Printre rânduri

Nu cred că e vreun om suficient de liber, relaxat şi bine dispus să citească noua Lege a Învăţământului cap-coadă, cu creionul în mână.
N-au citit-o ei, cei care au fabricat-o, n-au citit-o, probabil, nici cei care trebuie să se ţină după ea, de ce s-o fi conspectat noi, care mai bine ne-am apleca asupra Legii Eutanasiei, ca alternativă a Legii Pensiei?

Totuşi, eu am răsfoit-o niţel, să văd dacă mint ăştia la televizor.
Nu mint!

Şcolile vor fi conduse de-acum înainte de un amestec trifazic, în părţi egale, de părinţi, administraţie locală şi dăscălime.
Cum administraţia locală e, de regulă, formată din bătuţi în cap cărora nu prea le-a fost dragă şcoala, dar sunt pasionaţi politruci iar părinţii sunt grupul acela de bocitoare care se lamentează că odraslele lor îşi pierd prea mult timp cu învăţatul, profesorilor, cu 33% putere de decizie, le mai rămâne suficientă autoritate să stingă lumina după ultima oră de curs, să nu se facă risipă de curent la vreme de criză.

M-a pus pe gânduri însă capitolul privind structura învăţământului preuniversitar care ia pe rând toate categoriile de copii, inclusiv pe cei cu dizabilităţi şi le garantează drepturile, în mod democratic.

Primii aduşi în discuţie sunt copiii minorităţilor.
Aici legiuitorul era odihnit şi a descris formele de grijă ale Statului faţă de aceştia, amănunţit. Se specifică până şi faptul că “elevii apartinând minoritatilor nationale care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învata în limba lor materna, vor fi sprijiniti prin decontul transportului la cea mai apropiata scoala cu predare în limba minoritatii respective sau vor primi cazare, masa gratuita în internatul unitatii de învatamânt cu predare în limba minoritatii respective unde au fost scolarizati.”

Abia la finalul capitolului vine vorba de “copiii capabili de performanţe deosebite”.
Despre aceştia, probabil, făcătorii legii şi-au amintit mai pe seară, mai pe oboseală, aşa că lor li se dedică un singur articol în cinci paragrafe.
Fireşte, şi lor li se asigură! Tabere, simpozioane, concursuri şi altele, ceva burse şi alte forme de sprijin, în condiţiile…, conform normelor…

Adică dacă tot sunt aşa deştepţi, să se descurce, n-o să li se explice şi lor, mură-n gură, ce face Statul pentru ei.

N-am citit mai departe fiindcă mi-e destul de limpede.
Ştiu că o lege se ocupă întâi de normă şi apoi de excepţie. Ştiu că nu era să se înceapă cu ăştia, deosebiţii, puţinii…

Dar textele de lege se mai citesc şi printre rânduri. Ori, dintre cele câteva rânduri dedicate sintagmei “performanţe deosebite” , răzbate nerăbdare şi sictir.
Aproape că mă miră absenţa unei introduceri de genul: “Dacă totuşi, prin absurd, în ţara noastră ar exista copii capabili de performanţe deosebite, apoi fiţi siguri că, într-un fel sau altul, se va ocupa Statul şi de ei, cumva.”

Nu zic mai mult.
Restul e, şi la mine, printre rânduri…

Einstein, pentru o secundă

Mai serile trecute, la polimagazinul din colţul străzii, clienta de dinaintea mea a cerut factură la bon.

Mica hârâială previzibilă. Că de ce. Că-mi trebuie în contabilitate. Păi aveţi bonul. Nu, că sare de-un milion. Păi de ce n-aţi spus de la început. Uite, că nu mi-am dat seama.

Casiera a lăsat o badigardă să ne ţină de urât şi-a plecat după facturier. N-a lipsit decât vreo câteva minute, dar nouă, codiştilor, ni s-a părut un veac. Ăştia care aveam coş de plastic, l-am pus pe podea. Ăia cu cărucior au rămas în poziţia iniţială, bine mersi. Nimeni nu zicea nimic de rău. Eram cinci aşteptători înţelegători care ne-am făcut vreo zece, până a apărut domnişoara cu tipizatul special. Nu-mi venea a crede că n-o ceartă nimeni pe cea care ceruse factură. Doar păzitoarea înclina din când în când capul spre umărul drept, exprimându-şi pe muteşte dezaprobarea faţă de incident.

De îndată ce s-a întors aproape alergând, fata a început să se mişte ca melcul, cu precauţie infinită, parcă avea de gând să purceadă la vreo intervenţie chirurgicală. A presat foarte bine foaia la cotor, să stea carneţelul deschis ca lumea. A scos dintre file un cartonaş tăiat pe măsură fiindcă o încurca. L-a scos exact de unde ar fi trebuit să-l lase în pace. S-a uitat la el, bănuind că nu era chiar degeaba acolo. Abia acum o încurca şi mai mult. L-a pus alături, pe masă.
Aia, pretenţioasa care voise documentul, tăcea. Nu i-a zis că foile sunt autocopiative şi se mai strică vreo trei facturi ulterioare, dacă a scos cartonul. Răutate tipic femeiască.

Au apărut primele ţîţîieli şi ufff-uri la coadă.
Mai stăm mult? Trebuie să scriu o factură, nu vedeţi?

Nu era deloc ţâfnoasă. Vorbea aşa, ca prin vis. Am întrebat-o direct: e prima factură din viaţa ta? A recunoscut că da şi m-a lăsat să i-o completez eu.
Când am ispăvit, se uita la mine de parcă eram Einstein.
O clipă, m-am şi simţit.
După care a venit rândul meu, mi-a bătut bonul şi a vârât ea marfa în pungă, nu m-a lăsat pe mine s-o fac, aşa cum e se întâmplă de obicei.

Mă gândeam la episodul ăsta, citind prin ziare că se schimbă legea învăţământului, scoala obligatorie se scurtează cu un an, se mai reduce programa, că e prea stufoasă…
Habar n-am ca ce s-ar putea angaja, în viitorul apropiat, un copil cu nouă clase.
Vânzător? Supraveghetor de magazin? Casier?
De ce nu?

Între timp ne mai policalificăm noi, ăştia bătrâni. Învăţăm cântărirea, felierea, schimbatul rolei în casa de marcat, scrisul de mână al unei chitanţe şi sigur ne vom descurca în viaţă, măcar ca şi până acum.

Bă, sunteţi mâncaţi!

Mulţi dezbatanţi ai politicii româneşti au zis serile astea, la televizor, că ce să ne mai întrebăm dacă îndelung stenografiatul Voicu e vinovat sau nu, dacă intermedia şpăgi pentru judecători sau interna Căşuneni la Elias, e suficient să te uiţi la el să-l vezi cum arată…

M-am uitat.
Mie mi se pare că arată mâncat.
Ca mulţi alţi politicieni şi/sau intelopi de-ai noştri, indiferent de partidul din care fac parte sau pe care îl au sub control.
Multă fleică pe ceafă, în fălci, pe abdomen şi câte cinci mititei la fiecare mână.

Toţi par mâncaţi , dar nu sătui.
Aşa că se îndestulează în continuare, la “Select”, discutând domestic probleme de sănătate. Fiindcă au! Fapt confirmat şi de avocaţi, care detaliază cum şi când li s-au scos firele.

Colac de fire peste frumuseţe de pupăză, problemele de sănătate s-au agravat azi-noapte. A fost nevoie de ambulanţă, de spitalizare…
Ştim ce urmează: un nou episod din filmul “Prea bolnav ca să facă pârnaie”. Care pârnaie “îţi decimează fiinţa umană”.

Iar mă uit la fălcile de buldog ale lui dom’ Voicu. Puţină decimare nu i-ar strica.
Mai scapă de colesterol, îi mai scade tensiunea.
Nouă, nu. Şi nici n-o să ne scadă, până n-o să apară vreun judecător care n-a mâncat, n-a băut la “Select”, şi totuşi are snagă în el să strige “Bă, sunteţi mâncaţi!” .

Apoi să bată cu ciocănelul în masă.

Mile

“Vreau să fiu om de zăpadă, să nu fiu deloc complicat. Să mă poată face şi desface oricine din trei bulgări rostogoliţi.” – zice Mile.

Numai că el s-a născut complicat. Ca un Om de Om, nu ca un Om de Zăpadă.
Sau poate că era un Om de Zăpadă care trecuse Iadul şi Baghdadul, văzuse şi trăise multe şi trebuia să se odihnească.

Şi primăvara, Oamenii de Zăpadă se topesc...

Cum e să fii dat afară din serviciu, de bun ce eşti

Ziarul Gândul preia o ştire amuzantă: o ciobăniţă germancă, pe nume Lala, va fi dată afară din poliţie fiindcă nu vrea să înveţe să fie agresivă. Pur şi simplu n-are chef!
Asta chiar că mi se pare o ştire.
Amuzamentul poate deveni triplu, dacă parcurgeţi articolul.

În primul rând adevărata Lala, cea pacifistă, poate fi urmărită în filmuleţul preluat de autor de pe protv şi chiar că e simpatică.

În al doilea rând, cum probabil aranjorul colajului text-foto nu avea nicio poză de-a Lalei, s-a gândit că e suficient să alipească imaginea unui ciobănesc german, să scrie sub ea “Lala, câinele dat afară din poliţie pentru că este prea blând” şi să plece în weekend. Mulţi văd, puţini cunosc la câini.

În al treilea rând, există un comentariu scurt şi savuros la articol, făcut de unul, Ionuţ, cu ceva mai mult spirit de observaţie:
“În poză este un câine bătrân, cu părul albit pe la bot.
Mergea la fel de bine şi o poză c-un cal. “

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar am râs cinci minute cu lacrimi.
Sper să râdeţi, măcar două secunde, şi voi. Că nimic nu-i mai sănătos ca râsul.

Să-nvăţăm să spunem NU!

Tipu’ ăla, americanul care s-a dus tocmai pe Lună ca să rostească “Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire” a fost, aşa cred eu, unul dintre cei mai citaţi cuvântători ai planetei, până mai ieri-alaltăieri.

De două zile, pe lista cuvântătoarelor citabile, a intrat încă un tip, Funeriu.

Dacă fraza lui Amstrong o fi fost îndelung studiată la sol, înainte de numărătoarea inversă, în aşa fel încât la capitolul imagine, prima aselenizare umană să devină importantă şi pentru orice băiat care mânuieşte unelte precum coasa, biciul şi toporul, fraza ăstuia de-al doilea, nu numai că n-a fost selecţionată de o echipă de psihologi, dar n-a fost analizată nici măcar de rostitorul ei, înainte de-a o scăpa pe gură, ca pe un râgâit benefic după bicarbonat.

“Aţi văzut vreun profesor sau un funcţionar al statului să moară de foame din cauza salariului?"

Adevărul e că nu.

Am văzut pensionari care-şi cumpără UN crenvursti de pui sau DOUĂ felii de parizer. Nu numai că nu mor de foame, dar îşi mai şi permit să mănânce surogate de carne, să se ghiftuiască, netrebnic, cu UNA SUTĂ grame amestec făină de oase, zgârciuri tocate şi aditivi cât cuprinde.
Am văzut tineri privind atent, ca pe un film de Milos Forman, fructele din raionul de fructe, muşchiuleţii din raionul de muşchiuleţi şi punând apoi în coş o cutie de margarină Rama, cu gust de orice-ţi doreşti.

Posibil ca unii dintre ei să fie profesori sau foşti profesori.
Dacă umblă prin magazin cu coşul de plastic, înseamnă că sunt încă vii. Dacă sunt încă vii, înseamnă că nu sunt morţi de foame. Dacă nu sunt morţi de foame, atunci ce dracu’ mai vor?
Unde a exagerat domnul ministru al şcolirii neamului?
Niciunde!

A pus doar punctul pe “i”-ul din inaniţie, definind clar limita dintre trai decent şi trai nesimţit.
Asta tot încerca să explice şi premierul, recent, în cel mai scurt şi argumentat discurs pe care l-ar putea ţine un premier : un pumn în masă.
Dar cum domnia sa are toate grijile ţării pe cap, nu doar grija profesorilor, era normal să nu fie atent la nuanţe.

Noroc că a venit domnul Funeriu, acest lunatic de România, să ne deschidă ochii şi să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, formulând, cu mult rafinament, un adevăr incontestabil, fiindcă, atenţie, întrebarea nu era dacă se moare de foame, în ţara asta, ci dacă am văzut noi, cu ochii noştri, pe cineva murind de foame.

Şi-atunci revin şi retractez ce-am zis mai sus: că i-a scăpat întrebarea cu pricina, pe negândite...

Cu siguranţă că ea a fost temeinic pigulită înainte de-a fi lansată în eter, astfel încât să nu admită decât un singur răspuns: NU.

Funeriu ăsta, parcă începe să-mi placă! Tocmai ne învaţă să spunem NU!

Şi-atunci, noi ce mai aşteptăm?

Joia dulce

Azi, până la 17:50 nu s-a întâmplat nimic interesant. Deşi era joi şi purtam ceva violet, cum a zis Şobolanul Rozaliu că e mai bine, ziua a decurs într-un oranj liniştit. Ca toate zilele de la 6 decembrie încoace.

La 17: 50 a sunat telefonul.
O voce zglobie dar înfiptă, care s-a recomandat. Am uitat instantaneu cum o cheamă. Zicea că domnul X (o cunoştinţă) a sfătuit-o să mă contacteze, eu fiind o persoană foarte deschisă la nou, adaptabilă, receptivă…
Pe scurt, tipul mă ridicase în slăvi ca să scape de ea, dar pe moment, în prostia-mi, am crezut că-mi face vreo ofertă de colaborare la ceva plăcut, din care ies bani dar nu simţi că munceşti.
I-am zis “vă ascult!”, pe cel mai receptiv la nou ton de care sunt capabilă.
Zice:
- Reprezint agenţia de asigurări (lampa entuziasmului a pornit să fileze) Alico şi vreau să vă propun trei pachete inte - ( aici s-a stins de tot) – resante, pensia privată, asigurarea de viaţă şi asigurarea de sănătate.
În bezna dezamăgirii, mi-am aprins o ţigară şi i-am zis:
- Aţi pierdut trenul cu pensia privată. Am 50 de ani. Ratele anuale m-ar cocoşa.
- Dar mai aveţi încă CINCISPREZECE ANI! Conform noii legils…
- Să trecem peste asta, zic.
- Ba să nu trecem! Veţi munci până la 65 de ani.
- Poate că nu, zic, nu vreau să vă pierdeţi timpul cu mine, nu cooperez la pensie privată.
- Atunci o să încheiem o asigurare de viaţă, zice.
- Nu-mi asigur viaţa, domnişoară! Mie îmi place să trăiesc riscant. Nu sunt clientul potrivit.
- Dar ştiţi cât de mari sunt cheltuielile de înmormântare, acum? Un ajutor de înmormântare ar fi, pentru familia dumneavoastră..
- Domnişoară, zic, ştiu cât sunt cheltuielile de înmormântare, fiindcă am avut recent una, în familie, dar nu mă interesează oferta. Aş vrea să încheiem discuţia.
Eu tot încercam să fiu politicoasă, că n-aş fi vrut să-i pricinuiesc domnului X neplăceri, dar chiar n-aveam chef să-mi calculez cheltuielile la un posibil deces personal.
Fata nu se lasă şi atacă asigurarea de sănătate. Aici eram blindată. Am! Adică posed. Un medic de familie pe care nu l-am văzut niciodată şi-mi doresc să nu trebuiască să-l cunosc, plătesc cota legală, nu mă formalizez, când am nevoie de doctor, apelez la doctori prieteni, de regulă nu mi se primesc “atenţiile”, prin urmare…
Zice:
- Să presupunem că v-aţi îmbolnăvi de cancer.
Cred că mi-a crescut discret tensiunea:
- E joi după amiaza, duduie! Ora 18. N-am chef să presupun că m-aş îmbolnăvi de cancer. Nu vreau să vorbim despre asta!
E de neobosit! Reia imperturbabil:
- Nu spun că aveţi cancer, dar s-ar putea să vă îmbolnăviţi de cancer, la un momen'dat. Ştiţi cât costă un transplant de măduvă? De ce credeţi că există anunţurile umanitare? Vreţi să ajungeţi în situaţia disperată, să strângeţi bani din donaţii? Nu-i mai bine…?
Am închis.
Şi m-am întrebat dacă şi asta e o tipă din aia care munceşte peste program, în disperare, să-şi impresioneze patronii.
Dacă da, atunci, bine…

Interzis micuţilor

e-metiral

Dacă bani de salarii, de pensii, de case, de medicamente, de drumuri-poduri-şi-şosele nu e, ceva totuşi e: juma de miliard de euro ca să se pună o cratimă între un verb şi-un substantiv propriu.

Asta e percepţia generală a cârcotitorilor, cam asta zice şi Şuţu, care ne îndeamnă să vizităm chestiunea, luînd, în prealabil un Nurofen. Adică o să ne doară capul de ce e acolo.
Io nu iau nimic preventiv, nu doar fiindcă mă aflu printre cei care combat abuzul de medicamente, da’ ce ştiu eu dacă Şuţu se pricepe la recomandări farmaceutice?!
Înainte de orice, aşa, pe neve, vă spun că mie o lucrare de-o asemenea anvergură, nu mi se pare scumpă.
Dacă doi-trei paleţi de scândură, îmbucaţi între ei, aranjaţi pe plajă la Costineşti şi redenumiţi „scenă” au putut să coste 75 000 de euro, de ce pusul unei liniuţe între „e” şi „România” , purtând numele de „site”, n-ar costa, în mod logic, 500 de milioane de euro?

Ia să vedem, totuşi, ce scrie acolo, adică pe ce am dat banii...
Pagina de start conţine, pe coloana din stânga, lista cu ce deţinem noi, ca naţie, la momentul ăsta. Cu ce ne putem mândri. Zice clar acolo: „e Guvernare, e Agricultură, e Justiţie, e Eduaţie, e Business, e Turism...”
Parcă deja mă simt mai bine. Mai printre avuţi.

Dau click unde mi se pare mie că m-ar interesa subiectul şi intru pe pagina de Sănătate.
Aici e un domn costumat în doctor care-şi ţine măscuţa pe nas-gură cu ajutorul ramelor ochelarilor, iar nu legată pe deasupra urechilor, cum ştiam eu că se poartă şi se uită la poza unui român, numai oase şi plămâni.

Parcurg textul în grabă, fiindcă ştiu cu ce se ocupă Ministerul Sănătăţii, nu trebuie să-mi repete cineva şi dau de Priorităţile pe termen mediu:
„- realizarea efectivă a accesului egal al cetăţenilor la îngrijirile sanitare de bază;
- creşterea calităţii vieţii, prin îmbunătăţirea calităţii şi siguranţei actului medical;
- apropierea de indicatorii de sănătate şi demografici ai ţărilor civilizate, în acelaşi timp cu scăderea patologiei specifice ţărilor subdezvoltate.”
Adevărat că sună ca o dare de seamă la şedinţa de alegeri a biroului UTC, dar cu o informaţie valoroasă tot mă aleg: asta că patologia noastră e specifică ţărilor subdezvoltate. Drept să spun, nu ştiam.
Adică eram o proastă. Mai elegant – o incultă.

Aşa că mai dau o pagină şi mă bag să citesc niţel la Cultură. Unde scrie până şi de umorul românesc. Vasăzică saitul ăsta tratează tema exhaustiv, nu se joacă!
Să citim:
„Umorul uşurează relaţiile umane nu printr-o coborâre cinică a partenerilor, ci printr-o punere în relief a umanităţii simpatice a fiecăruia. Umorul descoperă şi activează umanul, şi prin aceasta relaţiile umane dintre oameni. Umorul nu reduce numai la proporţiile reale, mai modeste decât par, persoana umană, ci descoperă şi ceea ce e bun, simpatic, demn de iubit în om, îi descoperă umanitatea cu mult mai frumoasă decât penele lucitoare, dar inconsistente, în care vrea să se acopere sau sub care adeseori omul îşi uită adevarata frumuseţe şi căldură.”

Hm! Bănuiam eu că Şuţu se pricepe doar la scris, dar la medicamente e cofetar.
Ce-mi trebuie mie Nurofen, când „umorul uşurează”?
Saitul ăsta de juma de miliard nu e de nurofen, dragilor!

E de e-metiral!

Arca lui NOI

Când ne-am cunoscut mai bine , n-avea decât puţin peste douăzeci de ani. Bătuse trei sferturi de oraş ca să ajungă până la mine, schimbase nu ştiu câte autobuze, tramvaie şi ultimele două staţii le făcuse pe jos, fiindcă era ca acum, primăvară, şi nimic nu-i mai plăcut decât să umbli pe jos, în tenişi albi şi-n pantaloni trei sferturi de bumbac , căscând gura la vitrinele chioşcurilor de cartier, când dă prima căldură.

Ţigări, cafea, ciocolată, brichete, săpunuri, pixuri, pufuleţi, şosete flauşate, napolitane, agrafe de păr, biscuiţi turceşti, superglue, strugurel de buze, şampon la plic, seminţe ambalate la pungi verzi de celofan.

Pe urmă două florărese cu narcise, zambile, garoafe şi lalele. Toată marfa pusă la zid, în găleţi de plastic, albe. Ele, negricioase, grase, înflorate, legându-şi de o mie de ori pe zi baticurile la ceafă - capul pe spate să se aşeze pânza bine pe frunte, bărbia în piept să-nnoade colţurile - tot repetând gestul ăsta care le făcea să semene, de la depărtare, cu nişte găini ce beau apă.

Nu s-a oprit să ia flori, deşi ar fi vrut - mi-a povestit mai târziu, dar ţigăncile te jupoaie şi pe urmă florile lor sunt frumoase doar în căldări, la grămadă, când zici un buchet de zambile, vă rog, observi că nu-i decât o singură floare, împachetată în multe frunze şi sugrumată cu o juma’ de papiotă de aţă verde, tăioasă, strânsă parcă-n duşmănie.

Din uşa următoare, unde marfa era expusă pe sfori legate de gratiile care protejau geamul, şi-a luat un maieu roz, cu bretele subţiri pe care erau lipite ştrasuri mici şi-un pachet de pufuleţi cu sare.

Încă mai mânca din ei când ne-am întâlnit, undeva pe la colţul blocului, fiindcă nici eu nu eram în casă, tot aşa, de bucurie că se făcuse frumos afară, prelungisem vreun ceas plimbarea câinelui.
El a recunoscut-o de la distanţă, şi-a ridicat urechile cât palma, a pândă, s-a înţepenit pe toate patru picioarele şi-a rămas înmărmurit , parcă nevenindu-i să creadă c-o vede.
O priveam amândoi, cum înaintează pe mijlocul străzii, tot băgând mâna în pungă şi ducând-o la gură, cu părul negru, puţin ondulat, strâns în vârful capului, săltându-i la fiecare pas.
Arăta aproape ca un copil.

În casă am băut suc şi cafea, eu am fumat, ca de obicei, mult, ea şi-a terminat punga de pufuleţi şi mi-a povestit tot felul de lucruri mărunte şi oarecum intime despre sine, despre ce făcuse în ultimul timp, despre un iubit de care tocmai se despărţise, cum încă îi era dor de el, dar că nu s-ar împăca nici în ruptul capului, fiindcă.

Apoi am vorbit despre bani, că o duce cam greu şi îşi caută ceva mai ca lumea de muncă. Mi-a arătat maieul roz cu sclipeli pe bretele şi mi-a spus că, din fericire, chestiile alea se dezlipesc la primul spălat. Eu i-am zis că e imposibil să nu-şi găsească alt servici, toţi studenţii de la contabilitate găsesc destul de uşor.
Şi chiar aşa era pe atunci, se căutau contabili şi calculatorişti în draci.

La vreun an sau doi distanţă, vreme în care am vorbit foarte rar şi foarte puţin, ne-am intersectat întâmplător într-o seară, la un McDonald’s, pe lângă o benzinărie. Eu mă întorceam de la munte şi ea se ducea.
Era însoţită de vreo cinsprezece fete şi băieţi, gălăgioşi, aproape euforici, deşi nu băuseră decât coca-cola din pahare mari de carton.

Era frumoasă şi veselă cum nu credeam să se facă vreodată, înflorise, râdea şi vorbea într-una şi mi s-a părut că trăieşte un adevărat miracol, undeva, într-o lume suspendată la mare înălţime, de unde pământul se vede împărţit în mari parcele dreptunghiulare, verzi, galbene şi brune şi oamenii, mici cât nişte brelocuri, nu se zăresc decât dacă te apleci mult, mult, în jos, peste marginea tărâmului de frişcă.

Cât am stat cu ei la masă, am auzit o mulţime de expresii necunoscute mie, pe unele le-am priceput din context, despre altele am cerut lămuriri. Am înţeles că team building e atunci când îţi petreci weekendul cu colegii de muncă, un fel de afterschool pentru copii mari şi că, deşi pare program de distracţie, nu e deloc facultativ.

Parcă erau o ceată de heruvimi apariţinându-şi unii altora în mod egal, admirându-se şi plăcându-se reciproc, toţi cu toţi.

Lumea simplificată la dreptunghiuri pe care o priveau de sus, din norul lor plutitor, constituia o provocare de domeniul trecutului, acum o accesau doar din când în când, cât să n-o uite.

Preferau să respire armonic, retrăind în grup, cu entuziasm crescut şi nostalgie, experienţe din orele de muncă pe care abia le consumaseră împreună, ieri, apoi întâmplări comice din timpul liber, pe care şi-l petreceau, evident , tot împreună.

Când au plecat, i-am urmărit cu privirea prin peretele de sticlă şi i-am văzut urcându-se în maşini identice, siglate cu numele unei mari corporaţii transnaţionale, abia intrate în ţară, despre care ştiam că-şi plătea extrem de bine angajaţii.

Asta mă lămurea pe deplin de ce sunt atât de frumos îmbrăcaţi, de ce comandaseră neglijent, generos, lăsând pe masă jumătate din consumaţie neatinsă, de ce pluteau pe deasupra lumii: fiindcă erau prima generaţie căreia începuse să nu-i lipsească nimic şi nu mai duceau grija zilei de mâine.

Şi totuşi, mă gândeam, nu doar un salariu mai mult decât satisfăcător te poate determina să începi orice frază cu cuvintele „NOI” şi „AI NOŞTRI”.

Trebuie să deţină multinaţionalele astea un secret, cu care-ţi eternizează surâsul fericit şi-ţi şterg din vocabular pronumele personal, pesoana întâia, singular - EU, ăla pe care-l rosteai firesc şi destul de des, pe vremea când umblai în tenişi albi şi mâncai pufuleţi.

Tichia de mărgăritar

După ce ne-am tulburat minţile cu prima casă, prima rablă, primul siloz, în sfârşit ne luăm şi noi dreptul. Pe bune. O să avem prima noastră farmacie care o să fie doar a noastră. Bucurie mare, nu? Răsfăţ pe capul nostru, ce nu s-a pomenit.

Vasăzică doctor de familie avem de câţiva ani. E-adevărat că unii nu l-au văzut niciodată decât la parafă. La faţă o ştim doar pe asistenta doctorului de familie care, prin extrapolare, e, practic, sora noastră. Ea ne bagă în sală, în seamă, ne scoate fişa, ne copiază tratamentul de luna trecută , care e acelaşi ca acum trei ani, dovadă că a fost bun şi încă mişcăm.
Într-o vreme scria ce luăm două pe zi, ce luăm trei, exact ca pe cutie. Nu ştiu dacă v-aţi prins că medicamentele care se termină în MR, în SR, erau cele mai scumpe , cele mai bune şi cele mai prescrise.

A venit un ministru vorbitor de limbă română şi-a decis că nu e bine aşa, cu hîr, mîr, sîr, cum scrie pe cutie, mai deontologic e să se scrie reţeta în latină, adică numele lu’ medicamentu’ cum e la mama lui, ştiinţific, să mănânce şi fabricile româneşti o pâine .

Asistenta a înjurat puţin, comparativ cu doctorul de familie, care a fost nevoit să redacteze prescripţiile, pentru toţi cei 2000 de pacienţi ai lui, vii, într-o limbă moartă.
Acum toate denumirile se terminau în “um”, lui Preductal MR îi zicea trimetazidinum, lui Egilok – metoprololum tartaricum, tu, bolnav, deşi nu te simţeai vinovat de altă boală, credeai că ţi se schimbase tratamentul.

Te duceai la farmacie, care nu era încă a ta, era a altcuiva sau “de lanţ” şi acolo, pentru prăpăditul de “…um”, te pomeneai cu trei, patru cutioare în faţă, toate diferite, dar când îţi vedeai preductalu’ tău MR, ăla scris cu litere roşii de tipar, îl înhăţai fericit strigând “Da, da, pe-ăsta îl recunosc, ăsta e care-l luam şi-nainte!”

Aşa că după manevra aceasta, fabricile româneşti tot n-au avut loc să mănânce o pâine, motiv pentru care au săltat niţel preţurile. Nu mult! Cât să coste două fiole de apă distilată ca 20 de ţigări.
Adevărata economie în sistemul sanitar abia acum începe, cu ministrul cel nou, care, dacă ştim că-l cheamă “otilo”, e clar că nu se prea culcă el pe limba latină şi a decis două măsuri eficiente, una absurdă şi alta mortală.

Aia absurdă e legarea omului de streaşina unei singure farmacii.
Ninge, plouă, picură casa de sănătate vreun ban în contul prăvăliei, tu acolo îţi faci iobăgia. Are lăcaşul ce-ţi trebuie ţie, ai noroc. N-are, “noroc bun!”

Măsura mortală ţine de instinctul de supraviţuire al nomadului care umbla cu pastrama sub şa. Bă, să ai cu tine strictul necesar, să nu crăpi! Sau dacă totuşi te bagi, s-o faci treptat.

Aşa că nu mai compensează de-acuma, la preţ, nici MR, nici “-um”. El s-a gândit aşa: ai dat în septicemie. Trebuie antibiotic. Penicilina e antibiotic? Este!
Atunci el plăteşte penicilina, tu plăteşti restul, până la preţul antibioticului de care ai nevoie.
Eşti cardiopat? Să fii sănătos, că nu te-a îmbolnăvit el. Ţii minte când stăteai două ceasuri la coadă, pe vremea lui Ceaşcă , să apuci un Dipiridamol?
Ce-i ăla!...
Coronarodilatator. Lasă, nu fă pe deşteptul! E tot de inimă.
El îţi face cinste cu dipiridamolu’, că era cardiologic şi acum treij de ani. E patru opzeci cutia, mai pui tu treij de roni şi-ţi iei ce-ţi trebuie.
Gata! Problemă rezolvată.


Scriu aşa, incert, ambiguu, că poate doar-doar m-oţi întreba ceva. Să nu vă luaţi după televizor. Să nu vă bucuraţi că, pe lângă tot ce-i deja al vostru, vă mai trageţi şi farmacie.
Fiindcă e doar una dintre măsurile bine gândite de acest guvern, ca să înceapă “ieşirile din sistem”. Discret, dar rapid.
Pentru că, vedeţi voi, nu sunt bani de pensii.

Leapşă curat-murdară

Ce leapşă-i asta, Lucia ?
Mie nu-mi mai arde de râs. Dar, cine ştie, poate lui Caragiale, da.

Actul I – scena 1.

Vară, soare, plajă privată , şezlong conţinând Udrea topless, în poziţie tolănit. Alături stă Emil, perfect echipat, cămaşă mov cu mânecă lungă, pantaloni negri de ştofă, ciorapi supraelastici mov, pantofi – logic! – negri, cu cioc.

Ambii fac nimic. Udrea există. La soare. Emil se relaxează în poziţie de drepţi.
Briza mării îi răcoreşte oasele parietale, asudate de efortul de-a părea relaxat.
Două pete mari, indigo, sub axile, pe cămaşa violet deschis, stau mărturie că briza face şi ea ce poate. La subraţ Emil transpiră abundent, dacă nu s-a dat cu şprei, e treaba lui.

Cel de-al treilea personaj care trebuie cumva semnalat ca prezent în scenă e Gândul lui Emil. (Se poate folosi un efect sonor banal, o tablă scuturată, un cântat la fierăstrău, ceva care poate fi gustat de, inclusiv, muncitorul la şaibă.)

Nici Gândul lui Emil nu face mare lucru. Doar se preocupă. Că dacă s-ar putea măcar descălţa, unde să-şi pună pantofii. Sub şezlong?
Dar dacă se doar descalţă, pierde doi centimetri. În definitiv, funcţia de prim ministru îi asigură un fel de drept la liber arbitru, ar putea să-şi dea jos pantalonii. E totuşi pe plajă. Să-şi scoată pantalonii. Oricum, cămaşa vine peste.
Pantalonii ies şi ei peste pantofi. Sunt destul de largi. O să rămână, firesc, în pantofi, şosete, slip, cămaşă descheiată la primii doi nasturi.
Oricum, nu el e în misiune de făcut plajă, ci doar ea.
Bun. O să-şi scoată pantalonii…

Tocmai atunci, Udrea zice:
- Emile, dă-mă pe spate!
Gândul lui Emil se contractă, depăşit de noua întorsătură a intrigii. Planul cu pantalonii cade. Pantalonii pot să rămână pe el. Cea care trebuie să cadă, cu adevărat, e cămaşa.
Rapid!
Îşi descheie nasturii febril, suge burta, bombează pectoralii, încordează bicepşii, tricepşii, deltoizii, sfenoizii (nu, ăsta e un os) şi apare la bustul gol , aşa cum ni-l închipuim şi la sala de fitness, unde un domn Bogdan i-a spus că impozitul pe profit se plăteşte anticipat şi nu e corect.

Între timp, Udrea, care scotocise îndelung în poşeta ei imensă, găseşte tubul de lapte de corp şi i-l întinde fără să deschidă ochii…

E, de-aici încolo, să vie Maestul Caragiale, să scrie mai departe!...
Sau care o avea chef, pe ninsoarea asta.

UPDATE: Ia staţi un pic, că avem un voluntar! Domnul Florin Matei are idei! Ia ziceţi, domnule Matei, pe blogul dumneavoastră, ce se întâmplă mai departe!...

Uite că mi s-a luat leapşa, Lucia, la Florin Matei .


.

Stăpâna "Labirintului obligatoriu"

Când am ieşit din Labirint, se făcuse deja noapte.
Se termina o zi ciudată, ambiguă, una dintre zilele în care, oricât ai fi trăit, nu mai poţi fi sigur de nimic. Experienţa anterioară nu contează, te simţi ca desculţ în miezul unei petreceri simandicoase, când tocmai credeai că rezonezi cu lumea lor, îţi arunci o clipă ochii în pământ şi constaţi că te afli acolo în picioarele goale.


Am ieşit din Labirint dublu buimăcită: de ziua terestră pe care o trăisem şi de ce citeam, la final de roman, pe coperta cărţii reeditate: “Lucia Verona se remarcă prin dinamism narativ, printr-un umor subtil […], prin capacitatea de a crea, încă de la primele fraze, iluzia de viaţă…”

O, nu, domnule!

Lucia Verona se remarcă prin curajul de a-ţi permite să intri în propriul ei Labirint, lăsându-te să vizitezi şi zone, de regulă, interzise; îţi dă voie să hălăduieşti prin Labirintul ei, ca să-ţi vizitezi propriul Labirint ori măcar să iei notă că el există.
Acolo unde simţi că ţi s-ar face frig în Labirintul tău, te lasă să umbli cu un puloveraş pe umeri. Să nu te sperii şi să dai înapoi. Puloveraşul Luciei se cheamă umor. Îl deşiri la plecare şi găseşti drumul înapoi.

Vechituri

Rătăcită ca Ariadna în Labirintul Luciei, mai ales că abia acum îmi dau seama de semnificaţia titlului - “Labirint obligatoriu” , adică până ce nu-l termini, nu-l laşi din mână, observ că n-am mai scris nimic pe blogul meu.
Toţi ceilalţi scriu.
Se întâmplă lucruri.
Se iau Oscaruri. Acolo se poartă rochii. Tot acolo, în mod oarecum la fel de important, se poartă filme. Filmele se premiază sau nu. O bună parte dintre cunoscuţii mei, la ale cărei păreri ţin, îmi dă semnale că filmul care l-a impresionat pe CTP e de bip rahat.
Dar toate filmele care i-au plăcut până acum CTP-ului mi-au plăcut şi mie. S-a prostit CTP-ul? Mi-am ales eu greşit oamenii care îmi plac? Dacă aceeaşi actriţă ia zmeură şi oscar, înseamnă că adevărul e undeva la mijloc.
Nici Băsescu nu e atât de bolnav pe cât e de fardat, nici Udrea nu e atât de blondă pe cât pare. Undeva, la rădăcina firelor ei de păr, e veşnic nevopsită. Asta arată a avertisment prietenos, că nu ştim cu cine avem de-a face.
M-a furat “Labirintul”.

Am senzaţia că poţi spune orice, totul e să nu pierzi şirul. Firul.
Ca să te poţi întoarce de unde ai plecat.
Noi de unde am plecat?
De la trecerea lui “Să trăiţi!” în civilie. Cineva a zis “Bine!”
Şi-am ajuns la “Să trăiţi bine!”

Căutând un text în calculator, dau de-un fragment de parodie pe care am născocit-o cu mult timp în urmă, nici măcar nu-mi amintesc dacă a fost postat pe blogul ăsta sau pe un alt forum.
Da’ observ că tema încă stă în picioare.
Aşa că…

La un semn, deschisă-i calea si se-apropie din port
Marinarul, beat şi hâtru, dând un Ordin de Confort.
[…]
O, tu nici nu ştii, Prostime, gândul bun ce ţi l-am pus!
Terminăm cu liberalii, ţărăniştii au apus,
Încă stai în umbra Crucii, da-ncurând, cam pe la anul,
Secera sclipi-va-n soare, înfrăţită cu ciocanul.
Te-mbrăcai de-acum la mall-uri, te ţineai că eşti în trend?
Las’ că-n vremur’le de criză, te-nnoiesc la second hand.
Au nu-ţi place blonda Noastră, aciuată la Palat ?
Dar ce face marinarul, primu’ lucru, pe uscat?
Face-aşa, un semn cu ochiul, ăla de se uită drept
Şi suflarea femeiască i se cuibăre la piept.
Eu, care-am condus vapoare, care v-am scăpat de flotă
Să mă-mpiedic de Prostimea în iţari, opinci si fotă?
Zguduind din temelie bunul simţ al Constituţi’i,
Eu sunt LEGEA!... Nu mă credeţi? Întrebaţi-o şi pe Nuţi!
Cum se mişcă, priceputa, pe fotoliu, la Turism !
O să facem “spa” la Dâlga şi în Deltă, alpinism.
Ca să-ţi fie ţie lesne să înveţi a face “sluj”
Ţi-am pus dascăl care vine, vine, “Vineee!” …de la Cluj.
Nu-i decât o biată slugă, ca şi tine, neam de zdreanţă,
Da’-ţi vârâ caluşu-n gură cu vreo nouă ordonanţă.
Mi te ţine ca pe-o turmă, blândă, mută, la picioare…
Ce voiai? Democraţie?! Poate-n viaţa viitoare.
Fiindcă-n asta, comunismul mi te paşte!... Ăla, “neo-“
EU sunt totul. EU sunt toate. Eu sunt Alpha şi…Romeo!

Herta Müller: vulpea pe care o uram până la pagina 37

Cuvintele îmi intră grele şi puţine. Şi prea se repetă. Propoziţiile sunt prea scurte.
Citesc cu oarece arţag, decisă să nu-mi placă.
Am înţeles metafora cu plopii ale căror umbre desenează gratii. E prea mult soare bolnăvicios şi zdrenţe de fum.
Nu vreau la fabrica de sârmă. Nu vreau în rochia de vară cu materialul pus cu capul în jos, coroana copacilor de pe rochie, atârnând.
Îl urăsc pe frizerul care tunde oameni, tunzându-le vieţile.
Nu vreau despre “tăcutele străzi ale puterii” unde, “când picioarele slugilor păşesc pe suprafeţele verzi, acestea îşi ridică măruntaiele până-n gât, ca să nu rupă iarba”.
Nu mai vreau nod în gât, păr în gât.
Nu vreau latrină, rugină, urină.

La pagina 41 citesc asta: “Când l-a găsit pe spânzurat, bărbatul care mirosea a iarbă spuse, un meseriaş atât de bun şi se ţine de prostii.”

Brusc, am lăsat cartea cu coperţile în sus şi m-am dus să mă spăl pe mâini. Am făcut-o chirurgicalmente, cu săpunul “fin, de toaletă”, dar timp îndelungat.

Apoi am citit mai departe.
Am învăţat să gâfâi scurt, ca Herta, am trecut Dunărea înot, fără să ştiu dacă mă împuşcă sau nu, am lins duhoarea de transpiraţie amestecată cu parfum de gutui şi cafea Jacobs de la avocatul Pavel, acest rânced securist care pune, echitabil, un pachet de cafea pe frigiderul nevestei şi unul pe-al amantei din fabrica de sârmă.

Am parcurs scenele de amor urduros dintre şeful de depozit şi orice subalternă, aleasă la întâmplare, am iubit pisica fabricii de sârmă care-şi mânca puii abia născuţi, fiindcă ea e marele judecător şi martor al acestor poveşti insalubre, e singurul personaj cu trecut, prezent şi va urma, e singurul oponent viu, tigrat, cu blană, memorie şi puls, al blănii de vulpe în continuă segmentare, care zace în faţa şifonierului, privindu-te din capul împăiat, prin ochii de sticlă.

Ce dracu’, Herta!
Faci această superpisică VIE şi oamenii sunt fotograme?
Da, zice Herta, jupuind fiecare cuvânt din propria-i piele, fără sonor, ca să nu mă încurce …

Iată-mă la pagina 213, primul paragraf.
Suntem deja în 1990.
“Grigore e director, directorul e maistru, portarul e administratorul depozitului, maistrul e portar.
Crizu e mort.”
Crizu e un muncitor care-şi pierduse viaţa în accident de muncă, dar fusese adiţionat cu băutură, ca să fie mort din vina lui.

Herta îşi sfârşeşte povestea optimist, blana vulpii e hăcuită şi dată pe apă arzând, suntem în primii 20 de ani de după securism, lumea renaşte.
Hertamiuler, nobelisto, dar ai greşit finalul! – îmi vine să-i strig.

Citesc cuprinsul, prosteşte, deşi ştiu că s-a terminat cartea, nimic nu poate fi schimbat.

Apoi revin la simpla propoziţie “Crizu e mort.”, pe care o citisem ceva mai înainte.

Acolo se termină povestea noastră. Unde morţii rămân pe locurile lor de morţi vinovaţi, iar singurii care-şi schimbă locurile între ei sunt viii.
Înţeleg că Herta a scris tot timpul la povestea asta o dublă poveste: una pentru noi şi una pentru Nobel.
De luat, l-a luat!
Dar nu ştiu cu care dintre cele două poveşti.

Ieri

Da.
Am fost ieri la prânz să-mi înhaţ premiul de la concursul Luciei Verona “Blog de blog”.

Nu-s capabilă să povestesc de două ori acelaşi lucru, aşa că mai bine pun relatarea de aseară, pe care am trântit-o în alt spaţiu de socializare virtuală, fiindcă eram foarte bucuroasă, chiar emoţionată şi sub puternica impresie a evenimentului.

... Acu 5 minute, Mangafaua, adică eu, m-am întors de la festivitatea de premiere "blog de blog". A fost frumos! Am fost c-o prietenă, doctoriţă. Ea mi-a explicat care poşete în sală erau gimiciu şi care erau feic. Zic gimiciu, că de ăsta am auzit şi eu, dar ea mi-a citat, pe bune, mărcile, zicea: "Uite o poşetă...(şi rostea un cuvânt de-ăla greu, de opsute de euro.)"
Eu mă uitam şi ziceam "E nevasta lu' Ciutacu!"
În fine!
A fost la punctu' unu o lansare de cărţi, la punctu' doi premierile de bloggeri.
Eu, acolo, moţ, la cel mai bun scriitor dintre bloggeri, vă daţi seama!
Mi-a zis doctoriţa:" Când te nominalizează (ştie cuvinte de-astea!) , te ridici, mergi încet, dreaptă, elegant, să-ţi fac o poză."
Nu ştiu cum am mers. După părerea mea, mai bine ca Ciutacu, care a luat şi el premiu, la altă categorie. În poză, indiferent de mers, arăt ca sperietoarea de ciori din articolul Leliei, parcă mă bate vântul.
Nu contează!
Important e că am dat mâna cu Adrian Năstase, care făcea parte din juriu.
Probabil că e primul şi ultimul politician căruia i-am strâns mâna, pe viaţa asta. Şi nu simt nevoia să mă culpabilizez, fiindcă a ţinut un discurs de civil, de blogger normal, ba chiar a avut umor!
În (r)est, s-auzim de bine, că de văzut...

Sigur că nu arătam ca Sperietoarea, fiindcă n-aveam pantaloni cu vipuşcă.
Da’ articolul Leliei e tare de tot şi merită un link.

Revenind la oile noastre…
Ceva ce ar trebui consemnat fiindcă nu se vede în poze: discursul unuia dintre membrii juriului, Adrian Năstase.
A zis cam aşa: “La început nu citeam decât un singur blog. Al meu. Şi, de cele mai multe ori, îmi plăcea ce scriu acolo. Apoi…”
Ropot de aplauze, al sălii şi râs zgomotos, eu. Cot în coaste din dreapta de la doctoriţă: “Nu mai râde în halul ăsta!”
Dar eu m-am simţit excelent.
Şi încă persistă.

Marea Ieşeală: mare greşeală!

În replică la neliniştile manifestate în scris şi-n virtual , cu privire la starea sănătăţii Palatului Cotroceni, Băsescu a trecut niţel prin vizibil la plecarea din restaurant, ca să infirme.
Ba, a mai şi subliniat ziariştilor: "Sunt mai sănătos decât toţi patronii voştri la un loc şi la minte şi la corp.” Cu mult tupeu. Şi cu multă veselie. Parcă prea mult şi prea multă.
Aşa că nu de-aici o să aflăm noi amănunte despre starea sănătăţii şefului statului, ci de la căţeluşul Boc.
Lasă că arată ca împăiat de la o vreme, că i s-au lăsat pleoapele alea peste ochi mai rău ca niciodată şi vorbeşte tot mai încleştat, parcă ar mesteca poxipol… Dar i-auziţi ce zice!

"Cabinetul lucrează la potenţial maxim, este în integralitatea sa. Nu s-a pus si nu se pune problema remanierii guvernamentale, aşa că nu avem ce să discutăm subiecte suplimentare. Vreau să fie foarte clar că toţi membrii Cabinetului sunt în exerciţiu, miniştrii îşi văd de treabă şi merg mai departe".

Fusese întrebat doar de eventuale schimbări în guvern, şi el dă, parcă, buletinul sănătăţii acestuia. Cu gândul în altă parte, desigur.

Pluguşor de Mărţişor

Aho, aho , stimaţi bărbaţi,
Astă-seară nu uitaţi,
Mărţişor să inventaţi!
C-o fi dulce, acrişor...
Stăm cu ochii-n monitor
Şi cu sufletul la gură ,
Tropăind pe tastatură.