât să ţii contul căscat, să aibă unde intra banii. Sigur, la început faci o mică investiţie în nişte cărticele care-ţi arată Calea.

De data asta era o Îngeriţă.
Nu ştiu unde mi-a fost capul, cum de nu m-am prins că urmează o întâlnire de gradul trei, deşi mă privea în felul acela, inconfundabil, cu o sfântă lumină în pupile. Şi-a pus o mână peste a mea în timp ce-mi vorbea şi eu m-am speriat, ca o ţărancă proastă, am tras mâna, gândindu-mă la tâmpenii. Bineînţeles că nu era lesbiană, era un Trimis al Oportunităţii Mele, dar eu deja mă făcusem de râs!
Când mi-am revenit din spaime, am întrebat-o dacă e faza aia cu vânzarea piramidală, fiindcă n-aveam chef să ne lungim aiurea.
A ţuguiat buzele dezamăgită  şi mi-a spus:  “Bineînţeles că nu!”  Totuşi, simultan, a scos la iveală o broşură.
Una din alea care te învaţă să gândeşti “Altfel”.
Unii îi zic “Schimbarea”, alţii “Provocarea”. I-am înşirat repede toate variantele cuvântului magic.
A zâmbit trist: eram depăşită, ridicolă, demnă de milă.
Cărţulia ei era despre “Algoritmul Vieţii”.
Cu asta m-a dat gata, dar n-am vrut să se observe şi am întrebat-o direct: “Cât costă crema antirid”?
N-a răspuns. Părea jignită. A scos un catalog cu poze şi s-a pornit să-mi explice: “După zeci de ani, cercetătorii geneticii umane, numai laureaţi ai premiului Nobel, au descoperit, în sfârşit, algoritmul genetic al vieţii.  Nu tot materialul genetic se replică! Există mari depozite genice mute.”
“Aşa e, zic, ADN-ul noninformaţional…”
S-a uitat la mine ca la un gunoi. Fiindcă minimalizam încercarea ei de a mă scoate la lumină. Fiindcă îndrăznisem să-i zic cremei -  “cremă”. Ea o numea “sistem”.
“Toate cremele sunt un sistem, îndrăznesc eu. Fază grasă, fază apoasă, plus agenţii de împăcare între ele…”
M-a privit iar. Altcumva. Nu mai eram un gunoi, eram un pericol. Mă dedam la trufii nebănuite.
“Crema Noastră, explică ea, funcţionează de la interior spre exterior.”
Am îngheţat: vasăzică se înghite? Nu te dai cu ea pe faţă?
“Te dai pe faţă, dar se adresează fiecărei celule epidermice altfel.”
Ah! Ştiam eu că e ceva legat de “altfel”!
Continuă să dezvolte: “Are valenţe diferite, în funcţie de nevoile fiecărei celule de a primi antioxidanţi. Bănuiesc că aţi auzit de antioxidanţi!”
Până să apuc eu să-i mărturisesc că vând lunar cam o roabă de flaconaşe cu antioxidanţi, a sucit laptopul spre mine şi mi-a zis că nu durează decât şapte minute ca să pricep despre ce e vorba.
Mă pune la film. Povestitorul e chiar Îngerul Suprem, cel care a descoperit Algoritmul Vieţii.
Vizionez un amfiteatru plin cu vreo sută de oameni, îmbrăcaţi în tricouri portocalii. Ar putea fi pedelişti, dacă n-ar fi americani. Printre ei, câţiva în tricouri verzi sau albastre şi, foarte rar, câte unul îmbrăcat în  tricou negru. Mie mi-a fost milă de ăia, puţinii,  în negru. Or fi pe moarte?
“N-au luat complexul antioxidant şi sunt pe ducă?”- am încercat s-o dau pe glumă, dar am dat-o în bară. Era exact invers: ăia întunecaţi erau salvaţii. Bubuiau de antioxidanţi. Firma ei, a Îngeriţei, avea şi Complexul Antioxidant Adevărat-capsule. Fireşte, unic în lume. Ăilalţi, verzi-albaştrii, urmau să crape în viitorul apropiat. Portocaliii erau cam fără viitor, dacă nu luau doze mari, combinate, din Antioxidantul Lor şi Detoxifiantul Lor. Că aveau şi Detoxifiant.
“Totuşi, mai încerc o dată,  cât e o cutie de algoritm de 50 ml, antirid, de noapte?”
Nu-mi spune. Scrie ceva pe o coală. Mamă, cât scrie! Un rând întreg.
Îmi dă să citesc. E un link, nu o sumă.
Acasă, am priceput de ce s-a cam bosumflat când a aflat că nu sunt patroana farmaciei. Ca să-mi cumpăr antiridul algoritmat, ar fi trebuit să fiu stăpâna unui lanţ de farmacii, toate deschise în mall-uri.

Azi o să mă sune Îngeriţa sa-mi ofere un demo gratuit.
Nu ştiu dacă are de gând să se dea cu cremă pe jumătate de obraz ca să văd eu, cu ochii mei, cum întinereşte cu zece ani sau să-şi întindă un strat gros pe pâine şi s-o mănânce, ca să-mi arate cât e de naturală şi non-toxică. Cert e că o să-i comunic venitul meu lunar abia la sfârşitul exerciţiului.

Să-i ţineţi pumnii, fiindcă o să-i cadă faţa!

sâmbătă, 14 aprilie 2012

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Primesc pe mail...

E savuros! 
Păcat că nu s-a promovat, înainte de al doilea mandat!

vineri, 6 aprilie 2012

"De la o vârstă, îţi plac căprioarele"

Băsescu îi relatează fostului jurnalist Cristoiu, acum om de casă, cum ar putea fi bătut Oprescu în lupta pentru Primăria  Bucureştiului. În  limbaj comun se traduce: cum să-l bată Regele Gunoaielor pe Directorul Municipalului. 
Lui Cristoiu îi asudă vesta de plăcere, când enumeră marinarul policălcâiele lui Ahile pe care le târşeşte Oprescu în lupta sa electorală. Văzând cum se scurg pârâiaşele de bucurie ale moderatorului printre buzunăraşele vestei sale,   Băsescu plusează şi zice:
"Între parcul Alba Iulia şi Magazinul Unirea trebuia să existe un spaţiu verde cu căprioare, cu pelicani...bă, măcar să pună acolo o căprioară, un pelican!..."

Replica lui Oprescu: "De la o vârstă, îţi plac căprioarele!"

Eu o să-l votez pe Oprescu pentru răspunsul ăsta. Chiar dacă ar fi, în mandatul următor, să dinamiteze Podul Basarb.

Nedreapta dar valabila Lege a lui Muphy

Dacă pui o lingură de vin într-un butoi cu apă de canal, obţii un butoi cu apă de canal. Dacă pui o lingură de apă de canal într-un butoi de vin, vei obţine tot apă de canal.

Ce vrea să zică legea asta?
Că, dacă un PDL-ist greu şi bulbucat, cam ca Frunzăverde, trece la P.N.L., respectivul partid, în care ne puseserăm noi toate speranţele, se cam duce de râpă, în jos, pe canalizare.
E atât de evident, încât până şi-un venit cu ibricul pe conductă pricepe treaba asta.
Păcat că n-au priceput-o liberalii.
Uite că le-o mai explică o dată George Şerban

miercuri, 4 aprilie 2012

Niţică chimie

Pământul e rotund? E!
Tot ce se transferă -  nu se pierde, nu se câştigă  -  se cheamă că respectăm legea conservării maselor? Se!
Atunci? Care e problema? Trec toţi, "ca nouri lungi pe şesuri", la USL? Trec!
O să avem, la echilibru, concentraţia produşilor de reacţie egală cu concentraţia  reacţionarilor reactanţilor? O s-o avem!
Se conservă MASELE şi stau frumos, pe la căşile lor, deşi afară e soare şi au înflorit copacii?  
Se conservă şi stau.
Păi, atunci, ce mai vrem?

duminică, 1 aprilie 2012

Pentru cei care au stomac de struţ

Luaţi şi finalul apoteotic al postării de pe blogul Elena Udrea:

"Închei prin a sublinia faptul că PDL Bucureşti este cel mai important partid din Capitală, are candidaţi de succes şi cele mai bune proiecte pentru bucureşteni. Le reamintesc tuturor că toate marile proiecte de infrastructură puse în aplicare în Bucureşti au aparţinut PDL şi cei mai buni doi primari au fost tot de la noi: Traian Băsescu şi Adriean Videanu. Lor li se va adăuga în curând Silviu Prigoană."

Mai mult de-atât nu îndrăznesc, fiindcă e, totuşi, duminică.

Pentru bucureşteni

Oare cât să-l dispreţuiască Udrea pe Prigoană, dacă s-a hotărât să-l desemneze candidat la primăria capitalei? 
Răspunsul e evident: mult!
Da’ cum l-o fi convins să accepte? Ce frunzuliţă i-o fi pus în cafea? De-aia, ca o palmă cu foarte multe deşte?  La cum a delirat după, n-am nicio îndoială.
Prin urmare, cum va arăta Bucureştiul lui Prigoană? Ca planeta Jupiter, cu patru inele.
De la periferie spre centru, o să avem aşa:
Inelul număru’ unu. Format din adăposturile pentru cei zece mii de câini vagabonzi pe care le va construi Prigoană. Avantaj: cine latră, nu mai  muşcă; câinii răi băgaţi la cuşcă. Dezavantaj: dacă te-ai nimerit în staţie imediat după plecarea troleibuzului, n-are cine să-ţi ţină de urât.
Inelul număru’ doi. Format din lanţul de restaurante care vor deversa resturile alimentare către inelul număru’ unu. Avantaj: clienţii acestora nu vor mai consuma salate reevaluate, fripturi de interes arheologic preschimbate în “tochitura casei”. Dezavantaj: localurile  nu-şi vor putea vinde bucatele decât o singură dată.  Unele s-ar putea să dea faliment, astfel.
Inelul număru’ trei. Format din salba de aziluri pentru oamenii fără adăpost, “unde există condiţii deosebite”. Avantaj: nici ţipenie de locuitor în canale. Dezavantaj: mulţi pensionari care nu-şi pot plăti întreţinerea s-ar putea să ia drumul homeleşiei, ca să scape de griji.
Inelul număru’ patru. Format din verigheta lui Prigoană, căsătorit cu Bahmuţeanca. 
Ce vreţi mai mult?