Femeia cu barbă

Aţi observat ce de câini vagabonzi umblă pe străzi şi ce puţine pisici?
Vă daţi seama ce bagaboante sunt pisicile?
Mai reduse ca dimensiuni decât colegii lor, căţeii, pisicile nu umblă, se insinuează, parcă plutesc, parcă dansează la bară, parşive, nu se apropie niciodată suficient să le mângâi, nu-ţi mănâncă din palmă, nu dau din coadă, o încordează aşa, cu subînţeles, încep orice propoziţie cu “Mi-au…”
Pârăsc într-una, se plâng…
Adică ce “mi-au…”?!
“Mi-au… luat drepturile, mi-au…interzis accesul în bloc, mi-au… aruncat un os, ca la câine…”
Prinţesele delaţiunii!
Câinele, idiot, dacă-l întrebi: "ai mâncat, bă, azi? Ai unde dormi la noapte?", răspunde ca ţiganu’: “ham!”
În condiţiile acestea, mi se pare firesc să înceapă doar prigoana căţeilor.
E logic, în context.
E, nu doar logic, ci şi necesar.
Fabrica de zgomote lucrează la foc continuu.
Facem descinderi la domiciliu după bolnavul închipuit, eliberăm puşcăriaşi în mod eronat, dăm în urmărire generală piocianicul şi condamnăm la moarte câinii comunitari.
Toate astea în răpăit de tobe, sub reflectoare, cu fanfara la capacitate maximă, lume, lume, fii pă fază, intră-n scenă femeia cu barbă…

În vremea asta, femeia fără barbă taie “corentul” presei la Parlament, în condiţii de maximă banalitate şi discreţie.

Ce urmează?

Mă bucur, mai vreau şi mă râz, patria mea!…

Mă bucur că am avut dreptate. Încă de-acum o lună am scris, printre rânduri, că actualul ministru al învăţământului se apleacă atât de conştiincios în faţa nevoilor (cerinţelor) naţiunii conlocuitoare de-a învăţa exclusiv în limba ei maternă, la orice nivel, încât n-a mai fost capabil să se îndrepte de şale şi-a rămas aşa, încovoiat, de dragul unor băieţi culţi şi fermecători din Guvern care poate n-au patru case, dar “doi case” tot au şi fac “un majoritate” când e vorba de vot pro-portocaliu.

Mă bucur că doamna doctor Monica Pop a apucat să povestească măcar câteva aventuri de-ale spitalelor, în ceea ce priveşte achiziţiile de consumabile, făcute cu bisturiul Ministerului Sănătăţii în coastă. Sigur că, emisiunea numindu-se “Ora de foc”, cei doi moderatori au avut o curiozitate moderată faţă de asemenea dezvăluiri, fiindcă dacă ar fi aţâţat-o cu întrebări, se punea de-un incendiu şi focul nu s-ar fi stins cu simple ridicări din umeri ale actualului ministru, informat mai ales asupra efectelor nocive ale maionezei asupra omului sănătos şi mai puţin asupra efectelor piocianicului asupra aceluiaşi, spitalizat însă.

Mă bucur că avem probleme cu câinii comunitari şi că orice articol pe tema aceasta atrage interesul cititorilor mai ceva decât proiectul Roşia Montana.
Mă bucur că sosesc, în urma haitelor de maidanezi, care trebuie de urgenţă rezolvate, cohortele de porci şi găini care au dreptul la un trai decent, în condiţii omeneşti.

Mă bucur că se votează coplata în sistemul sanitar, în aşa fel încât vor exista, în sfârşit, nişte bani siguri şi direcţi către sănătate, pentru că cei strânşi prin asigurări iau, oricum, căi lăturalnice şi nu mai ştie nimeni de soarta lor.

Mă bucur că de 1 Mai, la mare, vor defila chelneri, cameriste, recepţioneri şi bucătari, probabil că trebuie să-i mai vedem o dată, pentru ultima oară, înainte de-a nu mai ajunge niciodată la mare pentru că nu vom mai avea nici pe unde, nici de ce şi nici cu ce.
Mă bucur că Elena Udrea ne dă Andreea Bănică şi Puya, în concert de 100000 de euro pe litoral, în timp ce pe noi ne ia Gaya!

Mă bucur, ader, îmi place, voiesc mai mult, mai multă robertă anastase, mai multă ebă, mai mult videan, la videan vreau bis, vreau să-l cheme o televiziune care nu dezinformează, să-l prezinte pe cucernicul domn TAKE, tipul care i-a vândut pământ pentru mausoleul personal de la Snagov, vreau maşini sburătoare care se alimentează cu scuipat, vreau !...

Vreau un loc sigur, bun, la geam, la parterul azilului de bătrâni unde-i internează Boc pe muribunzii care suntem.

Şi fiindcă mă bucur şi mai vreau, de aceea mă râz…

Ce se gândi Piticania...

Dacă a văzut c-a dat-o-n bară cu avioanele şi cu tancurile, că astea, aşa măgăoi mari cum sunt, nici nu-i intră decât pe fragmente în câmpul vizual, aşa că nu le poate acorda o privire de ansamblu, să priceapă ceva din ele, măcar să ştie ăsta-i tanc, asta-i avion, înainte de-a da o ordonanţă de urgenţă pentru dotarea tanchiştilor cu paraşute (of, ce prostie am zis!), Piticania s-a hotărât să hotărască în şedinţă de guvern “un grup interministerial care va lucra platforma viitoare a taxei de poluare şi pentru a pregăti strategia României pentru ceea ce înseamnă motorul electric, automobilul electric, pentru că maşină electrică va fi maşina viitorului în zece - douăzeci de ani de aici înainte.”
Smart, nu?
Varianta cu ştecher.
Adică ce se scremea Vlădescu să inventeze noi taxe pe venituri, a venit ăsta, Creatura, şi zbang! – taxă pe ce n-avem încă.
Câţi posesori de vehicule care alimentează la pompă sunt în România?
Mulţi, nu?
Şi dacă nu-s destui, să plătească aceeaşi taxă şi ăia care locuiesc în cătune neelectrificate!

Hipocrat, hipocrit, hipoclorit

Uite, aşa cred că sună declinarea în cazul de faţă şi cu ocazia asta l-am şi rezumat. Pe caz.
Ştiu, se vor trage două concluzii:
1. Spital împuţit.
2. Nu sunt bani pentru Sănătate.
Ni se vor administra tocşouri la şase ore, ca antibiotic, ştirea că directorul spitalului a fost demis ne va fi cel mai bun antiinflamator cu efect prelungit, mâine vom fi în remisie evidentă, poimâine e luni, altă săptămână, altă poveste, Czeke îşi va continua partida de vânătoare cu hăitaşi amuşinînd pe la uşile bolnavilor închipuiţi, cum îi prinde, cum îi dă cu capul de pereţi (nu, nu de pereţii spitalelor, fiindcă se pot infecta şi vor deveni brusc neînchipuit de bolnavi şi costisitori), o să le ridice dreptul de port-batistă în buzunar, o să-i oblige la douăzeci de ani de abţinere silnică de la tuse şi strănut, în felul ăsta se va economisi o grămăjoară de bani, Sănătatea se pune pe picioarele de dinapoi şi…

Adevărul e, însă, la distanţă de un click.
Click pe suma alocată spitalului, click pe lista de necesar, click pe ce s-a achiziţionat. Bun. Ne oprim după al treilea click şi citim ştocu’ cu atenţie. Pare făcut la 'şto: majoritatea doftoriilor spitaliceşti şi consumabilelor sunt “pe zero”, totuşi un medicament pare a fi în cantităţi rezonabile. Ne interesăm care e rulajul lui pe zi şi aflăm că se consumă cam două fiole pe an. Adică e cam supraştoc, chiar dacă ne gândim în perspectiva unui secol. De costat, a costat mult. Cam toţi banii pe care-i avea spitalul.
Păi bine, dom’ director de spital, pe care vă dau ăştia afară, că n-aţi dezinfectat cum se cuvine, la ce vă trebuia vagonul ăsta de medicament şi n-aţi oprit bani de cloramină?

Directorul o să-şi suflece mâneca stângă şi-o să ne facă semn cu arătătorul celeilalte mâini, pe antebraţul dumnealui.
Focalizăm: două fără un sfert. Ora mesei. Marcă scumpă.
Pentru un ceas, domnule director?
El, tot pe tăcute, tot cu arătătorul, o să se împungă iar în propria epidermă, doar-doar vom înţelege că nu numai ceasul e de vină. Mai e şi bronzul. Absolut remarcabil. Bronz frumos, rezistent, de om care stă la soare numai până-n ultravioletele rele, pe urmă iese la shopping.
Cât? Am putea noi să-l întrebăm.
O lună, ar binevoi să ne răspundă.
O lună la Mamaia, domn’ director?!
Nu, la Miami, o să zică el, după care n-o să mai zică nimic, fiindcă n-o să-l mai întrebe nimeni, că, oricum, nu mai e directorul spitalului.

Plăcinta cu brânză

lui Augustin Rădescu

Da. 1968, august. Când au căzut tancurile peste Praga.
Sigur că-mi amintesc!
Eram la mare.
Aveam opt ani.
Tata, mama, Caliţoii şi domnu’ Munteanu stăteau la masa din grădină. Doamna Munteanu era pe cale să ne aducă o plăcintă cu brânză abia scoasă din cuptor.
Nu-mi amintesc dacă era seară sau dimineaţă. Nici dacă era ora mesei , ori devenise ora mesei, din pricina plăcintei.
Tata juca table cu Munteanu. Caliţoiu chibiţa.
Mama şi cu mama Caliţoilor mici se plictiseau politicos.
Noi, copiii, jucam “Nu te supăra, frate!”. Caliţoiul mezin, Marius, se supăra non-stop. Nu-mi păsa, fiindcă mie îmi plăcea de ăla mare, de Doru, fiindcă rostea “r”-ul altfel decât noi, rostogolit.
Era linişte, nu se auzeau decât zarurile – zdrrr!, cam ca “r”-ul lui Doru şi pulurile – tac, tac, tac, “patru-doi”, zicea domnu’ Munteanu, “poartă-n casă”, era mereu abţiguit, noapte - zi, de-aia nu-mi amintesc dacă era seară sau dimineaţă.

Pe vremea aia, dacă era zi urâtă, înnorată, nu se încorda nimeni, o lăsai să treacă de la sine, nu voia nimeni să “scoată untul” din mare, pierdeai prăjeala la soare, câştigai o zi de curte cu gazdele, cu prietenii de concediu, era un fel de “zi liberă” în vacanţă.

La un moment dat a apărut val-vârtej Alié, turcoaica, avea un păr negru, perfect, până la brâu, era frumoasă, până şi eu, o idioată de opt ani, ştiam că e frumoasă.

Gazda noastră, doamna Munteanu folosea un cuvânt urât în legătură cu ea, nu zicea niciodată, direct, “Alié”, zicea “curva de Alié” când vorbea despre ea şi se uita la domnu’ Munteanu să-l sfâşie din ochi, tata devenea plictisit şi domnul profesor Caliţoiu devenea inert. Mama şi doamna Caliţoiu înfloreau discret.
Chestia asta se petrecea de două, cel mult trei ori pe zi.

Acum, Alié venise pentru cu totul altă problemă decât împrumuturile ei zilnice de zahăr, condimente, ulei şi alte pretexte.
A întrebat doar dacă avem un radio şi să-l deschidem.
Domnu’ Munteanu s-a conformat, nu era genul de femeie pe care s-o întrebi “de ce ?”

Apoi zarurile nu s-au mai auzit, doar vocea cu timbru spart şi altfel de “r” graseiat a urlat în continuu din aparatul de radio, tata s-a uitat la mama într-un fel anume, cu altă culoare de ochi, Munteanu s-a tezit brusc din beţie şi a devenit atent, Caliţoiu s-a ridicat în picioare ca să asculte mai bine şi plăcinta cu brânză nu l-a mai interesat.

Noi, copiii, am continuat să ne jucăm jocul nostru, cu sentimentul că ceva grav se întâmplă. Cu atât mai grav, cu cât nimeni nu ne trimisese la culcare.
Şi, recunoscători, ne-am mâncat plăcinta cu brânză, ca şi cum ar fi fost ora mesei.

Şi mâine e o zi...

Sunt convinsă că toată blogărimea o să analizeze cu seriozitate problema - de ce cad avioanele când li se opresc motoarele şi tancurile nu.

Mai cred că unii se vor ocupa să devoaleze secretul militar – cum a făcut armata să meargă tancurile prin nisipul fierbinte.

E posibil ca “Diacritica” să dea cu avioanele de pământ (de parcă n-au căzut şi aşa destule) şi să-l întrebe pe Boc dacă noi ne mai permitem luxul să aşteptăm până ce “avioanele vor găsi soluţii să nu mai aibă probleme cu particolele de nor vulcanic”. Dacă e nervoasă, nu exclud posibilitatea să-l atenţioneze pe acelaşi nefericit că se zice corect “particule”, cu “u” şi, ca să nu mai greşească, se poate gândi la “testicule”, tot cu “u”.

Nutresc speranţa că, măcar unuia o să-i treacă prin minte că Boc nu i-a pus întrebarea aceea lui Oprea fiindcă avea vreo curiozitate - din câte am observat eu, proştii n-au curiozităţi, au numai certitudini – ci ca să-l pedepsească pentru nesimţirea de-a se fi opus micşorării pensiilor nesimţite din armată, cu voce tare.

Abia aştept să văd ce cloceşte blogosfera pe tema asta!...
Pe mâine şi pe ei!

Mii de scuze, misoginilor!

Aseară am văzut-o iar pe Monica Tatoiu. La Gâdea.

Am văzut-o de vreo trei ori, în total, pe sticlă.
A doua dată când am urmărit-o, îi făcea fii-su probleme.

Ne aflam în plină dramă existenţială, printre ficuşi, trandafiri japonezi, bonzai, primule, loperamizi, epoleţi şi alte plante de apartament.
Sfâşia abisurile meseriei de părinte ca Jacques-Yves Cousteau - abisurile oceanice.
Eu zăceam ca un recif de corali impotent mintal dar pus pe supravieţuire, pe canapeaua din sufragerie.
N-am înţeles de ce o femeie care face bani şi face pe mama afectată, trebuie să facă subiect de interviu. Adolescentul din dotare făcea şi el, ce fac toţi copiii de vârsta lui, făcea opoziţie, undeva, la mansardă. Unde i se oferise totul, avea propriul lui habitat, fără număr.
Nu mai ţin minte dacă puştiul intenţionase să-şi taie venele sau să şi le lase lungi, cert e că Mama Tatoiu vindea Oriflame cu aromă de lapte matern, adică când venea agentul “door to door”, să te îmbie cu laptele demachiant, tu deja scoteai cu bucurie doosuteşaptişpe mii din buzunar, în semn de solidaritate cu o mamă egală cu mamele de la APACA, care băieţii lor le fac figuri.

M-a scârbit!
În zona aceea de popularizare a propriei afaceri, am fi ajuns să cumpărăm rimel cu ocazia decelării primului chist ovarian al doamnei Tatoiu şi fard de pleoape în semn de adeziune la primele sale tulburări de menopauză.

Aseară era tunsă cu cosorul lui Moceanu şi tot d-acolo dădea citate: că oamenii care-şi iau concediu medical să pună murături necesită descinderi poliţieneşti şi...!

Şi ce, doamna Moceanu? Pardon, Tatoiu!...

Suntem deja o ŢARĂ în concediu medical, prin ordonanţe de URGENŢĂ.

Trei bărbaţi oarecum în continuare politicoşi, încercau să facă faţă feminismului sporadic cu guşă.
Când le-a dat-o p-aia greaua, că doamna Udrea e inteligentă şi a prosperat pe altă cale decât cea pe care o prezumează ei, lui Ciutacu i-a căzut mandibula.
Sper să şi-o recupereze la timp!

Mă uitam aseară la Monica Tatoiu şi le găseam scuze misoginilor.
Mii!...

Octogenarul

Zilele trecute Sergiu Nicolaescu a împlinit 80 de ani.
Situaţie în care Ion Iliescu i-a dedicat un post omagial pe blogul său, numindu-l “Cel mai prolific şi popular regizor român”.

Pe când mă pregăteam să mă enervez din pricina superlativului, am realizat că domnul Iliescu, aşa sărac şi cinstit cum îl ştim, are dreptate: zice că e cel mai prolific şi popular. N-a spus că e cel mai bun, important etc…

Atunci de ce-mi sare ţandăra că-l omagiază de ziua lui?

Poate fiindcă nu s-a găsit nimeni să-i spună într-o zi obişnuită:

Maestre, domnu’ inginer, poate nu e rău că aţi dat cu copy-paste, zeci de ani, peste cinematografia americană la metru, nu e rău că aţi exersat succesul de casă, nu e rău că avem şi noi pistolarii noştri, comisarii noştri, americanii noştri…
Rău e că i-aţi pus lui Decebal, la cuşmă, o bentiţă de-aia cusută cu lurex auriu, că aţi lăsat-o pe Gărdeasca să se dezbrace aiurea, fiindcă altceva nu ştia să interpreteze, că i-aţi băgat Margăi Barbu fumuri artisticeşti în cap, că aţi exploatat la maximum muzica lui Tiberiu Olah, ca să daţi măreţie unor scene festiviste în “Mihai Viteazu”, că tot cu Olah v-aţi scos şi în “Osânda”, că aţi girat, cinematografic, istoria mincinoasă a comuniştilor, că aţi insistat să vă daţi inclusiv actor, că aţi neglijat, cu tupeu, studiul profesionist al celei de-a şaptea arte, decăzând-o din drepturile ei de artă vizuală.
Poate că toate acestea nu sunt un capăt de ţară. În fond, la fiecare grăunte de artă, dacă nu s-ar scoate o lopată de kitsch, n-am mai şti să ne bucurăm deplin, atunci când trebuie.
Dar, domnule Nicolaescu, aveţi op’zeci de ani! Din osânza vechilor succese aţi reuşit performanţa de-a crea un film de nimic despre nimic. Cu sinceritate involuntară l-aţi denumit “Supravieţuitorul”. Foarte bine!
Jos pălăria! Asta şi sunteţi.
Dacă mai aveţi ceva de spus, de transpus pe peliculă, turnaţi un film intitulat “Cum se face că umblam eu în uniformă de camuflaj şi bocanci soldăţeşti pe la Universitate, cu şase ore înainte de începerea revoluţiei la Bucureşti”
Dacă nu, nu.
Odihniţi-vă!
Şi, evident, “la mulţi ani!”

Copila Minune

Zic să nu ne mai preocupăm atât de norul cenuşiu, fiindcă norul trece, bolovanii rămân.
Norul poa’ să devină amintire sau ploaie acidă. Prezentul n-are rost să ne frământe pentru că e deja compromis. Tot ce ne mai poate interesa acum e viitorul.

De aceea, tuturor celor răuvoitori, cârcotaşi, pizmaşi, le recomand să vizioneze integral şi cu răbdare interviul luat absolut spontan EBEI, de către reportera unei televiziuni ce prezintă corect realitatea şi nu dezinformează.

„Cel mai mult – zice EBA - a început să-mi placă în Parlamentul European să vorbesc în plen. De unde aveam trac şi aveam emoţii, acum a început să-mi placă cel mai mult să vorbesc în plen.
... Simt pur şi simplu ca mi-au trecut emoţiile, că nu mai am trac, că nu mai am trac în faţa camerei de luat vederi, că nu mai am trac în faţa unei săli atât de impunătoare şi a început să-mi placă foarte mult să vorbesc.”

Trebuie să recunoaştem, dicţia s-a îmbunătăţit mult, i-a mai trecut şi botoxul din buza de sus şi e foarte posibil ca, la anu’ pe vremea asta, să înceapă să şi gândească.

Cine nu-şi permite să plătească un logoped pentru exerciţii de vorbire, se poate mulţumi şi cu Parlamentul European.

Cinzeştrei - patruş’şapte

Ce vă sugerează numerele astea?
Două numere prime?
Ţî!
E timpul de care ai nevoie, în minute şi secunde, să prosteşti poporul cu pedelizorul.
53 de minute şi 47 de secunde.

Atât a durat videochatul „doamnei Teo” pentru ziarul „Gândul”.

În sfârşit, a înţeles şi PDL-ul că nu poţi prosti la infinit 5 milioane de inşi cu mopul doamnei Udrea. Oricât de bine ai da cu coasa, cu gâştele, cu biciul, cu securea, cu teul, vine o zi când trebuie să dai cu Teo.

Cu Boc la manivelă, prosteşti sfertodocţi şi semidocţi. Te mai ajuţi cu Cristoiu, mai dă Turcescu cu E-uri antiduhoare, mai faci hemostază la suspiciuni cu pamponul lui Patapievici pe post de garou, îl pui pe Cărtărescu să sune la 112 când se-nfundă chiuveta... Până la un punct, rezolvi.

Dar ce te faci cu ăştia, histrionicii, boemii, care nu-s proşti prin naştere, ci prin vocaţie?
Ăştia, care detestă ceafa de porc şi mănâncă morcovi gratinaţi în ulei de măsline.
Ăştia care ştiu cât de grea e muzica simfonică şi cât omega trei conţine somonul.
Pe ăştia cum îi faci miei, să scrii cu ei pe dealuri?

Uite-aşa!
Cu Teo.
Care s-a constituiut în PDL ca parte civilă.
Care are trei proiecte pentru România: orfani înfiabili în maximum şase luni, after school pentru copiii până la 14 ani - dacă sunt săraci sau dacă au un părinte plecat la muncă în străinătate şi legalizarea prostituţiei pentru fericirea maximă a familiei şi eradicarea HPVului. Cercel susţine că merge cu vaccin.
Care zice că EBA e frumoasă, dar a avut ghinion cu „succesuri”. Altfel e fată bună, suportă povara unui nume celebru, ca progeniturile artiştilor de la haliud, ar trebui să n-o mai bodogănim, că dăm în viitorul politic al României.
Care credea la început că Roşia Montana e ceva rău, dar a înţeles că e de bine. Când? Când a devenit musai.
Care şi ea...

Dacă vreţi să ştiţi cum arată jocul manipulării la nivel „master”, vizionaţi aici.
Ştiu că e pierdere de vreme, 53 de minute şi 47 de secunde din „show must go on”. Dar, uneori, e bine să ştii ce ţi se pregăteşte.

Freud, pâine şi circ în intersecţie

Cum vii aşa, pe Calea Văicăreşti, dinspre centru spre mahala, e o intersecţie plină de capcane, în care toţi co-participanţii de pe banda întâia şi a doua vor să facă stânga şi toţi ăia de pe a treia vor înainte.
În rest, e o intersecţie normală, îi zice “la rond, la Big Berceni” .
Semaforul ţine pe roşu cam ca toate semafoarele de pe artere principale, plus două – trei minute, de reculegere şi de dare de seamă şi alegere: un indicator maro zice că la stânga e Spitalul Clinic de Psihiatrie Alexandru Obregia şi la dreapta e Cimitirul Bellu. Că la dreapta e cimitir şi la stânga - balamuc, nu poate surprinde pe nimeni, în niciun caz pe un bercenar get-beget.

Azi însă, pe dreapta mai era un panou.
O grupare de inşi de toate vârstele, pe fond alb.

Iniţial, am crezut că vreo bancă a reînceput campania “credit doar cu buletinul”, fiindcă personajele adunate în poză n-aveau decât hainele de pe ele.
Sub tălpile unei gravide care sfinţeşte prim-planul imaginii, scrie “Mai mult suflet!”
A-ha! M-am lămurit.
S-a pornit doamna Teo pe campanie electorală...

Se pune verde, apăs ambreiajul, bag a-ntâia şi mă apuc să traversez intersecţia.
În urmă rămâne panoul, gravida, mai mult suflet, duba de Vel Pitar şi surâsul ghiduş al domnului Freud.

Elită

De trei zile, aud mereu sintagma “elita poloneză”.

“Astăzi, elita poloneză a murit acolo, în timp ce se pregătea să le aduca omagii polonezilor ucişi acolo în 1940" – zice Lech Walesa
“Elita poloneză, doborâtă de o catastrofă aviatică, nu de criză” – titrează un ziar economic şi, chiar şi o publicaţie ortodoxă conţine un articol intitulat ” În drum spre Katyn elita poloneză cade din nou”.

Pare firesc, logic să-i numeşti pe primii oameni ai unui stat, cei care ţin cumpăna şi bisturiul unei naţii, elită.
Dacă nu conducătorilor unui popor, cui să-i spui elită?
Cine are grija unei naţii e elita acelei ţări.
Practic, orice ţară are o elită.
Asta înseamnă că noi nu putem face excepţie.
Prin urmare, elita noastră se compune din…
Numiţi-i voi!
Nume, prenume… apoi adăugaţi cuvântul “elită”.
Şi, dacă nu vă pufneşte râsul, înseamnă că e de rău.

Dezlegare la peşte

Ştiam că, până în cele din urmă, Roxana Iordache îşi va da singură cu firma în cap.
Zice aşa:
„Am zis aşa: Doamne, de ce Kaczinsky şi nu Băsescu?
Să mă ierte Dumnezeu, dar asta a fost reacţia mea.”

Ei, de-aici încolo, liber la comentariile dumisale de analist politic şi fost jurnalist, care-şi condimentează blogul cu anunţuri mortuare privind unchi sau pisici, pe care le înnobilează cu citate biblice, atunci când în calendarul ortodox e sărbătoare.

Rating

Iată faptele:
Horia Gârbea ia în tărbacă un text publicat pe un blog. Textul se vrea poezie. Gârbea zice că nu e şi că, dacă te aşterni pe blog, la vederea lumii, îţi asumi şi criticile.
Sunt de acord cu Horia Gârbea: dacă îţi pui gândurile în vitrină, ca rufele întinse pe balcon, în văzul lumii, se va găsi cu siguranţă cineva să observe că ori n-ai gust la ţoale, ori nu le speli bine, ori.
Sub postul domnului Gârbea e un comentariu. Omul zice, printre altele:

“Un blog care nu are rating de 1000 de vizitatori unici pe zi nu exista.”

Voi ce ziceţi de afirmaţia asta?

Poporului polonez

În Portocália e vineri seară

În Portocália e vineri seară în fiecare seară, fiindcă a doua zi e weekend. Odihnă totală.
Portocăliţii stau cu mâinile în buzunare. Nu ale lor, că nu-i frumos să stai de vorbă cu oamenii cu mâinile-n buzunare, ca golanii. Mai bine taci.
Când taci, nu-ţi mai ies porumbei din gură.
De la
“Alte ministere alocă de zece ori mai mulţi bani decât noi pentru serbări şi nu mai zice nimeni nimic!"
şi până la
"Calul a intrat pe autostradă ca orice maşină”
avem, deja, o adevărată hulubărie. Sublimă.

Hulubii zboară, găinaţul rămâne.
De pildă ăla micu’ de respiră rar când vorbeşte, ăla care prelevează cu graţie şi cu dreapta microfonul jurnalistei şi-l trece, cu fentă, în stânga, doar să nu i-l restituie, ăla e cea mai palpabilă dovadă că hulubăria există şi produce.
Inclusiv ordonanţe de urgenţă pentru limitarea la 10000 de euro a despăgubirilor deţinuţilor politici.

Asta ce înseamnă: că unul care a stat 15 ani la mititica, fiindcă n-a crezut de la bun început în binefacerile comunismului, e recompensat cu 666,66 de euro, pentru fiecare an de bătaie şi schigiuire, pe banii statului.

Sună ca dracu’!

E chiar Numărul Fiarei, ba mai dă şi cu virgulă. Mai bine mai aşteptăm puţin, până nu mai dă, că nu mai are cui. Doar n-o să trăiască ăştia, bătuţii câte cinşpe ani, o veşnicie, din moment ce unii mor după o bătaie scurtă, de câteva minute.

Prin urmare, de unde plecasem?
De la tăcerea care s-a instaurat de bună voie şi nesilită de nimeni în gurile portocăliţilor, vineri seara.

Ca măsură de protest, zic ei.

Eu zic – ca măsură de siguranţă, să nu le mai scape porumbeii. Decât cu proces verbal de predare-primire, de genul celui întocmit tot seara trecută, la cel mai dezinformator post de televiziune, unde Preda a primit ordin să-l încalce, ca să aibă şi portocăliţii rebelii lor.

Să avem noi, ăştia, portohaliţii, motive de speranţă şi uichend plăcut!

Gafa

Toţi protagoniştii festivalului “Călcarea României” – faza pe ţară, au jucat excepţional în Gala Pascală, fiecare pe unde a fost desemnat, cu potera de cameramani pe urme...

Până şi maestrul Flutur, marele nostru comedian şi dresor de ovine, a fost adorabil în rolul său de Călător în Timp, reuşind performanţa să decoleze spre Lumina Sfântă în vremea patriarhului Daniel şi să revină pe pământul natal în vremea răposatului Teoctist.
Aplauze la scenă deschisă. Deşi nu cred că Daniel a fost Prea Fericit de performanţa asta!

Numai premierul, săracu’, a dat-o în bară definitiv, acceptând să joace în cupletul “Sunt mai hoţ ca tatăl meu” împreună cu propriul său tată care nu-şi citise rolul, nu ştia că în sceneta asta el interpretează un bătrân ţăran român, om cu-minte şi cu frica lui Dumnezeu şi şi-a permis să improvizeze o golănie nevinovată în ritualul ciocnitului de ouă roşii.
Cum să-i explici unui moşuleţ din Răchiţele că, trosnind un ou roşu în fruntea fiului său iubit, atunci când o naţie întreagă se aştepta să-l audă rostind “Adevărat a înviat!” , i-a făcut , acestuia, imaginea omletă?

Cred că Dumnezeu, în marea-i generozitate, nu dă niciodată cu parul, în cine ar merita. Dă câte-un bobârnac, doar. Fiindcă El are umor şi nu-I place violenţa .
Iar dacă daţi televizorul mai încet, oraşul mai încet, netul mai încet, o să-L auziţi cum râde şi azi, a doua zi de Paşte, în hohote, acolo, în Înalturile Lui.

O mare nedreptate

Nu ştiu… Azi, parcă toţi televizioniştii s-au televi-zorit să se arate pătrunşi de sacra sărbătoare pascală, altfel decât în alţi ani.
Pe scaunele din studio, unde până alaltăieri, că ieri deja o lăsaseră mai moale, s-au înfruntat în patimi politice doamne şi domni care dacă nu se insultau, vorbeau toţi deodată, chinuindu-ne nouă auzul, azi au apărut nişte invitaţi de excepţie pe care nu i-a mai văzut nimeni, niciodată, nişte neprihăniţi, la minte, mai ales, care au despicat firul în patru precum apele în două, pe tema religiozităţii poporului român.

S-a analizat îndelung dacă dusul la biserică înainte de decembriadă era prin vocaţie sau prin ricoşeu.

O cucoană cu ochelari, nici suficient de tânără ca să aibă o scuză, nici suficient de în vârstă ca s-o treci pe trotuarul celălalt cu forţa, zicea într-una, că să ne amintim cum se opreau străzile atunci… Nu-i imposibil să se fi referit la circulaţie, dar eu nu-mi mai amintesc dacă se oprea.

O faţă bisericească în civil a explicat, cu accent german, ceva legat de semnificaţia hainelor noi, albe, proaspete, pe care le îmbracă omul de Paşte şi - Cel de Sus să mă ierte! - aşa cu poftă rostea “proaspete”, că mie îmi zbura gândul la nişte chifle crocante, abia scoase din cuptor, că eram înaintea prânzulului pascal.
Doamna cu ochelari i-a zis, cuprinsă brusc de admiraţie cuvioasă : “O mare dreptate aveţi!” şi a argumentat, repetând, de vreo două ori către telespectatori “şi dânsul are o mare dreptate”, că mi-a trecut cheful de pâine caldă sau de cozonac, fiindcă era prima oară când auzeam că cineva are o dreptate, poate există cei care au două dreptăţi, poate sunt unii, fericiţi, că au toate dreptăţile de partea lor.

Moderatoarea, care de regulă stă deontologistic cu un umăr repezit în faţă, ca în atacul de la Smârdan filmat bust, acum şedea rezemată cu ambii omoplaţi de spătar şi se uita blajin către tavanul studioului, de unde venea lumina reflectoarelor, cam ca aia divină, dar mult mai aplicată.

Am schimbat canalul. Peste tot era la fel: ni se ordona “e Paşte!”, parcă s-ar fi ordonat “Foc!”
Am închis televizorul.
Am ieşit la plimbare.

Afară era cu totul altfel.

Soarele, iarba, pomii, toţi şi toate ştiau că e o zi specială, deşi n-aveau televizor şi se comportau exact cum se cuvine.

Până şi maidanezii cartierului, cu bănuţi galbeni în ureche, zăceau mulţumiţi, îşi făceau siesta după micul dejun, semn că resturile cinei târzii a oamenilor, de după Înviere, le parveniseră în mod corespunzător.

A mai trecut un an, mai prindem un Paşte...

Fericit, normal!
Săptămâna Patimilor a fost cu lucrări practice pe trecerea de pietoni. Un şofer de 22 a bătut un traversagiu de 62, pe zebră, până l-a lăsat lat. Apoi, omul a murit. Pardon! Nu “omul”, nu-i mai poţi zice “om” la 62 de ani. Îi zici corect, politicos, ca la televizor: “bătrânul” .
“După ce l-a bătut pe bătrân, şoferul care se afla la volan…” – aşa relatează reportera din teren. Nu ştiu ce-o fi fost în căpşorul ei încă atât de tânăr, cum de-a ales, din reflex, să-l numească pe trecătorul de 62 de ani bătrân şi pe animalul care se afla la volan, şofer. Dar şi interlocutorul ei din studio, ăla care-şi intonează propoziţiile cu firescul unuia aflat în bătaia puştii şi pus de răpitori să sune acasă după banii de răscumpărare, a reluat cu ţârcovnicescu-i timbru: “Bătrânul ieşise cu nepoata sa la plimbare…”
În fine, asta-i un amănunt. A fost, a trecut. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Poate că nu-i corect să-i zic mort. Se numeşte “ieşit din sistem”.

Să ne-ntoarcem la Paştele nostru fericit. Şi îmbelşugat. Poate nu chiar atât de îmbelşugat cum ar trebui, dar sigur mai fericit ca cel de anul trecut.

De data asta domnul Flutur a fost kerosenisit să plece dimpreună cu o Preasfinţia Sa, după lumina sfântă. O aduc cu aceeaşi cursă aeriană, plătită jumi-juma, de BOR şi de nişte dreapta-credincioşi mai înstăriţi din PDL, dar, sigur, nu de bobor.
Mai scump cică a fost lămpaşul lui Davy, pe numele lui adevărat David. Opsuteopzeci de euro. Făcut rost de Fluture însuşi, încă de anul trecut.
Nu mi-l imaginam aşa de persistent în cuvioşenie. O depăşeşte pe doamna Udrea.

Ce i-am putea dori noi, acestui Aladin al Bucovinei?
Să vină ziua bine-meritată în care oile vor scrie cu fluturi pe dealuri.

...fie şi numai din curiozitate

“Într-un stat de drept, monopolul utilizării forţei aparţine statului. Cetăţenii nu au dreptul de a utiliza forţa, de aceea vorbim de stat de drept…”

Am citit noua definiţie a “statului de drept” într-un ziar. Îi aparţine lui Boc. Monopol, forţă, Stat… Boc.

Sunt atât de obosită de Boc, încât nu mă mai obosesc în plus să-i inventez un adjectiv şi să i-l aplic, ca supapă de defulare a dispreţului meu total.
Cu fiecare zi care trece, îmi dau seama că fiecare an pe care-l mai avem de trăit devine o aventură. Ar fi şi păcat să nu ne rugăm pentru sănătatea noastră, a tuturor, ca să trăim cât mai mult, să vedem ce ni se mai întâmplă.

De două zile am fost distribuiţi, fără să ne dăm seama, în telenovela care ar putea începe fix în 2014. Fix la doi ani după anecdoticul sfârşit al lumii.
Udrea Elena ar putea fi preşedintele acestei ţări de mioriţe şi căluşari.
Pentru simplul motiv că a gafat rostind “În acest moment nu sunt pregătită să iau funcţia de preşedinte al statului " şi a recunoscut, astfel, fără echivoc, ceva ce “ei” ştiu şi noi ne temem să admitem – că am ajuns de unde am plecat, funcţiile în stat se iau, se împart, se distribuie, noi n-avem niciun amestec.
Trebuie să luăm în calcul faptul că vom ieşi din casă dimineţile, pornind spre noua zi, o să cumpărăm ţigări şi pâine, o să dăm telefoane prietenilor de ziua lor, o să încălzim mâncarea de ieri, la foc mic, o să ne schimbăm plasturele pe rosătura pantofului, o să luăm ceva de durere cap, o să încercăm detergenţi din reclame şi-o să cumpărăm uneori flori din piaţă, aşa, fără motiv, să fie acolo, o să forţăm galbenul ca să nu întârziem undeva, o să citim ziarele şi-o să luăm baterii noi pentru telecomandă, o să facem tot ce făceam şi până acum, cu ea, preşedinte.
Trebuie să ne obişnuim din timp cu S.F.-ul ăsta, ca nu cumva atunci când aberaţia ar deveni fapt, să ne pierdem busola.

Mi-au revenit în minte, brusc, cuvintele tatălui meu, pe care mi le spunea atunci când mă cuprindeau disperări mai mult sau mai puţin adolescentine: “Merită să trăieşti, fie şi numai din curiozitate.”

Amin!

Conexiuni

Demult, la începuturile democraţiei originale, am participat şi eu la prima grevă japoneză a oamenilor în halate albe, care nu erau doctorii, ci erau ăia care trag şarpele de coadă cu mare precizie. Şarpele care scuipă-n cupă.

Nu mai ştiu exact revendicările, în tot cazul mişcarea era de tipul 50 de magazine într-unul singur, adică exista un pomelnic de doleanţe care trebuia afişat la loc vizibil, iar noi, cu banderolă albă pe braţ, trebuia să ne vedem de treabă ca de obicei, poate doar mai trişti un pic.
Totuşi îmi amintesc că grosul protestului era legat de binele pacientului şi exista acolo şi o pretenţie privind salariile, fiindcă, am uitat să vă spun, ne aflam în faza de privatizare cu pensula şi cu găletuşa de vopsea - fostul mamut de Stat care conducea reţeaua farmaceutică bucureşteană îşi mâzgălise în coada numelui “S.A.” şi-acum era privatizat până în măduva oaselor.

Memorabila trecere de la socialism multilateral dezvoltat la capitalism de eprubetă se făcuse destul de simplu, directoarea plină, directoarea adjunctă (sau agjuntă, cum îi zicea nea Mitică, portarul) şi contabilul şef se adunaseră într-o zi în biroul primeia şi ziseseră aşa:
“Ce-avem noi aici? Păi avem dăcât vreo sută dă localuri plus marfa din stoc, care, fiind ale Statului, adică ale nimănui, acu’ se cheamă că sunt ale noastre. Cum facem ? Le dăm în locaţie, adică le vindem şi le răs-vindem o vreme, în rate, până ne facem plinu’ şi pă urmă vedem, poate chiar că le rămâne lor, stabileşte to’aşu contabil cum ne pliem pe situaţie.”
“Şi mobileru ăla care a fost casat?”
“Şi ăla!”, a zis directoarea plină care nu era plină numai cu numele, ci cu totul.
Astfel, privatizarea fiind efectuată, nu le mai rămânea decât să-şi stabilească salariile în strictă corelare cu necesităţile fiecăruia, fiindcă erau numai trei, nu o armată.
Bănuiesc că a fost un moment greu, când directoarea mare o fi zis şapteşunu de mii , aia mică s-o fi albit la suflet, că la faţă nu-şi permitea şi-a ales un şaişnoo, printre dinţi, mirată de cumpătarea patroanei principale, care-şi dădea parcă din banii ei. Contabilu’ şef o fi zis şaizeci, rotund, că de, era a treia roată la bicicletă, dar în sinea lui se bucura mârşav, ştiind că cei 30% comision pe vânzări de mobilă întoarsă de la incinerator în circuit, aveau să-l ajute să le scuipe pe-amândouă în freza tapată.

Supuşii proaspătului imperiu al piramidonului aveau şi ei, conform contractului colectiv de muncă, aproximativ aceleaşi salarii, numai că de zece ori mai mici.

De-aia - şi-acum mă-ntorc de unde plecasem - erau şi revendicări salariale în jalba noastră de grevişti japonezi.

În ziua stabilită, şefa mea m-a pus să scriu frumos, în cariocă, pe nişte cearşafuri de hârtie de ambalaj, cu litere de-o şchioapă, motivele pentru care ne pansaserăm la antebraţ şi să le lipesc pe vitrinele prăvăliei, la vedere.
Zic:
- Doamnă, eu mă gândeam să nu scriem şi treaba cu salariile noastre, că nu dă bine. Deşi al meu, de stagiar, abia dacă-l ajungea pe-al femeii de serviciu care muncise cu mătura patruzeci de ani înainte ca eu să-mi intru în pâine, tot nu mi se părea o mişcare strălucită.
Ea sare ca arsă:
- Păi cum! Atunci de ce mai facem grevă?
- Facem grevă, i-am explicat eu, pentru drepturile pacienţilor noştri. Trebuie să obţinem ceva pentru ei. Să ştie că ştim că există, că noi nu suntem ca Statul, că ne batem pentru ei, că sunt în grija noastră. Mai încolo, dacă o fi să cerem ceva pentru noi, să-şi amintească, să ne fie alături, să ne ţină partea. Ştiţi că noi n-avem voie să ieşim în stradă, dar poate vor ieşi ei pentru noi.
N-am convins-o cu argumente de-astea principiale, aşa că i-am spus esenţialul,verde în faţă:
- Dacă arătăm că vrem salarii mai mari, indiferent ce-am mai scrie noi că mai vrem, lumea atât o să ţină minte şi să vedeţi scandaluri! Ăsta nu e cartier de cerut farmaciştii măriri salariale.

Până la urmă, a rămas ca mine.
A fost minunat! Oamenii şi-au exprimat adeziunea plini de însufleţire, au fraternizat cu noi, au lăsat vitrinele în pace, ne-a crescut cota de simpatie în zonă…
Salariile, nu. Salariile au crescut abia în toamnă, când s-au rotit cadrele la conducere, adică directoarele vechi şi cu contabilul şef agonisiseră suficient cât să-şi pornească adevăratele lor afaceri pe cont propriu şi au lăsat altora locul, care încă n-aveau cheagul făcut.

Foaie verde de mister, să trăiască dom' şofer!

De la “mineriade” încoace, nu cred că a mai trăit bucureşteanul un eveniment atât de spontan, ca protestul şoferilor de la RATB, de astăzi.

E pentru prima oară când, peste noapte, din senin, din iarbă verde, mii de oameni decid să grevuiască pentru ceva ce va să vină, nu pentru ceva ce li s-a întâmplat deja.
Stau şi mă întreb, cum s-or fi organizat ei, aşa, brusc?

Şi-au dat telefoane? Şi-au trimis mail-uri de-alea care aduc ghinion, dacă nu le dai mai departe, la încă 17 prieteni?

Trimişii televiziunilor s-au întrecut pe ei, în teren, întrebând pietonii care mergeau pe jos, cum e să mergi pe jos, analizând profiturile companiilor de taxi şi, uneori, lăsând câte-un Şoferescu protestatar să explice, pe neîntreruptelea, cum e să te scoli dimineaţa, la trei jumate, pentru şaişpe milioane dă lei, care nici sculatul nu-l plăteşte, dar ştiind foarte bine că doctorii care fac 3 gărzi pe săptămână, de bani mai puţini, într-adevăr, nu se scoală în creierii nopţii, fiindcă nici n-au apucat să se culce.

Băi, dar unul nu s-a gândit să-l întrebe pe dom’ şofer: CINE v-a anunţat că azi faceţi grevă?

Şpaga şi şpagatul

Dacă-i vorba de coafeză sau infirmieră, şpaga se împătureşte simplu, în două şi se introduce în buzunarul de la halat care e întotdeauna liber, gol şi la vedere. Nu cred să fi întâlnit vreodată o coafeză sau o infirmieră stând pe loc repaus, cu mâinile în buzunare. Şi când stau degeaba, braţele lor sunt îndoite de la cot şi se odihnesc în poziţia Giocondei, în aşa fel încât buzunarele de pe şold să fie uşor accesibile.

Când îi strecori acolo bancnota îndoită, ai senzaţia confortabilă că eşti primul, singurul şi ultimul care-i dă, fiindcă degetele tale nu întâlnesc niciodată altă hârtie, destinatara având grijă să elibereze buzunarul după fiecare luare, ca să ştie cât i-a lăsat fiecare, să-l ţină minte data viitoare.

Dacă-i vorba de persoane mai importante, cu oarecare greutate, mai decisive în viaţa ta, vreun funcţionar şef, vreun doctor mare, şpaga vine introdusă dreaptă într-un plic, de preferinţă în bancnote noi şi uitată pe biroul în faţa căruia aţi stat de vorbă.

Dacă ai aflat că “nu ia”, transformi cash-ul în ceas de firmă, brăţară pentru nevastă-sa şi, la cuvintele “Am şi eu o maaare rugăminte la dumneavoastră…” depui cu un gest firesc, detaşat, pacheţelul cu fundă pe masă, ca pe un răhăţiş de trei mii de parai ce este. Chiar dacă e vreo ploşniţă înfiptă în scrumieră, lăsările astea nu se aud pe înregistrare.

Dacă trebuie să şpăguieşti pe cineva ultraimportant, vreun oficial, om greu în ştiinţă sau administraţie, de a cărui semnătură depinzi tu şi familia ta în viitor, te interesezi în ce cameră de hotel îşi petrece weekendul şi o ungi, ca în exemplul unu pe cameristă, să te îngăduie o secundă, singur, în odaia pe care o va ocupa imediat personajul tău.

Acum nu mai poate fi vorba de bani, doar un nebun umblă cu cărămida pe care poa’ să scrie “mită” la el. Intri şi laşi pe noptieră cheile şi talonul maşinii. Sau biletele de avion şi rezervările pentru un sejur all inclusive. Tu ieşi, el intră. Nimeni nu v-a văzut împreună.

Cam asta e, pe scurt, istoria şpăgii date, când trebuie să cumperi bunăvoinţa cuiva, de la portar la doctor docent.

Lucrurile se complică însă, când omul nostru e de-ăla care nu ia. Orice i-ai da şi-n orice mod, nu ia, nu se mânjeşte, ba e capabil s-o facă pe nebunul şi să te afle tot târgul de mituitor.

Ce faci atunci?
Simplu!
Nu-i dai nimic. Îi iei ceva!

I-o iei pe doamna Teo şi i-o pui candidată.
Pe urmă, n-are decât să facă şpagatul pe două scaune până i se mută gura la ceafă.
Întotdeauna va avea grijă ca doamna Teo să rămână plasată la mijloc, între cele două scaune, unul înfipt în politic şi celălalt în rating.
Dacă se mai îngraşă doamna Teo, nu-i bai, i se mai lungesc şi lui picioarele, până se transformă hobby-ul ăsta în exerciţiu cu figuri impuse.
Io zic că deja a trecut la încălzire, fiindcă iată ce zise, deja:
“Un om puternic, inteligent, cult, independent, dur şi emoţional”

Cine, dragă Mirciulică? Doamna Teo?!
Oare cât de cult, inteligent, puternic şi independent trebuie să fii, ca să girezi atâţia manelişti pe sticlă? Başca Nicoleta Luciu.