Agentul de vânzări 007

 În seara zilei de 23 august a.c., acceleratul 1746 care circula pe ruta Satu Mare – Bucureşti a ajuns la destinaţie cu o întârziere de 75 de minute, fiindcă la intrarea în gara Predeal trenul a călcat un om, din dorinţa ultimului.

Observaţi că am reuşit să evit cuvântul “sinucigaş”, deşi despre el e vorba în ştire, chiar şi aşa cum am formulat-o eu.

Câte accesări aş fi obţinut cu postarea asta? Vreo zece. Toate ale mele, ca să verific dacă îmi lasă cineva vreun comentariu.

Nu foloseşti cuvinte-cheie, ca:  sinucidere, crimă, viol, escroc (nu eXcroc, cum continuă să pronunţe prompteristele televiziunilor), trafic cu carne vie, nuntă, botez, înmormântare, Vârciu, nu te bagă nimeni în seamă.

Agentul de vânzări 007, ex-comersant de uşi de garaj, s-a orientat cu mult mai bine. Aflat la doi metri de scena descrisă mai sus, deschide laptopul şi scrie pe genunchi, la cald, direct în blogul său:

“Daca vrei sa te sinucizi, du-te-n p***a ma-tii si fa-o pe pustii, nu intr-un loc public. (…) Salvarea unor asemenea personaje nu e o miza. In cazul sinucigasilor eu as chema Rebu, nu IML-ul.”

Paragraful face înconjurul netului. Dacă scrii pe Google doar “p***a ma-tii si fa-o pe pustii”, aşa, cu trei steluţe, respectând decenţa ortografică a autorului, ţi se aştern la picioare zeci de titluri de articole în care se vorbeşte numai şi numai despre acest  Mirel, fost vânzător de uşi, acum consilier la uşa unui ministru care se trage, la rândul său,  din consilier prezidenţial.

Simt nevoia să-i mulţumesc post mortem acelui anonim sinucigaş, deoarece, graţie gestului său disperat,  a aflat o lume întreagă, inclusiv eu care nu ştiam, cine pe cine consiliază în ţara asta.

De unde trebuie să porneşti ca să devii o persoană importantă: de la vânzări anterioare de case, butelii, uşi de garaj…  Vânzare să fie!

Într-o societate normală  ar fi fost de mirare ca numitul Mirel, cu gândurile lui, cu convingerile lui, cu monstruosul lui egoism (mortul i-a stricat ultima impresie de vacanţă), să devină sfătuitorul celui care se ocupă de instituţia muncii şi protecţiei sociale. Ba, poate, câţiva cetăţeni mai năbădăioşi i-ar fi aruncat blogul în aer şi i-ar fi spoit uşa casei cu conţinutul unei eco-toalete publice.

La noi l-au invitat televiziunile la dialog constructiv moralizator, desăvârşindu-i notorietatea.

Pe când un proiect de lege care să oblige familiile sinucigaşilor la plata unei amenzi usturătoare pentru tulburarea liniştii şi fericirii publice?

O tăcere care n-ar fi fost trecută sub tăcere

Ce s-ar fi întâmplat azi, dacă măcar una dintre cele două televiziuni care se autointitulează “de ştiri” ar fi ales să-şi facă sepuku la audienţe, ignorând nunta de un milion de euro?

S-o fi lăsat pe rivala ei să se dea în spectacol, filmând, în curtea bisericii, cefele tripartite ale mardeiaşilor păzitori în prim plan şi spetele mirilor  în plan îndepărtat.

Măcar una să fi dovedit decenţă şi inteligenţă, surprinzându-şi în mod plăcut telespectatorii.

Bine, o să ziceţi, dar dacă pe timpul acestui non-eveniment pentru lumea normală la cap, se petrecea ceva ieşit din comun, fugea mireasa cu ministrul de finanţe, venea prima doamnă Borcea s-o fardeze cu vitrion pe cea de-a doua sau vreun maidanez  bucureştean ar fi apucat să-şi marcheze teritoriul pe capacul aurit al roţii dreapta spate – parte integrantă din Bentley-ul dar de nuntă de la naşu’ Becali?

În cazul acesta, televiziunea sinucigaşă ar fi trebuit să stea la pândă,  să transmită în direct toată tărăşenia, dar BLURAT, iar pe burtieră să fi titrat – “Dăcât o nuntă scumpă să privim, mai bine-o carte bună să citim!”

Şi pe majoritatea ecranului, să-şi fi văzut de programul ei.

Ca şi cum Borcea nici n-ar fi divorţat vreodată.

Ca şi cum nici n-ar fi existat.



Alternativa

Ca la “Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, Ponta şi Crin fac zid, ţinându-se  de mână, uimiţi că zidul rezistă, fără fixativ. Fie că se repede în ei puful păpădiei sau ţap la proţap – Pinalti, ei se privesc în ochi şi se bucură în secret că nu le-au transpirat palmele în Uniune.

Până la urmă, cred că nici nu mai contează dacă pierd sau câştigă, important  e să-i dovedească tartorului de la Cotroceni, care îi tratează ca pe doi adolescenţi plini de coşuri - cu sulfat de indiferenţă, că ei rezistă.  Că nu se duc la femei. Că se umplu de bube pe la televiziuni, dar rămân dârji, pe poziţii.

Ei nu dau pungi cu ulei şi zahăr, care dăunează grav sănătăţii demoraţiei!

Băi, ce i-ar fi costat, să împartă şi ei nişte pungi goale, turcoaz, în care să vâre un bileţel scos la imprimantă -  “Aceasta e punga pe care o veţi putea umple cu zahăr şi ulei, din banii dumneavoastră, dacă ne votaţi pe noi!”

                           



Dacă nu poţi să-i convingi, înspăimântă-i!

Proastă alegerea Miss România pentru Miss Universe 2011.

Câştigătoarea la faza pe ţară nu e suficient de frumoasă ca să încânte juriul din Brazilia, dar nici suficient de urâtă ca să-l înspăimânte prin asemănarea cu Vlad Ţepeş.

Io zic că astălaltă, educatoarea care fura “din culpă”, ar fi fost  mult mai potrivită.

Dar aşa e de când lumea: fetele bune n-are noroc.

Ultima noapte de dragoste româno-chineză

Ultima fantezie ero(t)ică a ministrului Udrea  e să-i aducă pe chinezi în România, în scop turistic. Adică să lase ei Zidul lor Chinezesc şi să vină până aici, să vadă zidul nostru de la Târgovişte, unde au fost împuşcaţi Ceauşeştii. În caz că nu înţeleg aluzia, le adaugă în traseu închisoarea Doftana. Cică  “Important e să spui povestea”.

Care poveste? Aia despre un tânăr comunist  care îşi începe cariera ca puşcăriaş şi sfârşeşte în faţa plutonului de execuţie.

Aşa crede şefa turismului că-i momeşte încoa’ pe chinezi.

N-ar fi mai simplu să le declare război?

Cu fundă pe fund

De cum am intrat pe uşă, am deschis televizorul. Tot drumul visasem c-o să mă culc odată cu tramvaiele care ies din depou. Totuşi, telecomanda era acolo, pe măsuţă, nerăbdătoare să mă slugărească.

N-am rezistat. Mi-am scos adidaşii, unul cu ajutorul celuilalt, fiindcă aveam deja mâinile pline de telecomandă şi m-am trântit pe canapea, doar puţin, să văd ce-a mai fost…

A fost Boc în vizită la chinezi. Nu ştiu de ce. Cred că nici el nu ştie, fiindcă l-au închis în camera de hotel şi l-au lăsat să se uite în voie la televizor. S-a uitat, ce era să facă?!  Ar fi vrut să viziteze şi să meargă la cumpărături, dar nu l-au lăsat măsurile de securitate. Cred c-a fost fericit, ca un câine pe lanţ. Oricum, măsurile potrivite lui au fost unele MARI. S-a răzbunat cum a putut. N-a ridicat piciorul din spate, pentru că nu-i venea, dar s-a dat ocupat la poza cu importatorul chinez de vinuri româneşti şi-a tulit-o înainte de a fi măcar politicos. Era cu fundul în sus, clar, nu i-a plăcut în China, că nu i-au pus lădiţă, ca americanii,  ca să ajungă  la microfon.

Cu fundul în sus, cam în acelaşi interval de timp, s-au aşezat şi drept-credincioşii habotnici care au înconjurat Mănăstirea Nicula. Pe coate şi pe genunchi, după modelul polimerizării “cap-coadă”, experimentat pe toate autostrăduţele româneşti.

Ce-am mai văzut, înainte de-a aţipi?

A! Petrecerea cu spumă a tinerilor liberali. Din care am reţinut dansul unei dudui blonde, cu fundă pe fund.

Picnic la marginea drumului

Blondul din fotografie

Este poney-ul Ilie.

De fapt, răspunde la numele de  Marian.

I-am zis eu, Ilie, de dragul rimei, de dragul lui Gellu Naum.

Mănâncă exclusiv pere. Perele pe care le vinde stăpână-sa, la marginea drumului. Amândoi au o afacere confortabilă, sub formă de picnic la marginea drumului, fără bani europeni, foarte aproape de graniţa cu Ucraina.

Sinceră să fiu, mi-a plăcut ideea: producător de pere cu şase lei kilu, asigur consumul.

De îndată ce te apropii, ca turist, de grămada de fructe, Ilie, alias Marian, nechează pofticios-plângăcios. Te supui. Scoţi şaizeci de bani din portofel şi-i procuri o pară din  livada proprie. Apoi pe a doua. La a patra pară, ţi l-ai împrietenit pe viaţă. La a cincea, te loveşte ghinionul: un nou turist îi furnizează prima pară, din punctul aceluia de vedere, a şasea, conform calculului tău. Una peste alta, asociata lui a vândut un kil de pere din care tu nici n-ai apucat să guşti.

Cu alte cuvinte, mi-am petrecut vacanţa în România.

Asta voiam să vă spun.

Am văzut 25000 de români fericiţi

25000 de bucureşteni au vizitat ieri Marele Stadion. M-am bucurat pentru doctorul primar, fiindcă n-aş fi vrut să fiu în locul lui dacă n-ar fi venit decât o mie de oameni, adică nimeni.

L-a terminat, e frumos, e “la standarde”, ne trebuia.

25000 de inşi s-au dovedit interesaţi să-şi petreacă după amiaza pe Stadion, să vadă ei, cu ochii lor, cât de mândru străluce în soare şi  cum e pe “noctrună”.

Drept să spun, mă aşteptam ca media de vârstă a vizitatorilor să nu depăşească 30 de ani, dar am văzut puhoi de pensionari şi, o babă cu pălărie de paie căreia i s-a luat un scurt interviu, a zis chiar “Uau!”, pe post de comentariu. Adică era impresionată peste poate, abia mai putea să dea cu interjecţia în microfon.

Am văzut 25000 de români fericiţi cărora li se luase o piatră de pe inimă, le juca mândria patriotică în ochi şi li se părea că ăsta e primul pas decisiv spre “şi noi avem viitor”. 

Probabil că la iarnă, doamna în vârstă care a făcut “Uau!” o să facă la fel, dar pe alt ton, când şi-o plăti întreţinerea. Păcat că n-o s-o dea şi atunci  la televizor!

25000 de oameni, oameni buni, au găsit destule resurse de confort interior ca să VIZITEZE un stadion nou, modern, extraordinar, ca pe un muzeu în care n-au fost aduse încă exponatele, ca pe o piscină care n-a fost încă umplută cu apă şi delfinii n-au terminat dresajul.

Unde dracu’ erau ei, a doua zi după furtul Robertei din Parlament?

De ce n-au găsit un pic de timp liber să li se alăture lui Mircea Badea şi lui Victor Ciutacu, la protestul împotriva CENZURII?

De ce nu vizitează gardul Cotroceniului, o dată pe lună, cerând schimbarea preşedintelui?

De ce nu picheteză  sediul Casei Naţionale de Sănătate,  ca să afle răspunsul la întrebarea “Unde se duce procentul NOSTRU vărsat la Sănătate?”

De ce nu se strâng, pur şi simplu, la Kilometrul Zero, în Piaţa Universităţii, într-o sâmbătă oarecare, să strige că nu mai vor gondole în păduri, parcuri pe islaz, micşorări ale reducerii veniturilor, guvern portocaliu, convorbiri telefonice ascultate, tartrazină în alimente?

De ce?

De ce se mulţumesc cu o perlă într-un rahat şi nu le dă prin minte să ceară eradicarea rahatului din jurul perlei?

Aveţi vreo explicaţie?

 Fiindcă eu n-am.

Fabrica de Ciocolată

De câte ori mă întorc din vizită de la mama, trec pe “Viilor” şi, inevitabil, simt aşa, o furnicătură în spatele sternului, nici nu-mi dau seama dacă e o emoţie pozitivă sau  nu.

Pe Şoseaua Viilor ne-a dus “tovarăşa” într-a patra, să vizităm “Fabrica de Ciocolată”.

Cu un an înainte ne dusese la “Doftana”, unde nu-mi plăcuse, fiindcă aveam rău de mişcare şi n-am înţeles nimic din închisoarea comuniştilor. Mie îmi  venea încă să vomit,  în timp  ce ghidul ne explica prin ce chinuri trecuse Tovarăşul Ceauşescu. Mi se părea că, indiferent prin ce trecuse el, nu se compara cu prin ce treceam eu, la un sfert de ceas după ce coborâsem din autocar.

Asta, Fabrica de Ciocolată, era a doua mare excursie importantă din cursul primar şi n-am dormit toată noaptea de dinainte,  gândindu-mă că iar o să-mi fie greaţă în autobuz, iar mă voi albăstri de rău sub zeci de priviri ostile, neînţelegătoare, care mă etichetau ca “impediment”.

S-a dovedit însă că mă înşelam. Până la Fabrica de Ciocolată nu era nici umbră de serpentine. Imperiul ciocolatei s-a dovedit blând, nepedepsitor şi, în cele din urmă, extraordinar.

Ne-au preluat nişte grăsane în halate albe, cu bonete de surori medicale, cu zâmbetul pe buze,  care ne-au condus direct în miezul lucrurilor şi-al ciocolatei umplute. Îşi vârau degetul arătător în maclavaisul sidefat şi ne lăsau să-l sugem. Era un supt în serie şi-n paralel, fiindcă erau mai multe malaxoare care se roteau în acelaşi timp, la cald, producând creme vâscoase cu miros de vişine, de portocale, de vanilie.

De îndată ce ne-am familiarizat cu conţinutul, am trecut la degustat forma.

Ciocolata fluidă, cu şi fără lapte, cu şi fără alune, cu şi fără rom, ne-a lăsat fără grai, de bună ce era.

Oricâte tablete de ciocolată am fi mâncat noi, vreodată, cumpărate de la “Alimentara”, nu se comparau cu acest “demo” călduţ, luat pe arătător şi strecurat în gură.

Eram consumatorii clandestini ai unei producţii încă neraportate, lingeam pierderea calculată.

În ultima parte a vizitei, alte femei înfăşate în alb ne-au umplut, complice, glugile canadienelor cu produs finit , ambalat. Norocul nostru,  era noiembrie; purtam canadiene cu glugă.

Portarul ne-a percheziţionat la buzunare. În buzunare nu aveam nimic. Eram prea mici ca să pricepem că fusese un control demonstrativ, pedagogic, să pricepem noi că ce se fură ilegal se bagă la buzunar, dar ce se fură pe bază de acord între părţi, oficial, se depozitează prin alte locuri.

Nouă ni s-a părut doar că am fentat un sistem banal, cu acordul sistemului excepţional.

Proviziile din glugă au ţinut vreo săptămână.

Anul următor am vizitat Muzeul Antipa.