vineri, 31 decembrie 2010

Ura şi la gară!


N-am io posibilităţile unora, să vă scriu cu oi pă dealuri, da' cu alb pă geamuri, tot vă scriu!

În felul ăsta, e ca şi cum ne-am strânge toţi în gară  bucătărie şi ne-am uita pe fereastră şi ne-am dori ceva (de preferinţă acelaşi lucru, să impresionăm astrele) pentru la anu'.

Şi-acum vă rog să-mi spuneţi ce ne dorim!

luni, 27 decembrie 2010

Calu' de dar

Cică doamna Vass a avut nevoie de servicii medicale spitaliceşti pentru pruncul domniei sale şi a nimerit la “Marie Curie”.
Acolo, din vorbă în vorbă, a descoperit o oportunitate minunată de a-şi face publicitate, numai că nu era de Paşte, ci de Crăciun, deci nu putea să aducă lumina sfântă cu lămpaşul, aşa că a ales să scrie, nu cu oi pe dealuri, ci cu angiograful în secţia de cardiologie infantilă .
Presa rumegă şi-acum nutreţul acestei ştiri de senzaţie: doamna Voss i-a ordonat lu’ domnu’ Ceche să scuipe urgent milionul de euro pentru aparatul cu pricina, la Spitalul Marie Curie. Achiziţia, logic, nu se face prin licitaţie, ci prin trafic de influenţă.
Da’ ce mai contează?
Să fie într-un ceas bun!
Pe firul acestei logici, vom ajunge să ne bucurăm când vreo gripă de-aia reaua peste noi, că, vorba ‘ceea: a dat, n-a luat.
  

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Zâna - file de poveste

O sun.
-Ce faceţi, Zâna?
-Zbughd, zice.
Încerc să transcriu fonetic  “r”-ul ei graseiat, pe care l-a rostogolit incorect  timp de  nouăzeci de ani, departe de dinţii din faţă, undeva, în tăriile cerului gurii, până l-a franţuzit de tot.
-De ce?
-Fiindcă am pghimit azi doo vizite caghe m-au lăsat mască.
- Ce vizite?
-Ghepaghă-ţi telefonu’ dghaga mea! Te aud cu întgheghupeghi…
-Bine, o să-l repar.
Eu îl am pe “r” la locul lui, vibrant, fluid, cum zice dexul.
Ea se rârâie în continuare:
-M-au vizitat două doamne extghaoghdinaghe…
Nu-şi aminteşte cum o cheamă pe prima, nu găseşte bileţelul pe care şi-a notat numele, o aud bombănind prin casă “lua-m-ar dracu’ de proastă ce sunt!” ,în forma “lua-m-agh dghacu …”
-În fine, strigă, aproape de receptor, am pieghdut-o, dagh  o găsesc eu, e prghintghe bileţele…

A doua a fost Ecaterina Andronescu.
-Şi ce v-a zis?
-Nimic. Mi-a adus un buchet de floghi supegbe, egzotice, nu ştiu cum se cheamă şi–am stat de voghbă o mulţime…
-Orhidee?
-Nuuuu… Altceva. Nişte floghi deosebite.


Ciudat se-ncurcă lucrurile, când vor ele!
Caut acum pe Google, în disperare, nişte flori exotice mici, roşii, cu frunze mari şi verzi.

La mulţi ani, Babiclonţ!


Pe unde-mi umbli, dragă, de ziua ta, că nu se vede nimic, la douăzeci de metri în faţă.
Cine a hotărât acolo, la voi, să daţi cu ceaţă tocmai în dimineaţa de Crăciun?
Încerci să-mi spui ceva?
Băgaţi şi niţel soare, că aveţi destul, slavă Domnului!
[…]
Mulţumesc! Ştiam eu că pot conta pe tine! 

vineri, 24 decembrie 2010

Prietenilor Gării

Crăciun fericit, dragii mei!

Sunt un pic supărată pe Moş. Am sperat aşa, într-o doară, că anul ăsta îi dă şi lui prin minte să fie mai original. Să nu ne aducă nimic, ci, dimpotrivă,  să ne ia ceva. De pe cap. Ce ne-a adus Moş Nicolae anu' trecut.
Dar n-a fost să fie!

“Trăim în România şi asta ne poate costa viaţa”

Dacă aveţi răbdare, timp, dispoziţie să citiţi ziarele de azi, despre Gestul de ieri, vă sugerez să nu pierdeţi timpul cu textele articolelor. Sunt scrise mai bine sau mai prost, după posibilităţile autorilor lor.
Treceţi direct la comentarii. O să descoperiţi o Românie bizară, înspăimântătoare, un fel da ţară-capcană. Vorba unui cititor: “Trăim în România şi asta ne poate costa viaţa.”
Cu mult înaintea politicului, anonimi comentatori, semenii noştri, vecinii noştri de bloc, de oraş, de ţară, au restabilit adevărul şi au interpretat gestul acelui om disperat.
Pe scurt, ei zic cam aşa:
Nu era decât un nebun. Care voia bani de pomană, ca noi toţi, fiindcă în ţara asta nimeni nu munceşte, stă la cerşeală de la Guvern. S-a aruncat de la balcon? Haida-de! Orice prost ştie că de la 3 metri n-ai cum să mori! Un laş! A lăsat acasă doi copii fără tată. Da’ cât voia, nenică, salariu?! N-avea doojdă milioane? Ce, e Boc vinovat că avea el un copil bolnav? Păi a zis şi la televizor, un psiholog, că era labil psihic. Adică nebun. Cică e prieten cu Vadim. Înseamnă că l-a plătit bine, să sară de-acolo. Stă niţel în spital şi se umple de bani.
Concluzie: “Tipul care s-a aruncat azi la parlament are o problemă psihică ori e plătit de cineva.”

Şi n-au trecut nici 24 de ore!
Avem tot timpul să aflăm, în zilele următoare, de la colegii noştri internauţi, că, de fapt, omul nu s-a aruncat în gol, ci a sărit în sus de bucurie. Dar Mogulii au dat pe televiziunile lor filmul invers, pe repede înapoi, ca să nu-l lase în pace pe domnul preşedinte, să ne vrea binele şi pe mai departe.

joi, 23 decembrie 2010

Până la urmă, cineva s-a mişcat

S-a mişcat în jos.
Cu viteza căderii libere.
A schimbat tura ca să aibă DE UNDE, UNDE şi PENTRU CINE se arunca în gol.
De la un balcon, în Parlament, pentru noi.

Ce dracu trebuie să se mai întâmple ca să reacţionăm?

Semn bun, la dreapta guvernare

Indiferent cum o fi fiind Guvernul actual, prost, foarte prost sau catastrofal, azi nu pot să bag aspiratoru’ în priză, până nu salut prima  tresărire de logică a - cum i se mai zice? – Executivului.
Iat-o, în toată frumuseţea şi complexitate ei tridimensională:
- cresc niţel sumele alocate celor care-l păzesc pe “javră ordinară”
- scade numărul internărilor în spitale cu 10%
- cresc salariile popilor

Este că lucrurile vin de se leagă ?
 

miercuri, 22 decembrie 2010

"Atenţie, se închid uşile! (VIII)"

Anul trecut, în decembrie, am scris asta
Un prieten îmi spune, pe mail, că se aştepta să citească ieri, azi, “Atenţie, se închid uşile!” (VIII).

Încerc să repar lucurile…

La douăzecişi unu de ani distanţă, uşile s-au închis, în sfârşit!
Peste degetul nostru arătător cu care indicam cine a tras în noi.
Chederul negru, de cauciuc, o fi el oarecum moale, dar mecanismul care mişcă uşile e de fier. Fierul e soldat bun. Când “ascultă comanda la mine!” şi aude că tresă tre’ să  trântească uşile, nu mai stă pe gânduri, le trânteşte,  de dracii le găseşte!
Degetul arătător se învineţeşte, săracu’, se-nmoaie, se cocârjează şi arată -  traumatizat şi eronat -  că NOI am tras în NOI  - dooşunu, doojdoi.

‘Aidi, bă, că nu să poate!
O fi un trucaj ordinar! O fi băgat ăştia din opoziţie sau din putere sau din unepere vreun cartof pă ţeava dă eşepament şi s-a blocat maşinăria.
Nu se poate să fi mers douăşunu de ani înainte, cu toată viteza şi să ne găsim cu 25 de ani înapoi!
Nu se poate să înlocuim cabinetul doi cu ministerul turismului, dezvoltării şi alte nenorociri!
Nu e posibil să fi mătrăşit, cu succes, serviciul de ascultări nocturne   prin alcovurile nomenklaturiştilor şi să mărim acum bugetul la ascultări non-stop, prin firmele de telefonie mobilă, conform contract, în vederea prelucrării informative a oricărui supravieţuitor din ţărişoara în formă de frunză, pe numele ei de cod – punct ro!  
Nu e posibil, da’ uite că se poate.
Şi nu numai că se poate, dar exact asta trăim.
Un fel de “No Mercy!” pe care noi, de francofoni ce suntem, îl traducem, simplu,  cu “Nu, mersi!”


luni, 20 decembrie 2010

Despre Zâna, din nou…

A primit prin Western Union câteva sute de dolari americani. Cam trei pensii.
Nu ştiu ce sold are în contul de lei, fiindcă e singura în măsură să-l cerceteze. Îmi place să cred că nu e zero, ca la deschidere.
A primit sâmbătă, la farmacie, un pachet cu alimente din partea unui cuplu de tineri binevoitori.
Pachetul  e umilitor. M-am străduit să nu comentez nici măcar în gând, conţinutul, fiindcă nu se caută după dinţi calul de dar.
Dar! Alăturat coletului, avea o scrisoare. Scrisoarea sublinia faptul că ar putea urma o colaborare permanentă “babă – binevoitori” , alimente contra vizitat apartament….
După ce m-am enervat niţel, am râs. De naivitatea şi nerăbdarea binevoitorilor.
Deşi ştiu că acest tip de buni samariteni nu-mi citesc blogul, parcă m-aş simţi mai liniştită precizând următoarele:
1.      “Baba” mănâncă atât de puţin şi de sănătos, încât Farmacia pe care am onoarea s-o coordonez îi poate asigura o alimentaţie absolut mulţumitoare, fără efort financiar.
2.      Am stabilit, de comun acord cu ea, că, atunci când nu se va mai descurca singură, vom găsi o modalitate legală pentru ca să doneze apartamentul unui stabiliment privat pentru bătrâni singuri pe lume, care s-o întreţină la un standard decent şi plăcut.
3.      Bunii samariteni care consideră că un rest de zacuscă, plantat pe fundul unui fost borcan de dulceaţă,  le asigură un mic apartament în buricul Bucureştilor, îşi pot lua adio de la asemenea oportunitate.

Cam atât!

duminică, 19 decembrie 2010

La semafor

Vezi luminiţe, auzi sunete, simţi mirosuri. Pe urmă auzi luminiţe, vezi mirosuri, simţi sunete…

E prevăzut cu sonerie şi ferestruică de contact direct. Dai bănuleţul, iei pliculeţul. Nu e niciun dialog în ferestruică. Nu e pe alese, pe recomandate. Nu e ca la magazinele cu cerasorum stipites, codiţe de cireşe.
Singurele codiţe sunt ale fetiţelor de la liceul economic. În botinele lor haioase. Un pic greoaie. Din care ies jambierele tricotate. Pe urmă, abia, se ivesc genunchii. Seamănă cu nişte căpăţâni de usturoi verde, îmbrăcate în lycra plus bumbac. Negru, roşu, violet.  Apoi  încep paltonaşele care se termină cu fulare moi,  înfăşurate pe sub bărbie. Deasupra e zâmbetul şi privirea. În dreptul lor, mâna care dă bănuţul şi preia doza. Un fleac. Un moft. O joacă.
Serioasă e doar vitrina. AROMATHERAPY. Dedesubt e pictată o femeie imensă, cât toată suprafaţa sticloasă,  cu pălărie şi buze roşii, conturate cu violet. Mai jos e decolteul , apoi vin nişte becuri care sclipesc ritmic zi şi noapte. Pe umărul femeii e un anunţ: “Sunaţi la sonerie” . La stânga începe tocul uşii. În sfârşit, urmează uşa, ca la orice magazin. În mijloc e orarul: NON-STOP.
Înăuntru nu e nimic. O cameră pustie, un birou şi-un scaun. Din când în când, când sună soneria,  vine un băiat de la subsol, cu marfa pregătită, în palmă. Nu e ca la alte magazine, nu te întreabă “Ce doriţi?” , fiindcă ştie. Fetele chicotesc şi plătesc.

Apoi se pune “verde” şi trebuie să plec, cu semnal stânga.

vineri, 17 decembrie 2010

Convorbiri telefonice cu mama

Mama, altminteri sănătoasă, har Domnului, e monitorizată strict prin telefon de trei zile, din pricina unui aer condiţionat proaspăt montat, pe post de încălzitor, deoarece caloriferul aferent camerei în care stă mai toată ziua a intrat în grevă şi refuză să-şi facă treaba.
În prima zi, maşinăria care suflă cald n-a funcţionat fiindcă a zăpăcit-o ea din telecomandă.
A doua zi, după o şcolarizare la distanţă, balaurul care “mişcă perdeaua întruna” şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat, mai ales că RADET-ul oprise căldura în tot blocul pentru motive  doar lui cunoscute.
A treia zi, adică azi, lucrurile au intrat în normal, în sensul că “ăla” suflă aer cald în continuare, perdeaua s-a învăţat să stea strânsă la celălalt capăt al barei (îmi venea să zic “bării”, dar m-am abţinut la timp), iar furnizorul de încălzire centrală continuă să nu furnizeze, exact ca ieri.
“Mâine, zice mama la telefon, va fi o defecţiune şi n-o să avem curent electric toată ziua.”
Cum calităţile ei predictive sunt modeste şi se rezumă la a-mi atrage atenţia, în timp ce plouă torenţial, “Vezi că plouă afară!”, n-am înţeles din prima de unde ştie ce-o să se întâmple mâine.
Da’ cică e un afiş, în scara blocului. Un afiş de la ENEL care “promite” la tot cartierul, pentru mâine, o defecţiune de vreo 12 ore.  
La o adică,  i-aş putea întreba pe ăştia de la ENEL dacă sfârşitul lumii, ăla din 2012, are şanse de izbândă sau e doar aşa, la caterincă.

luni, 13 decembrie 2010

Mea culpa

Am primit zeci de mail-uri de la oameni care vor s-o ajute pe Zâna şi le răspund tuturor.
Fiindcă toţi vor detalii despre ea. Înainte de-a trimite un bănuţ în contul ei,  vor să se asigure că nu-i nicio escrocherie la mijloc, ceea ce mi se pare normal.
Ultimul tip căruia i-am scris e un student la arhitectură. Zice că seamănă cu bunică-sa, că n-are posibilitatea să-i trimită bani, dar alimente, da.
Din pricina acestui viitor arhitect, sunt pe cale să mă lovească plânsul.
Nu mi-am imginat că,  în ţara asta distrusă de distruşi, mai există oameni tineri care cer o adresă pentru a ajuta pe cineva.
Credeam că suntem pe locul întâi la crime în bătătura birtului, la audienţă  pe silicoane şi manele, la iubit telenoveaua favorită şi uite că nu-i aşa!
Încă mai trăiesc oameni şi-n ţara noastră!
Încă n-avem  dreptul să spunem – “Păcat că e locuită!”

duminică, 12 decembrie 2010

Luni, după duminică...

Duminică dimineaţa, adică azi, era un frig nesimţit.
În plină încălzire globală, frigul îşi permitea să semene cu frigul de pe vremuri, aşa cum Boc îşi permitea să arunce în derizoriu ceea ce noi numeam limba de lemn, bătând câmpii timp de un ceas la PROTV, în emisiunea “După 20 de ani”, cu limba lui de fier.
Diferenţa dintre limba de lemn a ceauşiştilor şi limba de fier a lui Boc constă în aceea că, atunci când vorbeşte Boc, dispare suspiciunea că poate nu e chiar tâmpit, zice şi el aşa…
Boc se străduieşte, cu conştiinciozitatea tocilarului clasei, să ne asigure că e tâmpit din naştere şi s-a perfecţionat prin educaţie.
Trei momâi care-şi zic jurnalişti, din colţul beznificat al terenului, i-au pus întrebări. El le-a ignorat cu seninătate, la lumina unei veşnice cravăţi violete şi-a vorbit cuvinte din colecţia de copiuţe învăţate pe dinafară. Culmea impertinenţei a fost când a afirmat că nu este în stilul preşedintelui genul acesta de abordare, de a comanda”.
Bine, la el n-a fost decât o fentă ordinară, dar  cum momâile din platou au înghiţit în sec, respectuoase, se cheamă că ne uităm la tabela de scor care zice “trei la zero prin neprezentarea adversarului” .
În cheia deja banală, Boc s-a cerut la emisiune, şi-a luat un interviu, şi-a dat răspunsuri, a bifat sarcina de partid.
Mâine e din nou luni.
Vă doresc o zi de luni suportabilă!


vineri, 10 decembrie 2010

Ştiţi povestea Zânei…
90 de ani, singură, trăind din 460 de lei până acum câteva luni, când Casa de Pensii a descoperit o eroare de calcul şi i se cer înapoi 10000.
Acum Zâna e nevoită să reziste din 300 de lei, fiindcă trebuie să restituie în rate lunare “suma necuvenită”.

Probabil că e unul dintre puţinii pensionari căruia guvernul Boc îi urează un sincer “La mulţi ani!”, cu ocazia Crăciunului 2010. Cam şase. Cam de 6 ani are nevoie statul român să-şi recupereze suta de milioane vechi pe care i-a plătit-o Zânei, dintr-o eroare regretabilă a recalculatorilor de pensii.

Ştiţi că mă gândeam s-o ajut cumva…
Dar ea nu acceptă “pomeni” de la persoane cunoscute.
Şi atunci m-am hotărât să-i trimit tot un fel de zână, numai că mult mai tânără, să stea de vorbă amândouă. Speram că se vor înţelege bine, fiindcă zână la zână trage.

Exact aşa s-a întâmplat!
Dovada, reportajul Alinei Bădălan Turcitu din ziarul Gândul, intitulat “Lecţii de supravieţuire cu Minerva Tănăsescu, 90 de ani”.

N-o să zic eu că un reportaj bun.
O să constataţi singuri cum e, dacă-l citiţi.

Vă rog să-l citiţi!
Trag nădejde că printre cei care vizitează “gara pentru noi”, se vor găsi unii care să-i susţină Zânei efortul de supravieţuire.

Iată contul:
BRD, Agenţia Piaţa Mihail Kogălniceanu, IBAN RO51BRDE410SV92903454100 în lei, SWIFT BRDE ROBU.












joi, 9 decembrie 2010

Scurt tratat de mămicologie de birou

Fiinţele care nasc pui vii se numesc mamifere.
Femeile, după ce nasc, se numesc mame şi continuă să rămână mame şi după ce devin bunici, străbunici, stră-străbunici… în funcţie de longevitate. Tocmai trecerea asta din denumire în denumire a femeilor asigură continuitatea speciei. La noi, la români, a naţiei.

Până acum ceva vreme, obiceiul femeilor de-a deveni mame era considerat un lucru bun. Măcar la noi, la români, care tindem să ne transformăm într-un popor de pensionari încăpăţânaţi ce se agaţă cu unghiile şi cu protezele de sistem şi nu vor să-l părăsească, naibii, odată!

Începând cu anul acesta, a fi mamă a devenit un nărav. Aşa consideră guvernul portocaliu.
În contrapartidă, jurnaliştii, ca să mai aplaneze gravitatea nărăvirii,  au şters din DEX substantivul MAMĂ şi l-au înlocuit cu  diminutivul lui, MĂMICĂ. Nu prea ai cum să te stropşeşti la cineva care e MĂMICĂ.
Probabil că, în timp, o să fie convocat şi Bolintineanu să-şi updateze titlul la cerinţele actuale, să-i zică poeziei “Mămica lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Dacă tot umblăm la modificări, cel puţin să mergem până la capăt.
Probabil că şi sudalma “ba p-a mă-tii” o să devină “ba p-a mămică-tii”.
Până aseară eram convinsă că, gata! – s-a renovat ce era de renovat în limba română, la litera M s-a înlocuit MAMĂ cu MĂMICĂ şi mergem înainte.

Uite că lucrurile nu stau chiar aşa! A dat preşedintele varianta “MĂMICUŢĂ”, în contextul afirmaţiei “Toată ţara a devenit o ţară plină de mămicuţe şi bebeluşi”, ori noi ştim foarte bine că variantele prezidenţiale devin imediat ordonanţe de urgenţă, legi asumate de guvern, sentinţe judecătoreşti şi câte şi mai câte chestii obligatorii.
Aşa că ne vom obişnui să le numim pe femeile care au obrăznicia să nască -  MĂMICUŢE, deşi sună ca dracu’.
Apoi va trebui să ne învăţăm cu prezenţa lor la servici, însoţite de produsul nesimţirii lor – bebeluşul, în vârstă de trei  luni. Aşa a zis preşedintele, că soţia lui a restrâns cei şapte ani de-acasă ai fiicelor sale la trei luni. Şi pe vremea aceea nici nu se auzise de măsuri anticriză.

Eu prevăd o înflorire economică fără precedent, dacă se pune în practică părerea prezidenţială.
Să luăm numai câteva exemple.
Fabricile de mobilă vor produce birouri cu pătuţ inclus. Acolo, jos, sub tăblie, unde e lăcaşul pentru computer, se anexează un leagăn din pal melaminat cu baterii, care începe să se hâţâne la o simplă apăsare de buton, în ritmuri variabile. Aici vor avea un os de ros atât industria de electronice cât şi  cea de textile, deoarece culcuşul trebuie, evident, nu doar dinamizat, ci  şi matlasat pe dinăuntru.
Producătorii de birotică or să aibă şi ei mai mult de lucru, nu va fi de ici - de colo să concepi creioane cu gumă, prevăzute cu biberon, în locul gumei.
Dar cel mai bine, cred, o să trăiască industria farmaceutică. Nu vă imaginaţi cât va creşte consumul de rudotel la nivelul unui departament  întreg, dacă secretara directorului revine în activitate în calitate de „mama şi copilul”, findcă bebeluşii, slavă Domnului, plâng mult şi sonor.
Eu, una, abia aştept să-mi crească vânzările la anxiolitice, tranchilizante minore şi - de ce nu? – cu timpul şi la antipsihotice, fiindcă va fi o nebunie generală!  


Luminile oraşului

Le-aţi văzut? 
S-au aprins. Clipesc extraordinar de mişto şi chicios pe bulevardele mari ale Bucureştiului. Pe străzile adiacente clipeala e mai cu picioarele pe pământ. Mai discretă. Mai de criză.
Pe Calea Văicăreşti, de pildă, bengăie nişte leduri printre crengi. Copacii  arată ca nişte moşi cu bărbi albe, cam rărite. Sunt de pe vremea când se bucurau profesorii că le creşte salariul cu 50%. 
Ca să ajung acasă, fac stânga pe Emil Racoviţă şi mă ţin pe lângă gardul balamucului preţ de o staţie. Balamucul n-are niciun bec, pe partea lui. E spital serios, de glumeţi, nu-i arde de becuri. Pe trotuarul opus însă, primarul Piedone a fixat la fiecare stâlp cerbişori, crenguţe, lumânărele, globuleţe… Ştiu ce ar trebui să reprezinte fiecare ornament fiindcă m-am uitat la ele  ziua, când sunt stinse şi scheletul feros  se conturează, negru, fără întreruperi, absolut coerent.
Noaptea se luminează doar fragmentar, prin părţile neavariate, punându-ţi imaginaţia la grea încercare.
Cu cât te adânceşti în mahala,  spiritul Crăciunului dispare cu desăvârşire. Dacă funcţionează iluminatul stradal, cât să nu dai în gropi, e o adevărată sărbătoare.

O să ziceţi că sunt cârcotaşă. Acrită.  Că m-am băbit dracului de tot, de-aia nimic nu-mi mai place, nimic nu-mi convine.
Aşa o fi!  Dar aş fi vrut să citesc în ziare că de data asta, primarul sectorului X, în semn de desolidarizare cu minciuna şi mizeria în care am fost vârâţi fără voia noastră, foloseşte banii alocaţi sclipelii de decembrie altfel. Nu ştiu cum. Dăruind câte-un coş de alimente fiecărei familii care se lăfăie din 800 de lei, lunar? Suportând cheltuielile cu consumabile sanitare în cele două, trei spitale pe care le are în sector? Cumva folositor, în tot cazul…
Altminteri, tocmai în anul acesta, pe care-l ştim cu toţii cum a fost, mascarada cu becuri colorate “de sărbători”,  tinde să semene cu obiceiul unora de-a se parfuma din belşug, ca să mascheze duhoarea nespălării lor cronice.


sâmbătă, 4 decembrie 2010

Blondele iubesc B

Între Blonda lui Bote şi Blonda lui Băse există atâtea  asemănări, încât  mi se pare normal ca ultima  s-o fi rugat pe prima să-i găsească şi ei un slogan ca lumea, mai ales după beleaua cu brandul, când a dat cu băţul în baltă.  blondelor le place “B”-ul, e lesne de înţeles, fiind a doua şi ultima lor  amintire din anii de şcoală.  
Straniu e faptul că jurnaliştii au acordat atâta atenţie semnificaţiilor acestei iubite litere, strigând catalogul pedelist, în frunte cu secretarul lui general, plasat, totuşi, cu blândeţe, ultimul pe listă.  Ăla cu bărcile.
Norocul lor e că Bucureştiul s-a nimerit a fi capitala ţării şi s-au bătut în speculaţii, fără teama că-i amendează CNA-ul.
Nu vreau să mă gândesc ce ieşea dacă, din întâmplare, aceasta ar fi fost plasată cu 60 de kilometri mai la nord, adică la Ploieşti.

joi, 2 decembrie 2010

Cântarea României

Mi(ni)streaţa Turismului românesc pune la cale o nouă   “Cântare a României”.
Cineaştii autohtoni care vor folosi imagini de promovare turistică a ţărişoarei de sub frunză, vor primi o finanţare de la buget.
Abia aştept să văd coproducţia româno-Elenă a nemuritorului nostru  Sergiu Nicolaescu, în care un băiat de vreo şaptezeci de ani se îndrăgosteşte nebuneşte de o copilă din Chişinău, o invită la o cină romantică la Masa Tăcerii,  o sărută sub Poarta Sărutului şi îi arată Coloana Infinitului.  Apoi, gata! La nani.
Asta mică acceptă cetăţenia şi căsătoria din trei motive: încă n-a văzut Banca Naţională pe dinafară  (patru laturi, numai exterioare, în centrul istoric al Bucureştilor),  Drumul Oaselor şi Pasul Prislop.
Ăl bătrân îi oferă cetăţenia şi-o cere de nevastă dintr-un singur motiv: nu vizitase Peştera Muierii până atunci , fiind ocupat cu afaceri.
Somn uşor şi vizionare plăcută!

miercuri, 1 decembrie 2010

Visul primei nopţi de iarnă

Se făcea că  era noapte, frig, ploua şi apa îngheţa pe crengi şi crengile păreau de sticlă. Dormeam. Şi-n vis dormeam! Şi-n somnul din vis, normal, visam. Mă simţeam foarte fericită fiindcă dormeam dublu şi visam dublu, în acelaşi timp.
Când m-am trezit, am fost uimită. De obicei visele suportă tot felul de interpretări, de la băbeşti la psihanalitice. Ăstuia al meu, visului, deşi aparent simplu, nu-i găseam nicio interpretare.
În fine! M-am sculat, am deschis televizorul, mi-am făcut cafeaua, am băut-o…
Apoi am văzut la Ştiri că e 1 Decembrie, ziua naţională.  Şi imediat am înţeles: visasem un vis patriotic.