marți, 29 iunie 2010

Semn rău



Am evoluat!
De la băi de mulţime, cu înghionteli şi ridicări pe vârfuri pentru o strângere de mână de-a Cârmaciului, am ajuns aici: un ţăran care-şi vinde legumele pe marginea drumului se repede să-i pupe mâna conaşului Boc, fiindcă acesta a cumpărat de la el.
Nu, să nu-mi spuneţi că nu e reprezentativ! E dureros şi ruşinos de reprezentativ, fiindcă omul ăla se va duce iar, peste ceva vreme, la vot.
Să nu-mi spuneţi că e un gest spontan de ipocrizie, din categoria pupă-l în bot şi papă-i tot, fiindcă nu cred.
Cred că e simptomul cifozei naţionale de care suferim de şaptezeci de ani şi-acum s-a agravat.
E semn că „bucuroşi le-om duce toate” - foame, frig, întuneric, umilinţă, minciună, dispreţ , cătuşe, zăbală, botniţă, orice...
E semn rău.

duminică, 27 iunie 2010

No News is Good News



Pe cât pariem că ministrul Plezirescu n-are habar că medicamentele au TVA 9%?
Pe cât pariem că nici ministrul Poliţiei Concediilor Medicale n-a auzit de-aşa ceva?
Pe Boc nu pariem, că aici suntem cu toţii de acord.

vineri, 25 iunie 2010

În (ne)gura presei




Presupun că vin vremuri grele pentru firmele de cablu tv...
Prima noastră mişcare înţeleaptă: reziliem contractul. A doua, ne schimbăm televizorul.
Ăsta vechi nu mai rentează.
Ce să vedem? „Elevi de-a opta, culegând mere în Ţinutul Secuiesc”, pe Realitatea. Pe Antena 3, ”Elevi de-a opta, culegând mere pentru Ţinutul Secuiesc” . Nu merită, zău!
De-aia, vă propun alt tip de televizor.
La început o să credeţi că e o glumă, dar treptat o să vă acomodaţi şi-o să vă recunoaşteţi protagoniştii favoriţi.
Uite, de pildă, băiatul încercuit şi costumat în gri, nu poate fi altul decât Mircea Badea. Nu?

Jurnal de bordură (3)

Cine-a descoperit că Dumnezeu nu doarme, a fost un băiat ager la minte!
De pildă azi dimineaţă, pe la 7:54, nu dormea: ploua.
Îi dădea de lucru omului cu căldarea de lavabil „Spor”.
Ăsta, hoţ, ce s-a gândit? A făcut pierdută găleata, singura unealtă de scos apa din groapă şi citea ziarul liniştit, sub un şopron.
Pe la 9, Dumnezeu închisese robinetul norilor fiindcă citise şi el ziarul, aflând cu stupoare că şeful de echipă îl face părtaş la lucrare, declarând reporteriţei că toată nebunia se termină pe 12 august, "Dar asta numai dacă vrea Dumnezeu, adică dacă nu mai plouă şi dacă nu se mai umple groapa“.

Nu trebuie să fii prea inteligent ca să-ţi dai seama că lui Dumnezeu nu-i place să se vadă asociat cu te miri ce primar de sector, ăla de-i zicea omologul Său pe Pământ - “livache” şi şi-a permis o mică răzbunare: când a apărut şefu’ de echipă, a apăsat butonul “off” de precipitaţii şi a ascuns, pe bune, găleata care funcţiona pe post de pompă. Aşa că la ordinul “Scoateţi apa din groapă, că a stat ploaia!”, trei muncitori au încercat să rezolve problema cu lopeţile. E ca şi cum ai goli marea cu ibricul.
La şi-un sfert s-a auzit un zâmbet ceresc şi ploaia s-a pornit iar. Îi pedepsise destul!
La unşpe nu ploua, nu ningea, nu era soare... Părea o vreme ideală pentru muncă.
Vreme de pus borduri.




În ăst timp, m-a vizitat moşu’ care e patron la Pompe Funebre, că i se terminase Preductalul. Era mort de supărare!
Zice: “Mai rezistaţi?”
Zic: “Da.”
Zice: “Eu am tras obloanele.”
Zic: “Nu e ciudat să-nchideţi o firmă de pompe funebre, tocmai acum când vi s-a adus groapa la poartă?
Râdem amândoi.
Zice: “Las’, că-mi scot pârleala la iarnă.” Şi râde. Numai el.

marți, 22 iunie 2010

Cuvinte

“Pentru 30.000 de oameni care sunt clientela voastră, sacrificaţi nouă milioane de alegători."

Habar n-am dacă Băsescu a rostit aceste cuvinte, la cea de-a doua întâlnire de la Snagov sau le-au potrivit cumva jurnaliştii, între ghilimele, ca să pară a fi ale lui, ca să se spele de ridicolul de-a fi pretins că transmit de la întâlnirea de la Snagov şi-au transmis doar pădure şi maşini, timp de câteva ceasuri, în seara aceea.

Habar n-am dacă Teo Trandafir e deosebit de proastă, dar a avut un grăunte de noroc să intre pe sticlă şi-o cisternă de nesimţire să rămână acolo, implementând manelişti, sădind, răsădind, prăşind, butăşind, clonând prost gust cât cuprinde şi încasând, discret şi lunar, bani despre care ea însăşi zicea că “n-au fost puţini”.

Habar n-am dacă speţa Dan Diaconescu seamănă cu speţa Becali, dacă nu cumva sinucigaşii de ruşine n-ar trebui să-i preceadă pe sinucigaşii de foame, în România.

Habar n-am dacă orice, din nimicul cotidian pe care-l producem sub pretextul că noi tocmai trăim, ne absolvă sau ne inculpă.

Dar, sunt absolut convinsă că, dacă ghilimelele orânduite împrejurul spuselor lui Băsescu ar fi reale, s-ar naşte din pământ, din iarbă verde, o instanţă care să-l bage în pijamale cu gratii, fiindcă ştia!
Şi, precum se vede, a tăcut…

luni, 21 iunie 2010

Home, sweet home!


Mă, voi aţi auzit de Virgil Pleşoianu? E o stradă.
Da’ de unu’, Căpriţă, aţi auzit?
N-aţi auzit, fiindcă n-aţi avut „Alfa Romeo 90”, an de fabricaţie 1987. Sau 1887? Nu mai ştiu.
Eu aveam în ’94 o maşinuţă de-asta, pe care italienii o numeau Regina Şoselelor, fiindcă fugea bine şi... Totul era să fie destul de dese staţiile PECO.
O iubeam ca pe ochii din cap, fiindcă atunci n-aveam câine şi chiar mi-am cerut o mărire de salariu, că nu mă mai ajungeam cu banii de reparaţii.
Aşa l-am cunoscut pe maestrul Căpriţă. Cel mai bun carburatorist din Bucureşti. Avea servisul chiar lângă casa lui. Şi casa pe Virgil Pleşoianu.

I-am lăsat maşina la 9 dimineaţa, i-am explicat cum face, cum dă-n nas, cât consumă... în fine! M-a retezat cu un gest de lehamite, era sătul de dudui care pun diagnosticul după ureche şi mi-a zis că ne vedem la două, eu să vin cu banii, că lui nu-i place să târască de-o lucrare o săptămână.
Văzut, reparat, plătit, plecat.

Nici nu-mi cerea mult. Vreo două sute de dolari. Dădusem eu o sută pe o bucşă second hand, despre care am aflat ulterior că făcea cam cât două pachete de ţigări la vremea aia, aşa că tipul mi s-a părut nu doar modest, dar şi priceput.
Sigur îi mergeau bine afacerile!
Mi-am dat seama aruncând o privire asupra vilei lui.
Era un „p+2”, ceea ce, la vremea respectivă conta şi avea cele mai scumpe finisaje posibile.
Căpriţă nu se uitase la bani. Cât fusese gresia la modă, îmbrăcase parterul în gresie, pe urmă, când crescuse ratingul la cărămidă de sticlă – îşi făcuse şi el un fel de colţar semitransparent. Faţada care dădea la stradă primise marmură din belşug şi, dacă parterul imita stilul Brâncovenesc, etajul sclipea de termopane care se deschideau spre o terasă străjuită de lei din piatră scuipând apă în fântâna din curte, cu un Cupidon central şi motive florale pe ghizduri.
Nu pot să zic că imobilul era chiar o poezie, fiindcă nu rima nimic cu nimic, dar un poem în proză tot ridicase dom’ Căpriţă, din afacerea lui prosperă.

M-am dus cu banii la prânz, fără să clipesc.
Îl întreb: „Gata? I-aţi dat de capăt?” Zâmbeam.
Căpriţă era serios. Mă întreabă: „V-aţi uitat, vreodată, sub capotă?”
Zic adevărul: „Da!”
Ridicam capota de câte ori nu voia să pornească, îi trăzneam câteva lovituri în electromotor, cu o fierotenie, aşa cum mă învăţase alt mecanic auto, explicându-mi o treabă cu bendixul pe care acum n-o mai ştiu.
Mai zice Căpriţă: „Păi asta nu-i maşină, donşoară. E uzină!”
Eu îi întind banii fericită şi dau să mă urc la volan. Căpriţă îi ia, îi bagă cu scârbă în buzunar, adică „dacă ştiam că e atât de lucru ,vă ceream dublu, da’ asta e! Aşa sunt eu, prost. Mă las impresionat de toate toantele cu lacrimi în ochi” şi-mi zice „Vă mai costă 50 de dolari tractatul.”
„Tractatul, unde?”, îl întreb.
„Păi, nu ştiu. Unde vreţi. Acasă la dumneavoastră, pe câmp, să-i daţi foc...”
„Adică, zic, n-aţi reparat-o? Acum nu mai merge deloc?”
Zice: „Păi nu v-am explicat că asta nu-i maşină, e o belea, care nu se repară decât acolo, la ei, la italieni?”
Nu mai ştiu cât am plâns. N-am plâns niciodată, în toată viaţa mea, cât am plâns pentru Regina Şoselelor. I-am mai dat cin’zeci de dolari, să-mi aducă mortul acasă.

Dar ce casă avea Căpriţă, pe Pleşoianu! ...

Nu credeam că ceva, pe lumea asta, mi-ar mai putea aminti de tăticul carburatoarelor de acum douăzeci de ani. Însă m-am uitat mai atentă la casa lui Videanu şi mi-a venit în cap prosperul Căpriţă.

Bine, a lu’ Videanu are şi gară.

Dar Gară, am şi eu!...

sâmbătă, 19 iunie 2010

D'ale ochelariştilor (2)

Încep să dau din casă…
Nu doar că mi-am pus ochelari pentru distanţă, dar mi i-am schimbat şi pe cei pentru aproape.

Aici se potriveşte un banc vechi şi adorabil(uşor de mimat, greu de transcris) despre un tip care îşi face, în criză de timp, un costum la un croitoraş destul de viteaz, ca să accepte lucrarea, fără probe. La preluarea costumului, clientul se uită în oglindă şi constată că cei doi craci ai pantalonului sunt cusuţi cam faţă în faţă, că sacoul are o mânecă prea lungă şi alta prea scurtă şi, una peste alta, nu prea se poate îmbrăca în el.
Croitorul îi sugerează cum să-şi modifice mersul, înaintând mereu cu acelaşi picior şi trăgându-l pe celălalt din urmă, apoi îl ajută să deprindă o mişcare oarecum spontană a braţelor, în aşa fel încât o smucitură scurtă să-i elibereze palma din manşeta mânecii prea lungi şi o ridicare spasmodică a celuilalt umăr, să estompeze evidenţa mânecii prea scurte.
Omul se antrenează puţin, în această variantă de locomoţie, plăteşte şi pleacă îmbrăcat.
Pe stradă, două blonde, comentează:
- Uite, tu, ce bine cad hainele pe paraliticul ăla!

Ei, în scenariul ăsta, eu joc rolul paraliticului, ochelarii sunt costumul şi oftalmoloaga e croitoraşul.
Vă imaginaţi, prin urmare, ce relaxată sunt şi cât de roză-mi pare viaţa, deocamdată, până ajung la altă doctoriţă de ochi.

Aş fi putut să-l dau dracului de calculator, măcar un weekend, să las toţi ochelarii acasă şi să mă refugiez aici, în bucata asta de ţară, unde se vede totul cu ochiul liber:


N-am făcut-o, că nu prea eram “pregătită” şi-acum stau şi exersez aruncatul cu privirea după modelul azvârlit, iar când mă ia cu ameţeală, mă uit la posturile tv de ştiri, unde mă folosesc de ochelarii mai prietenoşi, de distanţă, care nu-mi joacă feste optice, ci feste de-a dreptul, fiindcă oriunde mă uit, la orice dezbatere, eu văd doar imaginea asta, unde mortul suntem noi şi doctorii sunt guvernanţii:


Colac peste pupăză, un amic îmi trimite o succesiune de poze, sub titlul “Mânca-ţ’-aş”, semn că putem endoscopia cadavrul de mai sus, pentru diagnostic diferenţial, dar cui ar folosi să ştie cât de bolnav era mortul, când încă vieţuia?


Şi totuşi, piaţa miracolelor e în ascensiune!

Observ că, pe măsură ce ne scade nivelul de trai, ne creşte apetitul pentru miracol.
Nu există stand de cărţi sau chioşc de ziare care să nu vândă nişte broşuri cu coperte distins sidefate, în culori dulci - bleo, lila, roz, argintiu, scrise de nişte tipi cărora o urticarie le-a chinuit copilăria dar s-au vindecat în mod miraculos, prin forţe proprii şi-acum, la maturitate, fiindcă nu prea le merge afacerea din colţul străzii, s-au apucat de holism şi, fireşte, de scris tratate tămăduitoare, format mic.

Chestiile astea se vând foarte bine!
Le cumpără nişte oameni cumsecade, care nu-şi permit să apeleze la un specialist în programare neurolingvistică, parapsihologie şi biosinenergetică, un îmblânzitor de-ăsta de flăcări violete, fost apevist (sper că de intendenţă, ca să aibă şi-un pic de mov în biografie), cum are primul om în stat.

Totuşi, la un moment dat, chiar şi aceştia cheltuiesc două-trei milioane de lei vechi, acolo, cât să se trântească pe un pat într-un cabinet de medicină holistică, să îi acopere un ins în halat alb cu electrozi şi să le citească într-un soft viitorul bolnăvicios, mai bine ca în cafea.

Aproape zilnic intră în spiţerie un examinat cu paranormalul, cu vibraţionala, cu inefabilul, pe care-l recunosc din uşă, după vrăjeala care-i persistă în priviri.
Genul ăsta de uitătură fericită nu l-am mai întâlnit decât la cei care se vâră de bună voie în sistemele de comerţ piramidal şi-o pornesc de jos, de la nivelul cărbune, încercând să-şi convingă prietenii şi vecinii să cumpere nişte tone de detergent megauniversal absolut comestibil şi sperând să ajungă la nivelul diamant , acolo unde se află liderul de grup, care le arată poze cu yachtul lui, cu viloanţa lui, cu parcul lui auto – toate agonisite în mod cinstit, cu răbdare şi voinţă, din vânzări anterioare şi ramificate de pastă de dinţi specială, cu care poţi să cureţi şi aragazul, şi parbrizul, şi poşetele de piele întoarsă şi, bineînţeles, dinţii tăi şi-ai urmaşilor tăi, timp de câteva generaţii.


Exemplarul despre care vă vorbesc se apropie de tejghea, oftează adânc, în sensul că “ce-sănătos-tun-eram-eu-şi -uite-n-ce-hal-o-s-ajung-bine-măcar-c-am-aflat-la-timp” şi scoate un cearşaf A4 – reţeta.

Diagnosticul ocupă cam 80% din suprafaţa faţă-verso şi nu iartă nimic, de la compoziţia firului de păr şi gazele din sânge, intestin, plămâni şi până la tendinţa spre hipertensiune şi bilă leneşă care o să-l chinuie peste zece ani.
Câte unul, mai lucid, îndrăzneşte să mă întrebe cam cât de leneşă ar putea deveni, în viitor, o bilă pe care şi-a scos-o cu fix zece ani în urmă şi, fiindcă nu ştiu ce să-i răspund, realizează imediat că are de-a face cu o proastă de vânzătoare, ce să-i ceri uneia ca mine, mai bine ziceţi, doamnă, aveţi sau n-aveţi produsele?

Ce să-i zic? Pe cele mai multe le am, m-am învăţat să am tot felul de “lacrima stâncii”, de “răşina muntelui”, de “ulei de peşte vegetal”, de pulberi din gheare, creste, pliscuri şi piscuri… numai că ciberholistul lui le vrea de firmă. De o anume firmă.
De firma care-l plăteşte pe el. O “Nuştiucare-Vita”. Numai aia tămăduieşte! Toate celelalte “…vite” , zeci, sute, o turmă întreagă, intrate în ţară cu vaporul, sunt în stare să te ucidă.

Şi-atunci acelea cum rezistă pe piaţă? Simplu! Fiecare fabrică plutitoare din asta îşi angajează, la rândul ei, propriii experţi vibraţionali pe care-i îmbracă în halate albe, le pune la dispoziţie un calculator şi nişte măţăraie cu senzori la capete prin care trebuie să detecteze gâlma din chakre, predispoziţia la melancolie şi diabet sau, măcar, la nivel minim de performanţă şi pentru numai un milion jumate, acupunctul prostiei omeneşti.

Dacă numărul săracilor cu duhul n-ar fi în creştere, probabil că n-ar exista o asemenea ofertă de jobuşoare pe net, tocmai acum, în plină criză economică:


Descrierea firmei:
Parteneriat cu companie multinationala de promovare a imaginii si a produselor, recrutare de alti parteneri nationali si internationali.Intermediere , management , marketing , propia ta afacere cu investitie minima.
Descrierea postului:
formarea unei baze de clienti pe baza de analize cu aparatura moderna , medicina vibrationala ,cabinete propii
Cerinte:
absolventi de medicina ,farmacisti ,atitudine pozitiva ,dispus sa faca cursuri de medicina vibrationala , sa promoveze un stil de viata sanatos
Oferta (bonusuri, beneficii):
excursii, venituri motivante occidentale”

vineri, 18 iunie 2010

D'ale ochelariştilor


Lumea e urâtă, fraţilor!
Până şi femeile tinere au riduri, pori dilataţi pe vârful nasului, se epilează numai când au timp şi numai pe picioare.
De bărbaţi, ce să mai zic! Mătreaţa înnobilează reverul sacoului şi unghiile, discret îndoliate, denotă firea lor boemă, înclinată spre nespălatul de vase, până se epuizează vesela.
Pe stradă sunt aruncate cu mult mai multe chiştoace decât îmi închipuiam eu că e posibil în ţărişoară, flegmele sunt un adevărat atlas al patologiei căilor respiratorii în imagini, iar producţia planetară de paiete pe bluze şi tricouri are, aici, cea mai sigură piaţă de desfacere.

Nu, n-am înnebunit, mi-am pus ochelari de distanţă.
Şi văd toate astea.

După ce am depăşit faza vertiginoasă, în care toţi coparticipanţii la trafic se năpusteau asupra mea, am constatat că ăsta-i tipicul, aşa e năpustirea matinală, dacă nu i te supui, nu ajungi.
Dar deja împlinesc 48 de ore de ochelarism şi-mi permit observaţii.
Prima ar fi că, ce noroc am avut cu ce vedeam eu, faţă de ce era... De fapt, aş fi putut să militez în continuare pentru venirea gunoierilor lui Prigoană şi pe strada mea, când, de fapt, strada nici nu mai există.
A doua ar fi că…

Dar, între timp, s-a stabilit că Augustin Zegrean e preşedinte la Curtea Constituţională.
Şi eu, mânată de propriile-mi angoase ochelaristice, nu stau să analizez acum dacă el e omul lui Băsescu, dacă îi e destul de obligat, dacă e normal ca un ins care a absolvit cumva Dreptul, dar n-a fost niciodată Judecător, să fie acum, fix la Curtea Constituţională.
Problema mea e: ce distanţă interpupilară “poartă” Zegrean la ochelari şi cum vede el lumea?

joi, 17 iunie 2010

Aniversarea Blogului Matildei



Am făcut poza asta cu vreo lună în urmă.
Mă gândeam să-i zic "copac mătăsos".
Acum i-o dăruiesc Matildei, de ziua blogului ei.
Fiindcă-i seamănă.
La mulţi ani, Matilda!

Jurnal de bordură (2)

Da. Sapă ei, sap şi eu.

A revenit excavatorul în groapă. Habar n-am cum l-au revârât acolo, dar sunt aproape sigură că n-o să-l mai scoată. Dacă mai plouă de două ori, o să-l piardă în măruntaiele pământului, când le-o fi lumea mai dragă.
Deocamdată, ca să-l vizualizeze integral, dimineaţa scot apa de peste noapte, în sistem supermecanizat, cu nişte găleţi de vopsea lavabilă “Spor”.
Pe la zece a.m. pământul abia dacă mai bălteşte vag, zici că e numai bun de excavat. Din nefericire, ora zece e începutul pauzei de mic dejun, care se prelungeşte până pe la două, când începe, fireşte, pauza mare de prânz.
Cu siestă cu tot, se face ora patru de după amiază. E ora la care orice bugetar nesimţit rupe uşa.

Ăştia, că lucrează la privat, continuă să lucreze. Nu rupe niciunul nicio uşă, fiindcă n-au, dar au nişte table, pe care le joacă, până se lasă întunericul binefăcător.
Certitudinea că şi mâine e o zi de săpat.

Eu n-am nici table şi nici excavator. Am două doamne paciente care mi-au căzut din prăvălie direct în lucrarea dumnealor, de-a trebuit să le acordăm primul ajutor, însoţit de scuze şi schimb de numere de telefon.

Am săpat la Registrul Comerţului şi-am aflat a cui e firma care vrea să ne facă bine cu forţa.
Ocazie cu care am înţeles de ce Registratura Primăriei refuză să înregistreze nişte biete notificări.
Ghinion: avocatul nostru e cam tâmpit. N-a vrut să părăsească sediul Registraturii, fără numere de înregistrare. Le-a obţinut, la limită, după 40 de minute, timp în care s-a perindat toată Primăria pe la vorbitor, ca să-l convingă să renunţe.
Întrebare: Ştiţi a cui e firma?

marți, 15 iunie 2010

Votul cu piramidon

S-a terminat votarea.
Care n-a avut bile, a votat cu gume şi piramidon. În treacăt fie spus, piramidonul a fost scos din uz “pe vremea mea”. Ştiţi de ce? Fiindcă s-a descoperit că e cancerigen.
Probabil că s-a votat cu antinevralgic, cu fasconal, cu codamin, ca să n-aibă votantul dureri de cap, ulterior. Dar pe sticla televizorului am citit cuvântul “piramidon”. Care s-a scos din farmacoterapie ca fiind cancerigen. Cică şi guma de mestecat e cancerigenă. Americană, dar cancerigenă.
Ceva bun tot se cristalizează pe fundul urnei: Frigul şi Foamea, care nu sunt cancerigene. Ucid onest, ciobăneşte, rapid, fără negocieri şi importuri de medicamente..
Prin urmare Frigul şi Foamea devin, brusc, aliaţii noştri cei mai siguri. Fiindcă atunci când maţele chiorăie şi-n casă e la fel de ger ca afară, ieşi să te mai dezmorţeşti niţel. Unde? Poate în Piaţa Universităţii unde s-a strâns deja atâta lume, că e mai cald ca-n dormitor. Când? La iarnă.
Tot iarnă era şi-atunci…

sâmbătă, 12 iunie 2010

Jurnal de bordură

Strada pe care-mi petrec o treime din zi pe banii unui “slab”, ca să am din ce plăti “grasului” dările lunare, arată aşa, de la începutul lui mai.


Iniţial, s-a pornit cu extirparea bordurilor datând din iunie 2009 şi înlocuirea lor cu unele mai proaspete.
N-am dat mare importanţă acţiunii fiindcă avea o logică: doi Dorei le scoteau pe cele uzate, alţi doi veneau pe urmele primilor şi plantau trufandalele. Lucrau destul de repejor, nu încurcau pe nimeni. Până într-o zi când, ăia doi care scoseseră bordurile vechi s-au apucat să le scoată şi pe cele noi. Nu-mi imaginam ce vor să pună în loc.

Într-o joi s-au lămurit lucrurile.
Nu pe strada noastră trebuiau să schimbe borduri, ci pe o alta! A noastră trebuia doar reasfaltată. Aşa că, imediat, au purces la decopertare.
De ziua copilului, primiseră şi aprobarea poliţiei rutiere pentru întreruperea traficului auto în zonă. Intrau în legalitate.
Nu mai avea sens să dea în brânci.

De-atunci singura dovadă că avem de-a face cu o stradă în lucru, stă înfiptă în pământ, la îndemână.


Mint! Pe 3 iunie, la prânz, au muncit iar. Excavatorul lor a rupt un odgon negru, semiîngropat. Un mizilic! După înălţimea flamei, s-a dovedit că nu era chiar o funie oarecare.
În amurg, o echipă de la Enel ne-a rebranşat la civilizaţie.

De-atunci a dispărut excavatoristul. Se lucrează numai manual. Dacă e ca la ţoale, bănuiesc că totul devine mai scump. Greul a căzut exclusiv pe ăia doi care se ocupau cu scosul. Ceilalţi, specializaţii în pus, nu se amestecă. Probaibl că n-au expertiza necesară. Supervizează.



Treptat, groapa a progresat în adâncime. Câţiva pacienţi mai glumeţi ne ziceau c-o să avem prăvălie cu ieşire la Dunăre. Să vezi atunci vad!
Doreii, invidioşi, au scurmat şi trotuarul. Au mai lăsat o brână aşa, ca pe Jepii Mici.
Nu se mai încumetă nimeni după antinevralgice, dacă nu e prevăzut cu pioleţi, cordeline şi ce mai trebuie în cazuri de-astea.


Ieri a dispărut şi excavatorul. Dispariţie controlată. L-au mutat în parcare, fiindcă şi-aşa nu mai foloseşte la nimic. N-am mai rezistat şi i-am întrebat de ce l-au scos din peisaj, oricum era inofensiv de câteva zile şi mă obişnuiesem să-l văd prin vitrină.
Cică făcea umbră pământului. Am crezut că haidamacul cu care intrasem în vorbă se dădea şmecher cu mine. Omu’ vorbea serios. Venise o înştiinţare cum că sunt prea aproape de pânza freatică şi trebuie aşteptat să se usuce pământul. Noroc cu căldurile astea…

Şi dacă nu se usucă? Nu mai puneţi asfaltul? – l-am întrebat disperată. Ba da, a admis el, da’ iar n-o să iasă cum trebuie. Şi când terminaţi? - l-am mai descusut eu .
Păi, n-am de unde şti. Da’ lucrarea tre’ să ţină trei luni.

Vestea nu m-a şocat. M-a bucurat. Ştiam termenul de la colegă-su de echipă. Voiam doar să verific că nu mă minţise ăla.
Până la urmă, e plăcut să mai întâlneşti şi oameni cinstiţi. Că de muncitori…

vineri, 11 iunie 2010

Doar un click



Prima cafea.
Primul click. Adevărul.ro de ieri. Citesc articolul despre “Fortul 13” pe care administraţia penitenciarelor l-ar dori transformat în muzeu.
Mai bine nu! Decât să ajungă să arate ca Sighetul, zugrăvit, parchetat, mirosind a odorizant de cameră şi povestind pe nişte panouri uriaşe din sticlă acrilică, într-un stil decent, despre sistemul dement, mai bine să-l lase aşa, pe jumătate inundat, îngropat, uitat.
Foştii puşcăriaşi, câţi mai trăiesc, vizitează încă originalul, fără să vrea, nopţile, în spatele pleoapelor închise.
Fiii lor vor fi auzit povestea cu suficiente detalii, încât oroarea şi durerea să capete dimensiuni suportabile – în definitiv, bătrânii lor au supravieţuit !
În definitiv, în ultimii douăzeci de ani monstrul căruia îi zice comunism a primit atâţia bocanci electorali în figură, a fost stâlcit în bătăi cu vorbe, i s-a pus pielea pe băţ, a fost aşa de ştiinţific analizat şi, în cele din urmă, condamnat cu creionul pe hârtie de una dintre mlădiţele lui de vază, încât azi aduce mai mult cu o paiaţă tristă, demnă de milă, care se lasă percheziţionată de bună voie, ba, deşartă chiar ea, pe masă, conţinutul buzunarelor: un pistol de jucărie, un borcănel de nes, două-trei pachete de BT şi-un amărât de carnet roşu de partid pe care scrie doar membru. Atât: membru. Adică un prăpădit de executant, lipsit de vlagă, fără iniţiativă, care a semnat câteva condamnări la moarte fizică sau mentală fiindcă trebuia să pună ceva pe masă copiilor săi. O ciocolată nemţească. O bucăţică de caşcaval. O diplomă. O deplasare în interes de serviciu, în Franţa, doar dus, fiindcă aşa-i când eşti în misiune, ştii când pleci, dar nu ştii şi când te întorci.

Cât despre nepoţii de puşcăriaşi, născuţi după ’90, o asemenea incursiune în trecut mai rău îi încurcă, le strică scala de valori, îi debusolează complet.
Abia dacă înţeleg cum se face că o Licenţă obţinută pe bune e incompatibilă cu un Bugatti Veyron. Abia dacă sunt capabili să guste glumele mecanice ale internetului care îi trimite, printr-un nou click, de la articolul despre “puşcăria groazei – Fortul 13 Jilava”, direct în cel intitulat “Eliberarea unui interlop: Nuţu Cămătaru a plecat de la puşcărie pe un armăsar pursânge de 125.00 de euro…”, fiindcă sunt pe aceeaşi temă.

Eu, mărturisesc, fiindcă nu beau decât o singură cafea dimineaţa, m-am abţinut de la al doilea click.
Dar puştii, avizi de conexiuni, sigur nu se abţin. Şi prezentul lor devine, cu fiecare click, tot mai complicat. Vor îmbătrâni fără să-şi fi priceput prezentul. La ce bun, atunci, încă un muzeu al tinereţii bunicilor lor?

miercuri, 9 iunie 2010

Tablouri dintr-o expoziţie

Azi, în piaţă, la marginea şirului de tarabe galbene, din plastic, cerşea o străbunică. Cerşea cu un glas atât de pierit, încât, prin murmurul pieţei, abia se desluşea un crâmpei de rugă. Zicea ceva cu “…de-o pâine”.
I-am dat un leu, din mers, dar mergeam încet, în silă, de căldură şi de sacoşe.
N-am făcut decât un pas şi-am auzit-o strigând, cu voce plină, bogată: “Nicule, ia şi mie o cafea!”
Am întors capul.
Nicul era al doilea tarabagiu din rând, fiindcă ăla s-a mişcat spre ea.
Ceilalţi doi, trei vânzători de fructe au râs, ca de-o glumă bună.
M-am oprit şi-am vrut să zic ceva, nu ştiu ce, dar mi-am amintit că atunci când dai, dai fără condiţionări. Poate că şi-o babă care cerşeşte în piaţă are dreptul la o cafea pe zi. Poate la trei. Sau la treizeci. Dacă doarme într-un subsol de bloc, nici trei sute de cafele pe zi nu-i fac bătrâneţea fericită.
Da’ râsul ăla, care mi-era adresat, m-a umplut de ruşine…

Nu trebuia să povestesc asta, nu?
E o prostie!
Nereprezentativ.

E mai jalnic decât un reportaj în satul natal al micului premier. (Până şi satul are un nume diminutivat!)
Eu n-am cum să dau erată!
Nu există niciun Gâdea care să-mi permită, a doua zi, să vin în altă emisiune, să explic că, de fapt, am făcut un live imbecil, la cort, foarte departe de casă, unde n-am găsit decât pe nişte unii care pupincureau molcom şi ardeleneşte la ciocaţii de neam prost ai consăteanului lor, ajuns mare om la guvern.
Dar, grosul satului, purtătorii de gumari, ăia care nu se lasă intervievaţi, aşa îşi târau picioarele în doru’ lelii, aşa erau de abătuţi de situaţie, încât, dacă ar fi aflat că “No!” e totuna cu “NU!”, s-ar fi afiliat la opoziţie, de “numa’-numa’!” …

Şi, dacă tot am făcut-o de oaie, să merg până la capăt.

În caricatura noastră de ţară la care suntem condamnaţi, unii găsesc cu cale să se facă auziţi, astfel:
Anonim spunea...
chiar daca am votat cu basescu si voi vota de fiecare data cand va mai fi nevoie, nu pot fi de acord cu reducerea pensiilor de varsta si a salariilor mici.”

O, înţelegeţi?
Noi nu trebuie să ne luptăm nici cu hoţia, nici cu clientela politică, nici cu măsurile de austeritate, nici cu mârşăvia guvernului…
Noi ar trebui să ne luptăm doar cu incoerenţa semenilor noştri, nişte tipi aparent cumsecade, care ne opresc pe stradă, ne cer un foc, zic “mulţumesc!”…
Nişte inşi din mulţime. Nişte nimeni.
Numai că, dacă tot la două zile se termină gazul din brichetă, înseamnă că ceva nu e în regulă.


luni, 7 iunie 2010

La Răchiţele, cu elan...

Azi-dimineaţă, când am deschis televizorul pe antena mogulului rău, am crezut c-a păţit ceva Boc.
Ceva nasol.
Cel mai nasol, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Că nu există decât o singură circumstanţă în care se duc televizioniştii acasă la om, să strângă impresii şi amintiri de la rude şi să facă documentar de-ăsta, in memoriam
M-am nimerit şi-ntr-un moment critic, era un popă pe ecran care-l vorbea de bine pe mititel, şi până m-am lămurit că nu era Batman, ci era văr-su lui Boc, deja mă gândeam – ce ţi-e şi cu viaţa asta, azi eşti prim-ministru, mâine eşti pa!
Singurul lucru care mi-a dat de gândit a fost că, deşi îi înşirau numai calităţile, cum se întâmplă în momente de-astea nefericite, nu plângea nimeni.
Avea Stoiceasca aşa, un fel de bâzdâc amar, tot căuta să dramatizeze lucrurile, dar de ales, s-a ales cu o problemă în care se aplica regula de trei simplă: dacă o babă a trăit până acum dintr-o pensie de patru lei, apăi tot din aia o să trăiască bine mersi şi de-acum încolo, că cinşpe la sută din patru lei îi atât de puţin, că nici nu se bagă de seamă. Şi pe urmă, baba – aici nu mai ţine de aritmetică, ci de garda financiară - are, pe semne, o sursă de venit de origine animală sau vegetală, are ea o oaie, o roşie, un cartof în grădină de la care-şi trage uzufructul, fără să-şi elibereze bon fiscal.

Pe urmă a venit şi treaba cu pârtia de schi în Răchiţele, unde n-a mai nins de multă vreme, de-aia ar fi mai bună sala de sport şi-o piscină, poate şi-o pârtie de biciclete prin pădure, să vină turistul, să mâie o zi, să mâie două, la doo margarete, pensiunea lu’ fratele răposatului. Draci! Premierului, am vrut să zic…

Într-un târziu, când m-am lămurit că pricăjitul e sănătos tun, doar audienţa antenei 3 trage să moară, am închis televizorul, aproape ruşinată de timpul irosit.

Poate o să vă întrebaţi de ce “La Răchiţele, cu elan”, când totul a fost inutil, chinuit şi greşit?
Păi, nu ştiu! Aşa a fost emisiunea: cu Stoiceasca, Pieleanu şi cu Elan.
Schwartzenberg.

duminică, 6 iunie 2010

Un popor de ‘tu-ţi şi ‘tu-te…

Aseară mă uitam la un film cu muultă bătaie, un film stupid din care n-am înţeles decât că Van Damme e specific românesc, joacă orice cretinitate, bani să iasă, când, deodată, apare un tut, un fel de Hoară, care boceşte de câteva ori pe zi, în televizor, pe umărul unei femei, că el nu, că el niciodată, în fine, că el n-a câştigat niciodată nimic.
La cum arată, mi se pare verosimil să nu-l fi băgat nimeni în seamă, măcar la dat cu mopul, numai că nu despre asta e vorba în clipul publicitar : amărâtul n-a câştigat niciodată nimic moca, şi de-aia se-ndoapă cu hamburgeri la McDonalds, că poate într-o zi va câştiga 100 de porţii de cartofi prăjiţi gratuiţi.
La cât e de fericit în final, sigur se numără printre cei care au un tranzit intestinal normal, nu trebuie să înghită iaurturi laxative de la Danone, nu ia Dulcolax, nu-l întreabă nimeni - "Tu cat timp iti petreci zilnic la toaleta ?”, nu-l dor dinţii când mănâncă îngheţată, fiindcă se spală cu una dintre cele enşpe mărci de pastă de dinţi recomandate de asociaţia medicilor stomatologi, a înlocuit apa şi săpunul cu vopseaua de pereţi Spor cu ioni de argint, de la Policolor şi, dacă n-ar fi un tut, ci o tută, probabil că ar supravieţui oricărui accident aviatic, în zilele critice, purtând always cu aripioare.
Urmează tutele, care spală cu Ariel, fiindcă Arielul e garantul succesului unei stagiuni teatrale, în timp ce Rex te ajută isteţ să. Tutele îşi lungesc genele, îşi îmbrobodesc soţii cu cafea Jacobs, până ce-i transformă în nişte tuţi care admit că fiicele lor minore îşi aduc iubitul pe şest în dormitor, îşi întăresc coafura cu fixativ, pe furtună, se epilează cu Brown, devin catifelate şi “Merci”, până ce evadează Van Damme dintr-o închisoare rusească, doar fiindcă îi trebuiau ceva bani de pe urma unui film, oricât de imbecil ar fi fost el.

Ce vreau să zic e că, pe noi, până şi agenţiile de publicitate ne tratează exact ca pe nişte tuţi şi tute, îşi nuanţează mesajul în zona noastră de interes, ne dau cu flit de-ăsta parfumat cu Glade, că oricum n-avem de ales, oricum înghiţim pe nemestecate, oricum suntem ţara care scrie cu oi pe dealuri şi, în curând, vom scrie cu noi înşine, pe dealuri, pe munţi, pe câmpii, prin oraşe - SFÂRŞIT.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Gura păcătoşilor adevăr grăieşte!

Flutur: "Celor din PSD le chiorăie maţele de foame, le e dor de putere."
Udrea:"Felul în care se achiziţionează contractele publice reprezintă jaf pe banul public.”
Vlădescu: “Era foarte uşor să minţim în continuare. Haideţi să avem încredere în poporul român şi să îi spunem adevărul.”

În vreme ce tonomatele de presă, plătite de cei care au vrut să ne fure Sarea şi Poşta, ling hârtii, pe surse, ca să furnizeze dovezi ale “neprofesionalismului, imoralităţii şi iresponsabilităţii” (ce elegant eufemism găsise domnul Bogdan Teodorescu acestor hămesiţi analfabeţi a căror inconştienţă ţine, în principal, de prostie!), ei se înghesuie la autodenunţuri.
Aproape că se cer la puşcărie!
Aproape că ne roagă frumos să le scurtăm chinul de a-şi produce bani, cu nemiluita, pe socoteala noastră.
Aproape că au obosit de-atâta strângătorie şi s-ar retrage la ţară, ori la alte ţări, să se bucure în tihnă de roada furăciunii lor.

Dar noi ne mulţumim să le citim declaraţiile de vinovăţie la gazetă şi purcedem spre o nouă zi de muncă, bucuroşi că avem de unde ne întoarce seara acasă. Bucuroşi că ne mor alţii înainte.
Bucuroşi că, atunci când vom ieşi noi la pensie, poştaşul n-o să trebuiască să sune la uşă nici măcar o dată, fiindcă o să-l aşteptăm noi pe palier, ameţiţi de foame. Poate ăia mai viguroşi, îl vor aştepta direct în stradă.

Poate ziarele autohtone vor scrie, cu litere boldite, despre ieşirile în stradă ale pensionarilor, fără să amintească motivul: zi de pensie.
Presa internaţională va prelua ştirea şi va concluziona că România încă există, fiindcă, iată, mai sunt oameni care ies în stradă.
“În”, “pe”… chestie de traducător!

miercuri, 2 iunie 2010

De la muci în freză, la muci în fasole

Ăsta e meciul Boureanu – Firea:

Gabriela Vrânceanu Firea: Dar dumneavoastră înţelegeţi ceva din economie? Vă rog frumos să ne liniştim… Domnule Cristian Boureanu, am o întrebare pentru dumneavoastră…
Cristian Boureanu: Nu. Nu vreau să răspund la întrebările dumneavoastră.
Gabriela Vrânceanu Firea: Păi atunci de ce aţi venit? Vă rog frumos să vă ridicaţi să plecaţi.
Cristian Boureanu: Păi domnul Ludovic Orban v-a răspuns la vreo întrebare?
Gabriela Vrânceanu Firea: Mi-a răspuns la toate întrebările.
Cristian Boureanu: La ce întrebare a răspuns? Eu am văzut că a ţinut un discurs politic. Dumneavoastră l-aţi întrebat pe domnul Ludovic Orban cum de s-au dublat cheltuielile publice în patru ani, deşi productivitatea muncii a scăzut? Aha, nu vă plac chestiunile sensibile. Domnul Ludovic Orban a vorbit 10 minute şi a ţinut un speech…
Gabriela Vrânceanu Firea: Domnule Cristian Boureanu, dar ce-aţi mâncat?
Aţi mâncat ceva stricat înainte de emisiune?
Cristian Boureanu: Nu ştiu. Am mâncat ceva la dumneavoastră aici. Am găsit aici pe masă ce mâncaţi dumneavoastră în fiecare seară aici.
Gabriela Vrânceanu Firea: Ceva de pe jos? Ceva de la toaletă? Dar chiar nu vă e jenă?
Cristian Boureanu: Păi mă întrebaţi aşa urât? Să ştiţi că eu nu plec din emisiune. Stau şi vă zâmbesc, vă întreb dacă dumneavoastră l-aţi întrebat vreodată pe domnul Călin Popescu Tăriceanu ce-a făcut cu banii de investiţii, cu 3 miliarde…
Gabriela Vrânceanu Firea: Domnule Cristian Boureanu, dumneavoastră v-aţi luat temperatura?
Poate aveţi febră?
Cristian Boureanu: Nu. Nu am febră, mă simt bine şi relaxat. Mă uit şi vă pun nişte întrebări şi văd cum vă deranjează.
Gabriela Vrânceanu Firea:
Şi cine v-a spus că sunteţi băiatul cu muci în freză a avut dreptate.
Cristian Boureanu: Acum mă jigniţi? Cumva amantul dumneavoastră?
Gabriela Vrânceanu Firea: Amantul meu? Dar amanta dumneavoastră, firmele dumneavoastră? Mi se pare incredibil…
Gabriela Vrânceanu Firea: Răspundeţi la o întrebare sau nu?
Cristian Boureanu: Incredibil! V-aţi permis să mă jigniţi de trei ori la persoană.
Gabriela Vrânceanu Firea: Şi dumneavoastră îmi spuneţi de amant? Păi domnul Călin Popescu Tăriceanu e amantul meu?
Cristian Boureanu: De unde ştiţi că vorbeam de dânsul?
Gabriela Vrânceanu Firea: Păi domnul Călin Popescu Tăriceanu a spus că sunteţi băiatul cu muci în freză. V-a spus altceva?
Cristian Boureanu: Eu am vrut să vorbesc despre ce a făcut PNL şi de ce n-are România bani în buget.
Gabriela Vrânceanu Firea: Şi aţi vorbit cinci minute. Aţi ţipat la domnul Ludovic Orban.
Cristian Boureanu: N-am vorbit deloc.
Gabriela Vrânceanu Firea: Deci noi ne-am imaginat doar.
Cristian Boureanu: Doamnă scumpă, să mă jigniţi în direct la o emisiune e strigător la cer.
Gabriela Vrânceanu Firea: Este a doua oară când faceţi aşa ceva. Aţi mai făcut-o la RTV, v-aţi făcut de râs, acum v-aţi făcut de râs şi la Antena 3. „Distinsă doamnă”, după ce-mi spuneţi de amant? Nu v-ar fi ruşine să vă fie! Ar trebui să vă înroşiţi.

Eu cred că, dacă ai ajuns moderator de talk-show, de calibrul Gabrielei Vrânceanu Firea, eşti antrenat psihic şi pregătit pentru orice fel de incident: pahar cu apă aruncat în faţă, înjurătură de morţii tăi, făcut “curvă” - dacă eşti femeie, “impotent” - dacă eşti bărbat, plus variante.
Trebuie să ai răspuns, în limbaj academic, în oricare dintre aceste situaţii.
N-ai răspuns, bagi publicitate, fără somaţie.
În niciun caz nu dai replici infantile de tipul – “Aţi mâncat ceva stricat înainte de emisiune?”
În niciun caz nu le agravezi cu “Poate aveţi febră!”
Dacă, totuşi, ţi-ai ieşit din fire şi-ai uitat că eşti însăşi Firea, nu pomeneşti de “muci în freză”, fiindcă dai cu mucii în fasole.
Când utilizezi cuvântul “muci” în dialog cu un VIP născut în zona mucoasă a lumii în care trăieşti, adică acolo unde o fată care ştie cât e tariful la “toată noaptea “ călăreşte două ministere şi una, mai amărâtă, conduce camera deputaţilor, doar fiindcă ştie mercurialul la “scurt” pe timp de criză, rişti să te mănânce porcii, fiindcă te-ai băgat în tărâţe.

Sigur că admir cavalerismul necondiţionat al colegilor ei de televiziune dar, dacă aş fi mogulul cel rău, i-aş finanţa un concediu de 90 de zile (maximum de reţetă compensată) undeva , pe Coasta de Azur, de Fildeş, de ce-o fi, numai să fie departe de mlaştina mucoasă românească, ca să nu-mi pierd credibilitatea, să nu se amestece, în mod ireversibil, mucii din freză cu cei din fasole.

Voi ce credeţi?

marți, 1 iunie 2010

Tristeţea femeii de serviciu

Când a intrat pe uşă, nici n-a trebuit să mă uit în ochii ei, a fost suficient să-i ascult jelania paşilor târşâiţi cu amar, ca să-mi dau seama că ceva grav se întâmplase.
A zis "bună dimineaţa" cu oftatul care codifică mesajul “mi-e rău de nu mai pot, dau un pic cu mopu’ şi-atât” şi s-a trântit pe scaun, cu fruntea în palmă.

Oftatul numărul doi, fără text, ăla care s-ar transcrie aproximativ prin “ffffuu” expirat din adâncul sufletului, m-a pus în gardă, să n-o întreb nimic, mai ales să n-o întreb ce-o doare fiindcă e într-una din zilele alea nasoale când “o doare toate alea” şi niciun hap n-o ajută, nu s-a născocit încă un medicament pentru dureri fără etiologie şi fără localizare.

Mi-am făcut de lucru discret pe lângă ea, în momente de-astea e bine să n-o deranjezi, dar nici să n-o tratezi cu indiferenţă. Tre’ să te comporţi normal, dar nuanţat. Adică situaţia e sub control, dar se poate oricând deteriora iremediabil, aşa că puţină sobrietate nu strică.

A venit şi mult-aşteptatul oftat numărul trei, se scrie cu “aîh”, dar nu e sunet de piept, e sunet de cap, mai subţirel, mai pirpiriu, începe între sprâncene, care se apropie făcând o cută şi se desăvârşeşte în faringe, unde prinde glas.

De regulă, după un asemenea suspin, îmi cere o fiolă de calciu şi în următoarele două ceasuri îşi revine complet, câteodată spectaculos – prinde chef de spălat vitrinele din proprie iniţiativă.
Aşa că am ciulit urechea, s-o aud p-aia cu calciul, să ne potolim, să ne-apucăm de treabă.
Trec minutele în tăcere. Nici nu dă vreun semn că şi-ar reveni de la sine.

Până la urmă nu mai rabd şi-o întreb:
- Da’ ce-aveţi azi, de sunteţi aşa dărâmată?
- Nimic, zice. Nu e niciun fel de grevă. Circulă toate! Maşini, tramvaie… Toate!