luni, 30 august 2010

Cronică tv

Aseară. Film. “Terror in the Mall”. Ai noştri au tradus “Teroare la magazin”. Destul de corect! La cum arată România pe harta lumii, un titlu gen “Teroare la chioşc” mi s-ar fi părut mai oportun. Varianta “kioshc” era la fel de potrivită.
M-am uitat fiindcă îmi plac filmele cu “sânge pe pereţi”, oricât de proaste ar fi. Totul e să nu se facă economie la muniţie.
Era vorba, ca de obicei, despre un tip rău, care ia ostatici nişte tipi buni , dintre care unul fusese un pic rău, la un momentdat, dar îşi revenise (acum era paznic la Mall) şi, oricum, în comparaţie cu Răul din rolul principal, era, în lipsă de probe, Bun.
Acum, dacă stau să mă gândesc retroactiv, nici nu-mi amintesc dacă a scăpat cu bine din film sau a mierlit-o. Parcă n-a mierlit-o! Era aşa de nesărat că, şi dac-o mierlea, tot nu devenea material de plâns.
Totuşi Răul Răului din film nu era o persoană, ci un incident: se spărsese un baraj, râul umflat de ploi inundase oraşul şi mall-ul implicit, până la un etaj superior celui unde se petrece grosul acţiunii.
Barajul cedase banal, din lipsă de fonduri. Ca la noi. Mall-ul, oricât aş vrea eu să cred că arăta altfel decât ale noastre, arăta la fel.
În final, extra-bunii s-au pupat, bunii normali s-au salvat, imbecilii oficiali, care erau să strice tot, au înţeles că greşiseră, iar omul rău care voia să fugă cu banii a murit spectaculos, dar sigur şi singur, în explozie.
Tot în explozia aia a explodat şi Mall-ul. Superb!
O clipă, am trăit un sentiment imbecil de triumf.
Apoi a început să curgă distribuţia.
Am adormit gândindu-mă cât costă refacerea unui Mall şi cine o plăteşte.

duminică, 29 august 2010

A IV-a scrisoare către Doamna Mimi

Înainte de-a mă apuca să vă răspund, Doamna Mimi, trebuie să vă mărturisesc că abia aştept să ajung la scrisoarea XXX ! Sper că vom avea un subiect pe măsură.
Aşadar:

Draga mea Doamnă Mimi ,


M-aţi lăsat mută! Ştiţi principiul lui Le Chatelier şi încă n-aţi intrat în politică?!

Poate nu vorbim de acelaşi principiu. Ia să vedem… io zic că ăsta ar fi:
Dacă asupra unui sistem aflat în echilibru se exercită o constrângere, atunci sistemul evită în aşa fel constrângerea încât efectele sale să se reducă .

Absolut toţi cei care au înţeles ce urmăreşte, de fapt, hoţomanu’ de Chatelier prin declaraţia asta, s-au făcut politicieni şi-au năvălit la guvernare, ca să-i dovedească ce mincinos e şi să-l bată cu propriile lui cuvinte.
Fireşte, lucrurile trebuie înţelese nuanţat. Ăsta cu “se exercită o constrângere”, poate fi înlocuit, treptat, cu “se exercită o strivire”. Cu cât strivirea e efectuată mai cu bărbăţie, cu atât ieşirea din sistem e mai sigură şi mai rapidă.
Păi dumneavoastră credeţi că ministru’ care zicea de pensionari că încet-încet ies din sistem, cu noi vorbea? Nu! Vorbea cu Chatelierul. Să priceapă că a dat-o-n bară. Şi el, şi Braun, ăla, care se tot ţine de coada lui, cu liniuţă.

Aşa că revin cu întrebarea asupra dumneavoastră, doamnă Mimi: ştiţi atâtea şi vă mulţumiţi să staţi la bloc?
Doar aşa, ca să fiţi blocăriţă, ca mine şi ca domnu Rădescu? Şi ce dacă ziceţi “confixat”? O doamnă politician zicea “prural”, da’ nu de la asta i s-a tras! Şi staţi, că aşa ne place nouă, blocărilor, să credem, că i s-a tras. Cre’ că e bine mersi…

Într-o zi o să vă povestesc şi de Negrescu de la doi-ul meu. Poa’ să fie, poa’ să nu fie ca Vasileasca dumneavoastră!
Ăsta se pricepe la orice. Când schimbă o siguranţă la cofret, stinge lumina în tot blocul.
Când l-a chemat doamna Elena să-i repare un robinet, că sanchi! - bărba-su, taximetristu’ e plecat toată ziua şi n-are timp, pe urmă m-a chemat ea, pe mine, că să-mi arate ce i-a făcut Negrescu. N-am prea vrut să mă duc, dar tot insista.
Nu-i făcuse nimic grav! Îi dărâmase un sfert de perete, scosese chiuveta pe hol şi-o amânase până luni, că n-avea toate sculele la el.
Şi arănbi Negrescu mănâncă pe pâine numa’ când e fii-su acasă, de moft. În rest, Salam.
Vasileasca ce ştie să facă?

Acuma să mă iertaţi că întrerup cam brusc scrisoarea, tot sună cineva la uşă care nu vrea să creadă nu-s acasă.

Vă pup şi eu!
renata

sâmbătă, 28 august 2010

De la sulfat de sodiu la suflat de indiferenţă

Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, dar ultima oară când am auzit repetat şi subliniat cuvântul “drastic”, venea din gura lui Mircea Badea, la “În Gura Presei”. Zicea de ăştia, drasticii, care o acuză exclusiv şi drastic pe mârşava asistentă medicală - că a făcut pipi, a gustat o linguriţă de tort, a trecut prin două saloane, toate astea în cele 12 minute fatale în care ar fi trebuit, de fapt, conform atribuţiilor ei de serviciu să NU părăsească încăperea incubatoarelor, nici dacă ar fi căzut cerul pe pământ – că nu au dreptate. Că trebuie să privim lucrurile în integralitatea lor.

Penultima oară când m-am întâlnit cu “drastic” a fost cam demultişor, pe când omul alegea un purgativ drastic să scape de o constipaţie accidentală, nu se speria că înghite chimicala dizolvată în apă, nu i se părea că îşi scurtează viaţa cu 50% administrându-şi, o dată pe an, o curăţenie la maţe, una nasoală, drastică, după care nu mai avea chef să cronometreze cât timp îşi petrece la toaletă, fiindcă, la câteva ore după ce o îngurgita, îşi golea intestinul gros cu viteza sunetului şi pleca uşurat în treaba lui.

Între cele două întâlniri ale mele cu “drastic”, s-au scurs aproximativ 15 ani.
Am îmbătrânit suficient cât să fiu convinsă că, dacă ai pierdut un nasture în boscheţi, nu-l cauţi pe stradă, sub felinar, doar fiindcă acolo bate lumina.
Dar se vede treaba că n-am îmbătrânit destul.
Fiindcă eu tot nu înţeleg sincer, pentru mine, nici azi, la atâtea zile după, care e graniţa dintre sulfatul de sodiu şi sulfatul de indiferenţă.

Şi, dacă m-aţi putea ajuta, foarte recunoscătoare v-aş fi!

Ce eu am înţeles mai greu, dar Boc deloc!

Hotărât lucru! După Fizica de-a opta, pe care n-am înţeles-o fiindcă nici n-am avut chef să-mi bat capul cu ea, pe lista celor de mine ne-nţelese, figurează cuvântările tovarăşului Boc.

“După cum sunt nemulţumiţi foarte mulţi cei care, profitând de situaţia Legii cu privire la drepturile de autor, în loc ca această lege să beneficieze numai aceia care erau cu adevărat creatori şi erau, în sensul legii, beneficiari ai prevederilor respective, ea s-a aplicat abuziv şi foarte mult de la şoferi, mecanici şi alte categori sociale. Nu plăteau contribuţii la asigurări sociale pentru că intrau sub incidenţa Legii drepturilor de autor. Noi am strâns şurubul şi am spus: «fraţilor, toată lumea trebuie să respecte Legea». Cei care sunt cu adevărat şi intră sub incidenţa drepturilor de autor, categoric beneficiază de prevederile Legii, cei care au încercat şi încearcă să folosească Legea ca un mijloc ca să nu plătească dări către stat: «Nu se mai poate!» ".

Am citit paragraful de mai multe ori, până când am găsit echivalent în limba română pentru “în loc ca această lege să beneficieze numai aceia care erau cu adevărat creatori şi erau…” .
Odată clarificat mărunţişul ăsta, totul mi-a devenit limpede şi m-am speriat îngrozitor.
Asta se-ntâmpla până acum? Şoferii erau plătiţi pe drepturi de autor? Şi dacă nu comiteau nimic sau fugeau de la locul accidentului, rămânând pe vecie autori necunoscuţi, nu erau plătiţi sau nu mai plăteau sau cum?
Şi mecanicii? Ce treabă aveau mecanicii cu drepturile de autor? Poate, m-am gândit, mecanicii auto, care nu verificau sistemul de frânare şi direcţia, devenind co-autori la…doamne fereşte-ul comis de şoferi…

Nu. Cu siguranţă că privesc lucrurile dintr-un unghi greşit.
Comit o eroare de tip boculean, ca atunci când a zis el că nu există încă “reţete electronice”, doar fiindcă prescripţia medicală e scrisă pe hârtie autocopiativă şi n-are leduri şi baterii.

M-am dus mai jos pe comentariile articolului şi-am găsit câteva cuvinte cheie, gen “cretin”, “idiot”, “bou”, “imbecil”, dar toate făceau referire la Boc şi nu la cum să intre şoferii, mecanicii şi alte “categori sociale” (?!) sub incidenţa Legii drepturilor de autor.
Aproape că-mi pierdusem răbdarea şi-aveam de gând s-o întreb pe contabilă ce şi cum, fiindcă ea ştie întotdeauna chestii de-astea mai complicate ca Fizica mea de-a opta, ştie cu “pasive”, “active”, “amortizări”, ba chiar e în stare să-ţi explice cum devine logic să plăteşti impozit pe cheltuieli, când, ce văd? – un cititor întreba senin dacă la PFA-uri poţi asimila IF-urile.

Atunci mi-a căzut fisa, mi s-a luat piatra de pe inimă şi mi s-a aprins becul. Toate trei operaţiunile astea mi s-au efectuat simultan în organism, “digitilizat”, cum ar zice acelaşi cuvântător, Boc.

Prin urmare, lui nu i-a explicat nimeni, săracul, că există o grămadă de inşi - cizmari, taximetrişti, croitorese, mecanici, instalatori, medici, traducători, depanatori – care s-au înregistrat la Fisc drept persoane fizice autorizate, intreprinderi familiale, cabinete medicale individuale şi credea c-o fac pe nebunii, se dau artişti şi mai vor şi drepturi de autor neimpozabile, dar acum, gata, frate, a-nţărcat Bălaia, s-a strâns şurubul, nu mai curge, nu mai pică, nimeni nu mai scapă ne-biruit.

Hm!... Dacă n-ar fi ieşit aşa vacarm şi proteste la cozile pedepsitoare de creatori, dacă toţi codaşii ăia ar fi făcut linişte măcar pentru o clipă, ar fi auzit, amărâtul, hohotul cinic de râs al autorilor copiilor din flori care, cu toată vigilenţa fiscală ce se abătu asupra noastră, tot netaxaţi rămân, pe drepturi de autor.

vineri, 27 august 2010

S-o lăsăm mai moale cu mall-urile!

Ştiţi poezia aia, „Când vioarele tăcură”?
În fine!... E de domeniul trecutului.

Azi tăcură bormaşinile, flexurile şi mai ales ciocanele, care-l strigau ireverenţios, pe nume, când Boc s-a adresat celor câţiva meşteri zidari care băgau, fiecare cu ce avea la îndemână - cancioc, mistrie, trafalet - cultura românească la vizuina ei şi anume în viitoarea bibliotecă naţională.

Nu folosesc încă majuscule, fiindcă în România nu se ştie niciodată, când ceva începe, dacă se şi termină. Avem exemplul drumurilor, străzilor, străduţelor şi autostrăduţelor care suferă de complexul Meşterului Manole.

În cazul nostru nici măcar nu e o începere, e o preluare de tristă amintire care ameninţă să devină bibliotecă naţională în toamna viitoare, dacă nu se scumpeşte varul, dacă nu se supără marinarul că ospătarii onorează comanda la douăzeci de minute, din lipsă de personal, în vreme ce trântori şi evazionişti zac la bibliotecă.

Nu ştiu dacă anonimii muncitori constructori „vor rămâne în istorie”, ca cei care au „adus din nou cultura, la noi acasă”, punând schela şi umărul la ampla acţiune naţională de defluire dinspre mall-uri, înspre bibliotecă. Cert este că, dacă acest edificiu se termină cu bine, ar fi nedrept să nu se inscripţioneze frontispiciul cu această zicere, de mare efect emoţional:
„Suntem în faţa la cea mai importantă investiţie în cultura românească”.
Semnat: Emil Boc.

Cu roşu. Să se inscripţioneze cu roşu.

Scrisoarea treia către Doamna Mimi


Of!...
Dragă doamnă Mimi,

Io nu vreau să ne certăm, înainte de-a ne împrieteni profund. Nu ştiu dacă se mai joacă emisiunea aia la televizor cu „Iartă-mă!”, da’ acolo mi-ar fi locul, în calitate de inculpată. Adică io, cu buchetul alăturat, cerându-vă pardon pentru ofensă.

Normal că existaţi!

Pentru mine, pentru Rădescu, pentru o grămadă de lume care vă zice „Sărumâna!” pe palier sau „Bunăziua, Madam Mimi!”, după sex – existaţi!

Dar există şi oameni cărora, ca să le pui pumnu’ în gură, tre’ să le zici „Ce vezi, nu-i adevărat!”

Să-l luăm pe ministrul muncii. Ăla care arată ca dracu’, are ochii ăia cu albeaţă, de moroi şi-l cheamă exact cum pare. A zis el că ce vedem nu e adevărat? Că o coadă de 50 de persoane nu e coadă, deşi pare coadă la televizor, dar dacă eşti acolo, în ea, al patruşnoolea, încă la soare - că umbra cade de la persoana cu numărul şaptişpe, care are numa’ cinşpe declaraţii de venit de înregistrat – e o manipulare a ziariştilor care încearcă să se sustragă de la plată?
A zis? A zis! L-a crezut lumea? Care nu era la coadă, l-a crezut.

Poţi, doamna Mimi, să implementezi noutatea – cum ar fi statul la cozi ca să dai, nu ca să apuci, respectiv prezenţa Dumneavoastră în blogosferă, fără să calmezi lumea care e dispusă să-şi creadă ochilor, mai degrabă decât pe un ministru?
Nu poţi!
Şi-atunci îi iei cu binişoru’, zici: „ Domneeee....nu e chiar aşa! Este neşte chestii colaterale, care inflamează , care ne induc în oroare, dar în general, conform şi cu ce-a zis femeiul, noi, care cu riscul de-a ne pierde din simpatie...”

Ei, vedeţi, Madam Mimi?
Pe mine mă doare să-mi pierd simpatia Dumneavoastră! Io nu-s guvern! Nu-mi fac piaţa din fonduri de protocol şi nu-mi dă mie niciun popă o bucătură de pământ, de milă, să-mi aciuez şi io o căsuţă cât a lui Videanu pe lumea asta, că pe ailantă nu se ştie niciodată...
Io trăiesc la bloc, ca dumneavoastră şi ca domnu’ Rădescu. Am şi eu ţevi, ştiu ce e aia să mă ciocăne de la parter doamna Elena care nu suportă arănbi-ul de la doi, dar de fapt ăsta e doar un pretext de invidie ascunsă, ei nu-i convine că băiatul lui Negrescu lucrează în Italia şi bărba’su e doar taximetrist, aici, la noi.

Aşa că, dacă nu vă mai puneţi mintea cu ce pretind eu despre dumneavoastră – trebuie să ne descurcăm, cumva, în viaţă - o să am timp să vă povestesc cum e şi cu boul ăsta de Negrescu de la doi.

Vă asigur de cele mai vii şi alese sentimente pentru persoana care sunteţi, fizică şi reală!

p.s.: Faceţi-vă blog, să vorbim la o cafeluţă, nu să se holbeze toţi la noi, ca curca-n lemne!

renata

joi, 26 august 2010

Scrisoare cât se poate de deschisă (2-continuare)

Aşa, madam Mimi!...
Am rezolvat. Cu salată de roşii şi brânză. Piepţii de pui s-au dus dracului, fie înaintea sfântului! Am încercat să-i ajustez din cuţit. A mers numai cu foarfeca.
Din ditamai grătarul, au rămas nişte platitudini. Nu te poţi prezenta cu aşa ceva la cină! Aşa că le-am mâncat neoficial, pe post de rebuturi, cu gândul la populaţiile subnutrite, care te bate Dumnezeu dacă arunci mâncarea.
Tocmai mă pregăteam să încropesc nişte explicaţii care să ţină şi în Instanţă, cum că aragazul n-are „receptor de frăgezime” (vă imaginaţi, doamna Mimi, cât efect aş fi avut cu sintagma asta, în faţa procurorului!), prin urmare, nefiind prevăzut cu termostat, ca maşina de călcat, nu poţi să-l laşi arzând şi să pleci în excursie, lucru verificat şi de mine, când, ce aud?!
„În sfârşit, o friptură ca lumea!”
Doamna Mimi, dacă pe dumneavoastră n-a căzut încă tavanul, din pricina vecinului Rădescu, la propriu, pe mine a căzut, la figurat, aseară.
Adică eu, de ani de zile, mă lupt să prind punctul optim, între „în sânge” şi „prea pătrunsă” şi aseară, când era să vină pompierii, am nimerit-o.

Dar să revenim la ideea de blog, fiindcă asta e esenţială, acum.
V-am dat exemple de cum să nu-l faceţi. Până îmi vine în minte ceva constructiv, continui pe linia asta...

De pildă, indiferent cum îl faceţi, să nu procedaţi ca Ciutacu.
Ciutacu are un blog excelent. Există până şi o prăjitură cu numele ăsta, de ce n-ar fi şi un blog Excelent?
Va’zică ai un blog excelent, accesările curg gârlă, ai subiecte, te ştii bun de gură şi de tastatură, unde e răul?

Răul e că nu-i răspunzi, niciodată, unei femei înnebunite după tine cu „Mai lasă-mă în pace, femeie!”, când ea, cam de patru ori pe zi, ca antibioticul, îşi încheie mesajul cu ceva gen - permiteţi-mi să vă urez, respectuos, bună dimineaţa, deşi nicio dimineaţă pe lumea asta, în ultimele trei miliarde de ani, nu s-a ridicat la nivelul sclipirii dumneavoastră.

Dacă treci peste chestii de genul ăsta cu naturaleţe şi îi banezi (îţi explică domnu Rădescu ce înseamnă) scurt doar pe ăia care nu-s de acord cu tine, înseamnă că nu eşti chiar atât de genial pe cât te vrei şi plăteşti tribut orgoliului, ca noi toţi.
Aşa că, sfatul meu, madam Mimi, este să vă vedeţi lungul nasului şi după ce veţi avea blog.
Mă duc să-mi încerc norocul în bucătărie, iar.

p.s. Duceţi-vă până la Rădescu şi rugaţi-l să nu vă mai bată în ţevi corespondenţa, fiindcă se apropie iarna şi ţevile se vor umple cu apă. Tur şi retur. Indiferent în care a bătut, se răsfrânge în casă.

Admiratoarea dumneavoastră,
renata

miercuri, 25 august 2010

Scrisoare cât se poate de deschisă (2)

Tot doamnei Mimi, vecina aceluiaşi Rădescu


Scumpă doamnă Mimi,

Mă grăbesc să vă răspund!
Nu vă necăjiţi că nu mi-aţi putut scrie la mine pe blog! Într-un fel, e chiar mai bine. În felul ăsta, mai trec şi eu pe la vecinul dumneavoastră, mai trece şi el pe la mine.

Câteva precizări: nu ştiam că am cerber la uşa gării. O fi vreun voluntar? Eu n-am angajat nici măcar un tăietor de bilete de peron, darămite un cerber!
N-o avea unde dormi. S-o fi aciuat acolo şi latră, săracul, la călători.

Faza cu URL-ul m-a speriat şi pe mine, la început.
Îmi suna ca o prescurtare la URLaţi, nu ştiam dacă e nevoie s-o fac, pentru ca să mi se permită accesul. N-aş fi ezitat, dar în primul rând că nu eram singură acasă şi când cheamă aparţinătorii 112 de la Psihiatrie, nu e adevărat că „cu consimţământul pacientului” , iar în al doilea, nu ştiam ce şi cum să URLu. Ca lupu’, ca sirena, ca...mine, când mă enervez? Aşa că am întrebat. Cică nu trebuie decât să scrii o adresă de-asta de site... ceva care începe întotdeauna cu haştetepe şi sfârşeşte prost.

Aşa că am ajuns acolo unde voiam să vă aduc!
Ca să aveţi ce URLa, trebuie să vă faceţi blog.
Vi-l face Rădescu, vorbesc eu cu el, nu-i problemă sau „no problem”, cum zice Boc şi pe urmă zice „în puii mei” .
Că veni vorba: întrebaţi-l pe vecinu’ Rădescu dacă ştie cum se spune, în engleză la „în puii mei”. Dacă ştie cum, întrebaţi-l şi ce înseamnă în româneşte.
Dacă vi se pare că nu e de demnitatea dumneavoastră să-mi explicaţi , tăceţi pur şi simplu din gură şi-mi dau eu singură seama că semnifică exact ce bănuiam.

Când o să aveţi blog, prima nelinişte o să fie: despre ce să scrieţi, prima oară.
O să faceţi o listă de subiecte despre care, ori de câte ori aţi vrut să vorbiţi, s-a găsit un dobitoc să vă întrerupă cu „Vezi că ţi se arde mâncarea!” sau a sunat telefonul sau s-a cutremurat pământul de 3,3 pe scara Richter şi-a intrat Mărmureanu în direct pe televizor şi s-a ales praful de ce voiaţi să comunicaţi, că la 3,3 nu se întâmplă nimic, practic nu se mişcă nicio frunză.

Urmează tracul alegerii.
O să vedeţi că, când nu te opreşte nimeni din zis, îţi dispare inspiraţia.
E momentul când poţi să te inspiri din alte bloguri.
Sunt bloguri inteligente, de tipul:
Plouă... frunze... şarpe... golful francezului... cheia franceză...mi-a căzut peste picioare şi TU nu erai... NU ERAI... să mi-o ridici.

Nu vă sfătuiesc! N-o să vă acceseze decât doi prieteni pe care i-aţi împrumutat cu bani şi încă nu s-au restabilit financiar.

În schimb, există o mulţime de doamne, ca dumneavoastră, ca mine, care scriu cu bucătăria. E greu, fiindcă trebuie să ştii să găteşti şi să faci din găteală poveste.
Totuşi unele se descurcă dintr-un cub de supă Knorr şi zic oarecum aşa:
Am coborât la parterul blocului unde e un supermarket cu de toate, mai puţin cu ce-mi trebuie mie (şi, tu, cititorul, te gândeşti – mamă,mamă, asta e o rafinată d’aia, care pune fasolea la fiert după ce-o măsoară cu şublerul, când scrie „la foc mic”, înseamnă c-a gătit la brichetă...)
Greşit! Doamna caută şi găseşte supă de vită Knorr la cub, o dă-ntr-un clocot şi PRESARĂ peste ea...
Normal, când auzi de „presară”, te gândeşti la ceva culinărie cu fast, ciuleşti ochiul, să presari şi tu. Da’ cucoana scutură un borcănaş de McCormick şi iese fast food.
Aşa că, indiferent dacă cubul de supă a fost de vită, treaba rezultă de porc.
Noi n-avem timp de chestii de-astea!
Noi, care suntem trecute de prima tinereţe, chiar dacă le mai avem de înfruntat pe următoarele două, trei, n-avem timp să scriem după modele, că nu facem cruciuliţe pe etamină!
Noi scriem ce ne vi...

Doamna Mimi!
Vă mai zic , când mai am o clipă liberă! Chiar miroase a ars din bucătărie şi dobitocul n-a strigat „Vezi că ţi se arde mâncarea!”, să nu mă deranjeze cât vorbesc cu dumneavoastră!

Cu cele mai... ştiţi...
renata

Scrisoare cât se poate de deschisă

Doamnei Mimi, vecina lui Rădescu


Doamna Mimi,

Am citit cu nespusă bucurie frumoasele dumneavoastră gânduri şi rânduri despre mine, la domnu’ Rădescu pe blog.
Mie mi se pare că sunteţi un om bun, dintr-o bucată şi cred că nu sunt eu prima care vă spune asta, trebuie că aţi mai auzit de multe ori semeni de-ai noştri zicând de dumneavoastră: „Ce bucată!”. Presupun că erau bărbaţi, fiindcă femeile îşi exprimă preţuirea în felul lor, ele zic: „Uite-o şi p’aia!”

Prin urmare, sfatul meu este să-l rugaţi pe vecinu’ Rădescu să vă deschidă un bloguleţ, să scrieţi pe el, fiindcă aveţi mult umor şi şcoala vieţii, precum spuneţi, „bacaloriatul” nu e important decât în măsura în care te-ai şi prezentat la el şi l-ai luat moca.
N-aţi fi prima persoană care are blog prin bunăvoinţa unui prieten, cunosc eu câteva, printre care şi-o pisică,
Nataşa, care scrie excepţional despre lumea ei.

Acuma, referitor la rugămintea cu datul adresei farmaciei...
E simplu! Întrebaţi-l pe domnu’ Rădescu unde se află, între timp s-a astupat groapa din carosabil de câteva ori şi s-a destupat tot de-atâtea, fiindcă mereu s-au asfaltat canalele şi se pare că nu e bine, dar drumul e practicabil cu piciorul, deşi e închis în mod oficial, ca Transfăgărăşanu iarna, toamna şi primăvara.

Cu dragă inimă eu vă servesc cu un lubrifiant, deşi sunt aproape sigură, la câtă experienţă am în meserie, că scârţâitul nu vine de la dumneavoastră şi că aveţi nevoie de un tapiţer.

Cu multă afecţiune,
renata

marți, 24 august 2010

Capra ispăşitoare

Cu o eşarfă pe cap, cu faţa ascunsă în palme, flancată de doi civili, femeia asaltată de ziarişti cu microfoane s-a urcat în maşină fără să trebuiască să răspundă la de-acum celebra întrebare pe care o pun reporterii de teren: cum vă simţiţi ?
E o întrebare standard pe care ei o aplică tuturor prinşilor – tâlhari, violatori, borfaşi, cuţitari, conducători auto beţi la volan, dar şi victimelor unei nenorociri, care au pierdut pe cineva sau ceva, de exemplu totul.
Televiziunile au transmis, ca de obicei, în buclă, secundele acelei îmbarcări, ca să ne potolească setea de dreptate. Să ne sature de justiţie.

Scandalul se va stinge, indiferent de ce curs va lua viaţa acestei femei.
Ce, parcă s-a mai auzit ceva după explozia din mină de-acum doi ani, soldată cu 12 morţi şi 14 răniţi? A păţit ceva vreun şefuleţ de la suprafaţă? A aflat careva cine, exact, a zis „Las’, bă, că merge şi-aşa!”, când a permis accesul în subteran, deşi detectoarele de metan „ţipau” ?


Dacă va fi găsită vinovată, va face câţiva ani de pârnaie. Nu mulţi, că n-a pus ea focul, cu mâna ei.
Dar poate nu-i face! Poate ia cu suspendare, poate i se angajează avocaţi abili care vor reuşi să demnostreze că nu ştiu ce întâmplare nemaipomenit de gravă, petrecută în alt salon sau în mai multe saloane, concomitent, i-a solicitat în mod obligatoriu şi excepţional prezenţa acolo şi că în felul ăsta s-a preîntâmpinat altă nenorocire, cu mult mai mare, in aşa fel încât carnagiul din salonul cu nou-născuţi să devină brusc răul cel mai mic sau, aşa cum s-a exprimat cu inconştienţă şi impertinenţă premierul – „o lecţie”.


La noi, de obicei, mortu’ e de vină. De-aia se şi zice: „Dumnezeu să-l ierte!”
La maternitatea Giuleşti, din nefericire, morţii erau prea mici, incapabili de orice, darămite de autoaprindere!
Pe cine să scoţi vinovat?

Pe Ministrul Sănătăţii? Normal că nu! Niciun om întreg la minte nu şi-ar pune problema că un ministru stă pândar la fundul fiecărei asistente, să vadă cât timp îşi pierde ea la toaletă. Sau prin saloane. Dacă ar fi întârziat 3-4 minute, ca trenurile japoneze într-un an, poate. Dar de la douăsprezece minute în sus, nu mai e treaba ministrului să-şi dea demisia. E treaba cui a angajat-o, aşa dromomană ori aşa constipată.

Pe directorul spitalului. Pe profesorul Bogdan Marinescu. Pe Bogdan Marinescu?! 27 de ani director ?! Păi Mugur Isărescu mai are de alergat, până să-l ajungă din urmă.

Pe vreun doctor. Trebuie să fi fost un doctor de gardă! Ăla trebuie zburat urgent. După aceea are el grijă să zboare singur, cu low cost, Bucureşti – Londra, numai dus.

Aşa că tot asistenta umblăreaţă pe la umblătoare rămâne baza.

Şi-atunci, la aparate, dragi cameramani!
Batic pe cap. Pe cap, pe ochi. Escortă. Doi bărbaţi. Serioşi. Tăcuţi. În orele de program. Maşină albă cu girofar. Să se vadă un crâmpei din becul lui. Pădure de microfoane în jur.
Atenţie, motor! Acţiune!
Şi mucles!

luni, 23 august 2010

Tatăl lui Andu

După amiază, uitându-mă pe net să văd ce s-a mai întâmplat azi, am dat peste o ştire tristă.
Am sunat-o pe prietena mea, doctoriţa şi i-am zis „A murit tatăl lui Andu”.
A tăcut o clipă şi mi-a răspuns „Îmi pare rău!” . Sau „extrem de rău”, sau „nespus de rău”... nu mai ţin minte. Părerile de rău ale celor străini, indiferent cum sunt exprimate, sunt nişte cuvinte, totuşi, şi-atât.
Răul pe care-l provoacă dispariţia unui om celor apropiaţi, nu e de măsurat în cuvinte. E ca o surpare.
N-am ştiut ce-aş mai putea să adaug şi-am zis „Şi mie!... Asta voiam să-ţi spun.”
Şi-am închis.
Pe urmă m-am gândit ce nepotrivit formulasem. Ar fi trebuit să spun „A murit Gheorghe Cercelescu”. Din respect faţă de cel dispărut. Dar nu cred că prietena mea îi citea articolele, fiindcă n-o pasionează analizele economice.
Ştiu, în schimb, că le citeşte pe-ale lui fii-su, fiindcă mai râdem o dată împreună, a doua zi.
Atunci n-am greşit deloc.

Şi cred că nici domnul Gheorghe Cercelescu nu s-ar fi supărat, auzind că-l numesc „tatăl lui Andu”. Dimpotrivă, cred că ar fi fost fericit.

duminică, 22 august 2010

Să fie-ntr-un ceas bun!...

...şi să nu vă pună dracu’ să vă miraţi sau, mai rău, să râdeţi de cum au testat cei doi specialişti în orice, Boc-Berceanu, calitatea unui drum proaspăt asfaltat, cu un pahar plin cu apă pus pe bordul Daciei Duster!
Pe acelaşi principiu se încearcă aurul cu dinţii, se „ia” tensiunea cu un pendul făcut dintr-o verighetă şi-un fir de aţă de bumbac sută la sută şi, tot cu el, se determină sexul copilului nenăscut încă.
Mai era o procedură de recunoscut ciupercile comestibile de cele otrăvitoare, dar îmi scapă acum. Nu, nu mă refer la aia în care afli după ce le-ai mâncat... Poate că le puneai în apă, să vezi care plutesc? Sau asta e cu beţe de chibrit, când faci diagnoza deochiului?

Voi mai ştiţi ceva tehnici de-astea de vârf?
În curând s-ar putea să ne fie tuturor utile...

sâmbătă, 21 august 2010

Cratiţă, cratimă şi alte Unelte

Aţi fost vreodată în piaţă, fără să aveţi nevoie de nimic? Adică să umblaţi aşa, printre şiruri de tarabe, să vă uitaţi la prunele alea mari cât lămâia, la piersicile epilate, la legăturile de trei la unu - morcovi şi păstrârnac, râcâite, toaletate şi priponite cu zgârci? La piramidele de roşii galbene, la bucheţelele de busuioc uscat mirosind a mucegai şi la alea de cimbru uscat, mirosind a busuioc verde, că stătuseră împreună, în portbagaj?
Şi să vă apuce un fel de stare de bine, de fie ce-o fi, până la urmă o să cumpere cineva şi perele astea tari ca grenadele, viaţa merge înainte, sfârşitul lumii e o speculaţie, nici nu ştii când ai călcat pe o coajă de banană şi te-ai dus dincolo... să ne bucurăm cât mai putem!

Exact aşa şi eu, umblu uşor rătutită de câteva zile pe ziare şi pe forumuri, fără să caut ceva anume. Pierd vremea. Fiindcă, dacă e s-o iau genetic, mai am măcar 40 de ani înainte, adică mai e timp, iar dacă e s-o iau fatalist, cum toată lumea aruncă pe jos, coaja de banană poate să apară şi mâine şi-atunci mai am atât de puţin, că nu merită economisit.

N-am găsit multe lucruri la care nu m-aş fi aşteptat.
Poate ăsta, că am iscat undeva o furtună într-un pahar cu apă, aproape fără voia mea, atrăgându-i atenţia autorului că, atunci când n-ai nimic de zis dar totuşi zici, când ştii că ieşi cu scrisul tău la vedere, pune dracului cratimele unde sunt şi nu reinventa tu condiţionalul optativ cu două forme, ”aşi” şi „a-şi”, că, oricum, e destul de complicată gramatica limbii române. Surpriza a fost să constat cât de mulţi mi-au sărit la beregată, să-mi explice că sunt o babă stafidită, frustrată, obsedată, marginalizată, invidioasă etc... Că a atrage atenţia cuiva asupra unei greşeli de ortografie e suburban.
Trebuie să mărturisesc că asta, cu „suburbanul”, mi s-a părut surprinzătoare...


...Mi s-a părut surprinzătoare până am citit următoarea postare pe un forum catolic. (Eu credeam că doar habotnicii ortodocşi bubuie!)

” Cu toţii am fost zguduiţi de nenorocirea întâmplată bebeluşilor de la maternitatea Giuleşti şi cu siguranţă ne-am rugat pentru sufletele lor, pentru părinţii atât de greu încercaţi şi chiar pentru cei care vor fi găsiţi – mai mult sau mai puţin vinovaţi – de către justiţia omenească...
Ieri am aflat însă nişte amănunte care m-au pus pe gânduri: secţia de terapie intensivă care a luat foc nu era o biată secţie învechită, aşa cum crezusem, ci una modernă, cu aer condiţionat pe toţi pereţii, amenajată în special pentru copilaşii născuţi prin însămânţare în vitro, sub supravegherea dlui prof. Marinescu, cunoscut pentru realizările în acest domeniu.

Întrebarea firească care apare în mintea oricărui om ar fi: cum de a permis Dumnezeu o suferinţă atât de îngrozitoare pentru acei micuţi nevinovaţi? Şi pentru părinţii rămaşi nemângâiaţi după o asemenea pierdere?
Dacă murea un copil-doi, ştirea ar fi circulat câteva zile, apoi ar fi fost dată uitării, dar în acest caz ea a făcut aproape înconjurul lumii...
Atunci nu e mai firesc să ne gândim la un SEMN din care Dumnezeu vrea să învăţăm ceva? Nu cumva ne atrage atenţia că noi, oamenii, ne-am depăşit atribuţiile?
Singur El, Dumnezeu, este Stăpânul vieţii şi a lăsat, din timpuri străvechi, ca fiecare bebeluş să capete viaţă prin dăruirea de iubire reciprocă a celor doi părinţi ai săi.

Aparent, prin însămânţarea în vitro se face un bine acelor familii care îşi doresc un copil. Dar oare Dumnezeu este de acord cu acest procedeu?? Nu există şi alte posibilităţi?

Adică omul ne atrage atenţia că tragedia s-a întâmplat exact la spitalul condus de Bogdan Marinescu, specialistul în fertilizări in vitro şi încearcă să-l scuze pe Dumnezeu că a procedat violent, bebeluşii fiind victime colaterale ale unui mesaj foarte clar: aşa nu!

De unde şi până unde ţine delirul religios?
Eu zic că de la absurditatea popimii de-a nu oficia (subliniez: OFICIA!) o slujbă de înmormântare unui nou-născut care n-apucase să păcătuiască nici măcar trăgând aer în piept pe cont propriu şi până la posibilul înţeles inedit – cum că o roabă a lui Dumnezeu care şi-a neglijat crunt obligaţiile de vremelnic salariat al unui spital, devine din “pasibilă de pedeapsă” , Unealta Domnului.

joi, 19 august 2010

Scorul Morţii

Nu e ca la Campionatul Mondial de Fotbal. E mai rău! Moartea nu e Campioana Lumii de anul trecut, e Campioana Lumii de când e lume pe pământ.
Face cumva şi câştigă.
Din opţait, cum ar zice Doreii.
Din ghinion de neşansă, cum ar zice o asistentă medicală care nu va înţelege niciodată cum de i s-a întâmplat tocmai ei, tocmai în acea tihnită după amiază, când încă mai erau pateuri, încă mai erau fursecuri, încă mai era Fanta la rece, încă nu se stinsese sunetul ultimei ţocăieli pe obraz, dată cu grijă, să nu şteargă rujul vreunei sărbătorite, când puştii din echipa adversă îşi vedeau de antrenamentul cu viaţa, ticăind paşnic din inimioarele lor cât nişte prune, ori cât nişte corcoduşe, că nu mă pricep...

Cum, pe unde, în ce scop a intrat bestia, scârba asta pe teren, în locul ei, profitând că erau unsprezece, echipă completă şi i-a luat la joc?

Şi, de trei zile, joacă în neştire şi marchează. Scroafa!
Ieri era patru la şapte. Azi e cinci la şase. Mâine... cine ştie!
O să-i joace, nemernica, până face 11- 0 ?

Bun. O să câştige meciul ăsta...
Şi pe urmă? Iar sunt trageri la sorţi?
Cu cine o să pice în partida următoare?

luni, 16 august 2010

Pâinică

Urăsc cuvântul ăsta!
Mulţi ani habar n-am avut de ce.
Poate fiindcă se potrivea perfect în lista nefericită a diminutivelor care nu-i plac lui Mircea Badea. Văcuţă. Ciorbiţă. Mămăliguţă. Pâinică. Mămică. Pupici.

Le uram pe toate, deopotrivă, fiindcă se milogeau de noi să arate drăguţe, dulcici, să ne facă viaţa mai nostimă, mai finuţă, tot ce părea din topor devenea mai toporaş, mai miştocuţ, dar „pâinica” mă oripila în mod deosebit.
Ori de câte ori un chelner m-a întrebat dacă doresc şi pâinică, am refuzat-o, fără să mă gândesc că o mâncare grasă, sosoasă, fără pâine e aproape necomestibilă.

Acum vreo zece ani am avut ocazia să vizitez o prietenă în maternitate, la câteva ore după naştere. Mi s-a făcut favoarea să vizionez şi „dormitorul” abia-născuţilor.

Al ei stătea într-o cutie transparentă, alături de-un ortac, de acelaşi leat. Amândoi aveau sub 24 de ore pe lumea noastră.

Aş putea zice că erau cele mai tinere persoane pe care le vedeam, în viaţa mea.
Al ei a cârnit din nas, sub privirile mele şi a oftat adânc, în somnnul lui. Imediat, celălalt a repetat oftatul, cârnind din nas, în somnul său.
Comunicau în lumea lor, inaccesibilă mie şi erau atât de mici încât, ca să-i asimilez lumii mele, a trebuit să fac tot felul de comparaţii, cu ce seamănă, de ce au mâinile cât linguriţa de desert şi picioarele cât lingura de supă, dacă nu cumva chiar mai mici şi m-am speriat constatând că sunt, per total, cam cât o pâinică.

Abia atunci am înţeles de ce nu-i poţi zice pâinii noastre, cea de toate zilele, aia din care tai felii - pâinică.
Fiindcă un singur lucru arată ca o pâinică: un nou născut.

Şi astă seară, nişte pâinici de-astea au părăsit sistemul.
Fără să prindă măcar de veste că făceau parte din el.

sâmbătă, 14 august 2010

LUCEAFĂRA

A fost odată şi, mai rău,
Va fi şi mai apoi,
Născută-n acte la Buzău,
O fată din Pleşcoi.

Doar c-un flacon de perhidrol
În geantă şi liceul,
Pornea spre Bucureşti, domol,
Să-şi renoveze eul.

Da’ cum c.v. -ul ei candid
Nu-i pregătise saltul,
Făcu o haltă-ntr-un partid
Şi-apoi trecu în altul.

Alesul ei de peste mări
Ce-n visuri o adastă
Şi cu stăpânul de parcări
Ce-a luat-o de nevastă

Au tras din greu, ca doi ocnaşi,
Ca să-şi atingă ţelul:
Să nu mai umble-n adidaşi,
Să-şi umple portofelul.

Răpus de farmecu-i etern,
Alesul de pe mare
A-nşurubat-o în Guvern,
Să uite de parcare.


La gestul ei de-acum domnesc,
Sub falnicele-i fese,
Atâţia bani se prăpădesc
Şi-atâtea interese.


De-atâtea daruri ce-i făcu,
Îl ustură la rânză
Şi ea, deşteapta, ce-i dădu?!
O preafurată frunză.

vineri, 13 august 2010

Alo, Doctore!...

De câte ori apare la televizor profesorul Mircea Cinteză eu mă gândesc la tata. Parcă-l văd punându-şi arătătorul peste buze, în semn de „Ssst, vorbeşte doctorul meu!” şi tac.
Nu-mi mai e demult simpatic, poate că nu mi-a fost niciodată, ba chiar, atunci când, în urmă cu 25 de ani l-am întrebat, disperată, ce şanse de supravieţuire sunt şi el mi-a spus „Nu ştiu, cu cordul nu te joci, vorbim peste trei săptămâni”, l-am urât.
Abia târziu am înţeles că procedase corect. Al treilea infarct, statistic, nu prea dă şanse, iar taică-miu se număra printre pacienţii recalcitranţi, inconştienţi, trata boala de inimă ca pe o aventură galantă, adică să nu ştie nimeni de ea. Făcea pe viteazul, fugea din spital şi acasă minţea că a fost la pescuit, având grijă să-şi acopere urmele de perfuzor, ca drogaţii.
Aşa zurbagiu cum era , transformat din fumător înrăit în fumător înrăit pe furiş, doctorul Cinteză l-a ţinut în viaţă încă opt ani, după ce statisticile spun că ar fi trebuit să fie mort.

Prin urmare, când vorbeşte Cinteză la televizor, eu tac. Indiferent ce zice şi ce se zice despre el, mi-aduc aminte ce cardiolog bun este şi cum mi-a făcut el rost de tată, încă opt ani, în mod nesperat.
Ca să nu mă enervez, îl ascult aşa, cu-o ureche şi-i caut scuze. Că, în definitiv, nu poţi rata o carieră strălucită doar fiindcă ai principii. Că n-ar fi folosit nimănui să se pună gică-contra şi să fie trecut pe linie moartă. Că, la câte vieţi o fi salvat, i se poate ierta păcatul de-a fi sărit în barca puterii, la maturitate, cu sprinteneala unui puştan. Că poate el crede sincer că...

Dar azi nu mai pot să tac, dom’ doctor! Indiferent de ce-o zice tata, pe unde e el acum.

Aţi vorbit limpede, răcoros, ca o apă de munte despre starea Sănătăţii româneşti.
E normal să priviţi hemoragia de medici români cu oarece detaşare, fiindcă ăsta-i datul doctorului: să nu se sperie de-o hemoragie. E normal să luaţi lucrurile exact aşa cum sunt: ăştia care pleacă, nu pleacă fiindcă aici nu pot face carieră. Sunt prea tineri să se gândească la ascensiunea profesională. Deocamdată se gândesc la plata chiriei şi-a întreţinerii.
Sigur că numai cine nu vrea, nu se descurcă. Lucrezi ziua într-un spital de stat şi, dacă nu te mişti în zona unde pică, seara mai faci nişte ore la o clinică privată, pe urmă, noaptea, nu te împiedică nimeni să faci gărzi.
Toată treaba asta îţi asigură un trai decent, de o mie de ori pe zi te auzi strigat „doctore!” şi lucrurile pot să intre pe făgaşul normal, timpul lucrează încă în favoarea ta, te poţi gândi să faci un copil, un masterat, un primariat, un...
Toate astea vin din una în alta, cu condiţia să găseşti un post după rezidenţiat .
Nu-l găseşti, fiindcă e blocat, desigur. Cele 1600 de posturi care se reduc nu reprezintă răul cel mai mare, fiindcă oricum erau blocate, tinerii medici n-ar trebui să plângă după ceva ce, oricum, nu exista, aşa că numai prin voinţă politică şi dacă s-ar aloca ...

Alo! Domnu’ Profesor Cinteză, trebuia să vă opriţi cu badineria aici! Cât încă discursul vă era spumos şi dantelat.

Nu trebuia să continuaţi cu „...şi sunt bucuros că problema medicilor români a intrat în vizor la cel mai înalt nivel”, fiindcă la cel mai înalt nivel e Băsescu şi el a zis „Plecaţi, bă!”

Nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă că, la o eventuală remaniere guvernamentală, vă reluaţi halca sau hălcuţa în Ministerul Sănătăţii!

Aş vrea, după prestaţia televizionistică de azi, să vă retrageţi în munţi, la aer curat şi să vă trataţi de cord, până-l faceţi inimă, la loc. Că imediat alături, cică, fără să existe studii ştiinţifice în domeniu, se regenerează un apendice septat, numit Conştiinţă. Cu două cămăruţe: Demnitate şi Ruşine. Comunică între ele, zice-se, empiric vorbind...

miercuri, 11 august 2010

O ţară avem, şi p-aia o împărţim cu alde Băsescu şi alde Bichir

Ieri, în Moldova ex-inundată, o doamnă jurnalist de la presa locală a vrut să-i ia un interviu lui Băsescu. Până la urmă lucrurile s-au petrecut exact pe dos.
Femeia a făcut faţă cu greu interogatoriului prezidenţial.
De fapt, n-a izbutit să răspundă decât la prima întrebare – „Dumneavoastră cum vă simţiţi ca român, în general, în ţara dumneavoastră, vă simţiţi bine?", însă răspunsul ei a fost greşit.
A zis că se simte “Relativ”. Nu e chiar de condamnat.

Dacă zicea “Nu, rău!”, o îmbulina cu Băsescu, la cât era de pornit, pentru că părea trecută demult de prima tinereţe şi ar fi fost umilitor să-şi ia vreun dos de palmă peste falcă, în văzul tuturor şi cam prematur, fiindcă nu s-a dat încă sentinţa în speţa “M-o fi înjurat copilul, mi-o fi făcut ceva…”.
Dacă zicea “Da, bine!”, ar fi enervat pe toată lumea, că minte, pentru că se vedea clar cât era de timorată, numai bine nu se simţea.

Până la urmă i-a spus preşedintele cum trebuia să se simtă: FOARTE BINE şi s-a dat de exemplu pe sine, cum se simte el, în ţara lui - foarte bine.


Eu nu mă simţeam nici bine, nici rău, mi-era doar cald, până când a intervenit din studioul Antenei3 un jurnalist bucureştean, licenţiat în filologie şi teologie ortodoxă, om cu masterat în comunicare şi doctorand în teologie, unu’, Florian Bichir, care a zis, referindu-se la colega lui din Moldova: “Bătrâna putea să răspundă că se simte ameţită, îmbalonată…”

Ei, abia când l-am auzit pe părintele filolog şi ziarist, mi-am dat seama cum trebuie să mă simt: ruşinată.

marți, 10 august 2010

Preluare din voaletă

Simona Ionescu ne trage de mânecă şi de atenţie, cu privire la un posibil proiect de lege care ar restricţiona, în viitor, indecenţa pe net.

În multe şi inutile cuvinte, este vorba despre cum s-ar putea stopa bădărănia, limbajul de surugiu, argumentaţia care te trimite la origini şi-ţi aminteşte abrupt că vine sâmbăta morţilor şi nu te-ai pregătit cu un colac, acolo, de pomană...
Într-un singur cuvânt, toată tărăşenia asta care a entuziasmat-o pe Olguţa Vasilescu - o doamnă, în esenţă, înfrăţind-o cu duşmanca ei pe viaţă, topmodela Roberta Anastase, preţ de un frison, se numeşte CENZURĂ.

Ca să ne destindem, redau mai jos un fragment din declaraţia doamnei Olguţa, găzduită la subcapitolul subliniat - ”Prevenirea pedofiliei”:
“Este inadmisibil ca oamenii de bun simt, care intra pe diverse forumuri si site-uri serioase sa fie hartuiti cu toate mizeriile de persoane care se dedau limbajului suburban si obscenitatilor…”

Vă sugerez să zâmbiţi discret, numai la sintagma formată involuntar - “mizeriile de persoane” şi să-mi spuneţi dacă n-aţi fi preferat, în absenţa ei, un “futu-i!”, ortografiat impecabil.

luni, 9 august 2010

Ou ochi la moartea unui preşedinte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat în martie, 1965.
Aveam deja cinci ani şi singurul lucru cu adevărat groaznic pe care-l trăiam zi de zi era mâncatul de dimineaţă. (Ulterior, când am avut dreptul să aleg, am renunţat la el şi am ceva bibliografie în sensul ăsta, adică există câţiva nutriţionişti nebuni care susţin că micul dejun survine la o oră la care organismul nu e pregătit încă să dea piept cu viaţa, nu vrea să consume energie cu digestia, vrea să fie lăsat în pace...)
Ăilalţi din casă trăiau multiple neajunsuri minut de minut, numai că ei erau adulţi, puteau să-şi gestioneze situaţia, aveau de ales.
Cineva care are dizgraţioasa vârstă de cinci ani trebuie să supravieţuiască aşa cum i se ordonă. Libertatea lui se rezumă la a alege între „lapte alb” şi „lapte maro” după ce s-a luptat cu două felii de pâine unse din gros cu unt, peste care se adaugă şuncă, brânză, caşcaval, orice, una din chestiile alea care asigură calvarul matinal.

De-aia mi s-a părut cel puţin suspect că, într-o anume dimineaţă de martie, bunică-miu m-a întrebat dacă n-aş mânca un ou ochi.
Cum dracu! Ou ochi aş fi mâncat şi-n somn, era singura mâncare care-mi plăcea, alături de porumb fiert şi îngheţată, toate trei aflându-se pe lista „cu măsură”, adică atât de rar, încât uneori aveam impresia că fericirea e un triunghi echilateral care uneşte alimentele astea trei şi tu te afli în centrul lui, legat la ochi, întinzi doar mâinile, ca la Baba-Oarba şi înhaţi ce se nimereşte, oricum eşti câştigător...

- Hai, mănâncă repede, îmi zice , că mergem la mătuşă-ta, se ne uităm la televizor.

Ştiţi câte sisteme de alertă are un copil de cinci ani? „Multe!”, o să răspundeţi, la repezeală.
Nu. Greşit! Tot copilul de cinci ani, în mărime naturală, e un sistem de alertă. Fiindcă, vă place sau nu, la vârsta asta e foarte asemănător unui căţel. Un ghem de receptori ascuns în blană. Un ghem de receptori ascuns în copil.
Mi s-a făcut pielea de găină de emoţie şi curiozitate, auzind asta, pentru că mătuşă-mea, Neli, era fiica lui din prima căsătorie şi, pe lângă faptul că era soră vitregă cu maică-mea, se măritase cu un beţiv care era gestionarul cantinei muncitoreşti de la Apaca şi trăgea ponoasele. Adică locuia într-o vilă în Floreasca, avea o baie cum noi n-aveam (n-aveam baie deloc, la ora aia, ne spălam la lighean), cu gresie alb-negru pe jos, cu faianţă albă pe pereţi, cu robineţi în formă de floare, cu un al doilea vas de WC alături de cel normal, despre care, de câte ori întrebam la ce foloseşte, mă pomeneam admonestată pentru vreo boacănă din trecut sau eram repezită că de ce vorbesc la masă. E adevarat că şi pe mine mă apucau întrebările despre bideu, exact când mi se punea ciorba în farfurie.

Neli asta, mătuşă-mea, era casnică prin căsătorie, dar în forul ei interior era croitoreasă, adică ar fi putut trăi liniştită din rochii, bluze, fuste, huse de canapea, dacă nu s-ar fi măritat cu beţivul. Mic nomenclaturist. Pe care l-a distrus băutura şi l-a retrogradat la şef de cantină, în fabrica unde pusese şi el, alături de unii din comitetul central, prima cărămidă.

Nu ştiu ce-l scotea din fire pe bunică-miu mai rău şi evita s-o întâlnească: faptul că se măritase cu un imbecil de activist sau că ăla o bătea zilnic, ca la carte, şi ea nu sufla.

Iar acum, în dimineaţa asta, tocmai el, bunicu’, voia să mergem tocmai la ea, tocmai în Floreasca, să facem ceva ce pe el îl umplea de dispreţ: să ne uităm la televizor. Noi n-aveam televizor atunci şi n-am avut până târziu, până ce nu s-au convins ai mei că pot trece clasa chiar dacă ţinem un televizor în casă.

Mâncam la oul ăla ochi şi analizam excepţionalul situaţiei.
Clar, se întâmplase ceva ieşit din comun. Căpătam hrană semi-interzisă la micul dejun deoarece bunică-miu se grăbea să ajungă în faţa unui televizor, cât mai repede cu putinţă, iar cel mai apropiat era la fii-sa, în Floreasca.
Floreasca era, faţă de Treişpe-septembriul nostru, la mama dracului. În altă ţară.
Ţara noastră era până în Cişmigiu, până la Gambrinus, pe bulevardul cinematografelor şi, duminica, până la Domniţa Bălaşa unde-mi luam porţia de armonii bisericeşti. Minunată.

Mâncam la oul meu şi, cu fiecare îmbucătură, înloc să fiu mai bună, mai cooperantă, mai recunoscătoare că urma să fiu părtaşă la o aventură, am devenit autonomă, lucidă, rezistentă, răzbunătoare.
Calculul era simplu: capăt un ou când aveţi voi interes, că să mănânc repede, să nu mestec câte-un sfert de oră la fiecare dumicat, să termin urgent, să plecăm, dar când îmi crapă mie buza după el, mă îndopaţi cu tot felul de porcării, pot să mor înecată, mestecând la brânză de vaci...

Aşa că am mâncat încet. Groaznic de încet. În mod normal, la viteza aia a mestecatului, bunicu’ ar fi trebuit să mă ucidă, dacă nu m-ar fi iubit atât de mult.
Nu mai zic cum m-am încălţat. Cu câte poticneli. Cum nu-mi încăpea călcâiul în gheată. Cum nu se legau şireturile...

Cred că, ajunşi în staţie, obţinusem o întârziere de trei sferturi de oră.
Nu trecea nici ţipenie de tramvai. Pustiu cât vedeai cu ochii. Într-un târziu, am luat-o pe jos. Nu mai ştiu cât. Până la Panduri? Trecea pe-acolo un alt mijloc de transport?

Cert e că n-am mai ajuns nici până la Panduri, nici în Floreasca.
Ne-am oprit în faţa vitrinei unui atelier de reparat, ceva, gen „Cooperativa Radioprogresul”.
Mai erau câţiva gură-cască acolo, uitându-se la un televizor alb-negru, orientat cu ecranul spre stradă.
Zic „alb-negru” acum, dar atunci era pur şi simplu televizor şi-atât, poate de-aia viaţa reală părea mai frumoasă, fiindcă pe ecran te încurcai în griuri, era o colivă de griuri cu puţin alb şi puţin negru, pielea era de culoarea scrumului de ţigară şi buzele actriţelor erau cam ca antracitul...

În ziua aceea, în mod deosebit, filmul de la televizorul întors spre stradă era cenuşiu rău, cu negru mult, o mulţime tristă de oameni se târa în aceeaşi direcţie, nişte femei plângeau, muzica era oribilă, de fanfară, practic, nu se întâmpla nimic şi totuşi bunicul şi oamenii ăia care se uitau prin vitină la sticla ecranului aveau ceva de văzut.
Probabil că a observat că mă foiesc nerăbdătoare şi mi-a explicat: „Vezi? De-aia trebuia să ne grăbim. Să fi ajuns la Neli, să vedem înmormântarea la televizorul ei. A murit Gheoghe Gheoghiu Dej.”
Nu mă întrebaţi cum de ştiam eu, o ahtiată după ochiuri, la numai cinci ani, ce e aia „Gheoghe Gheorghiu Dej”, dar ştiam, fiindcă l-am întrebat: "... şi nu vine altul? N-o să moară şi ăla?”
Nu mi-a răspuns. Mi-am răspuns tot eu: „O să moară! O să mănînc mai repede. O să vedem toată înmormântarea, de la începutul începutului.”
M-am simţit foarte bine după ce-am zis vorbele astea. Nici nu mi-a păsat că toţi cei din jurul meu păreau să nu mă fi auzit şi îngheţaseră cu ochii în cortegiul funerar transmis în direct.
Am început să cânt, din proprie iniţiativă: „O vioară mică de-aş avea/O vioară mică mi-ar plăcea...”

Nu m-a sâsâit nimeni.

N-am lipsit decât cinci zile...

Sau „Am lipsit decât 5 zile”.
În curând asta va fi singura formulare admisă, gramatical şi politic.
După ce ultimul doctor şi ultimul tinichigiu vor fi plecat în lume pentru a sărbători liberalizarea forţei de muncă pe bani, noi, cei rămaşi la vatră, ne vom obişnui să gândim pozitiv ca să rezistăm.
Prin urmare, va trebui să ne reducem consumul , aşteptările, pretenţiile, suprafaţa ocupată şi volumul de aer respirat până acolo unde „n-am” devine un nonsens.
Fiindcă „n-am” miroase a dezinformare, a rea-voinţă, a om slab. Sună ca o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale. Te transformă din supravieţuitor în uneltitor.

Aşa că reformulez:

Am lipsit decât 5 zile.
Am fost pe-aici, prin zonă. Prin ţara lui frunză verde, plagiată, ce turism era odată!
Nu. Iar am greşit! Turismul continuă. E cel de pe vremea lu’ Neanicu. Mărturie stau mocheta din camera de hotel, munţii, văile, dealurile, râurile, lacurile, tunelurile, marcajele traseelor. Nimeni nu s-a atins de ele.
Ce s-a schimbat, totuşi: la capătul denumirii hotelului apar trei ceva-uri. Stele. Margarete. Totul e să fie trei la număr.
De prima stea, recepţionerul zice că moblierul e din lemn masiv. Eu nu zic nimic. Dacă voiam lemn masiv, mă duceam pe Gabroveni, la consignaţia. Trag uşa dulapului de haine şi observ cantul sărit pe vreo doi centimetri, cât să se vadă conglomeratul de rumeguş. Rumeguş de lemn, cândva masiv. Omul n-a minţit.

Televizorul e steaua a doua. Plasmă curată, cu burta lipită de spate. Apare capul lui Băsescu în mărime naturală, zicând:. „Eu în fiecare dimineaţă înot. Ieri dimineaţă, din greşeală..., ştiţi ca sunt beţi...”
Ecran albastru, no signal.

Îmi masez picioarele care mă dor consistent şi mă întreb ce-o fi zis preşedintele? Ce să se fi întâmplat?
Bineînţeles că nu înoată în fiecare dimineaţă! Cineva care înoată dimineaţa, n-are umerii aşa căzuţi în restul zilei. Da’ ce l-o fi apucat să recunoască faptul că e beţiv?

Mă întorc în baie să-mi usuc părul. Nu e semnal la tv, dar e foen în baie. Plasmă fără semnal plus foenul din baie, egal a doua stea. Curată. Masivă.

Steaua numărul trei e ciunga lipită de mochetă şi cearşaful apretat, băgat la etuvă nespălat, care poartă cele 99 de pete pe care nu s-a acţionat cu detergentul care le scoate.
Cearşaful, ca o istorie mută a nopţilor trecute. Asta nu e chiar de blamat!
Înfrăţirea cu turistul anterior, doar pe bază de imagini dezinfectate, adică să-i prinzi spiritul, dar nu şi microbul, mi se pare fabulos.
Ia să vedem ce fac turiştii români când se simt în intimitate...Se culcă nedemachiaţi, mănâncă fructe, ciocolată, îngheţată, înainte sau după şi-şi şterg degetele pe cearşafuri.

Italienii de-alături au fost chiar mai întreprinzători: mi-au ciordit măsuţa, scaunele şi apa minerală din bucata mea de balcon, cât am fost în baie. Apa era proprietate personală. Adusă din Bucureşti.
Ies la fumat în picioare, bucuroasă că mobilierul aferent camerei mele le e de folos şi că balconul e comun pe tot etajul.
Saggiate questa roba!” Mă uit cu tupeu să văd ce gustă.
Gustă pe dracu! Îşi umplu gurile până la refuz cu slană nesănătoasă, brânză de burduf şi roşii.
Femeia care-i mână la mâncat e făcută permanent la „Igiena” şi continuă să le îngrijească bambinul, cutremurându-l pe genunchi, ca la ea, în Vrancea, inclusiv pe timpul concediului de odihnă.
Nu ştiu care pe care. Poate ei, italienii, veniţi la bonă, în vacanţă. Poate ea, moldoveanca, revenită pe meleaguri natale, pe banii lor. Asta da promovare turistică!
Tanti Udrea, Hagi cu toată echipa lui, plus naiul lui Zamfir şi bârna Nadiei Comăneci, nu aduc turişti în România cât aduce bona asta pricepută, care ţine copilul italienilor în stare de tăcere, prin scuturare continuă, ca să-l înveţe cu drumurile noastre naţionale, de mic.

A mai trecut un ceas, a revenit semnalul, ştirile de la ora douăşunu reiau ştirile de la ora douăzeci. Aflu că urmarea lui „beţi-” nu era „-v”, ci „-şoare”.

Se schimbă complet datele problemei! Băsescu nu ieşise pe post să recunoască ceva, ci să mintă ceva. Că există beţişoare de urechi cu vălătuc de vată doar la un capăt. Că celălalt capăt te poate răni pe conductul auditiv, în timp ce vorbeşti cu unul dintre miniştri, la telefon. Oare cu ce ministru vorbea? Cu ăla de la Interne? Ce convorbire ţi-ar putea răni urechea , astfel încât să ai nevoie de Spitalul Militar? Doamne, unde-am ajuns, dacă nici pentru preşedintele unei ţări crizate nu mai există altă soluţie decât rivanol 1%0?

Revin pe balcon. Italienii şi bona lor au dispărut. Din patriotism, le las masa până dimineaţa, când o veni camerista să mă repună în drepturi. Să-şi bată ea capul cu resturile!

Mi-l imginez pe Băse cu urechea doldora de zeama galbenă a rivanolului. După ce că-i intrase apă din piscină, orelistul îi mai facuse cinste cu un rând! Ăsta trebuie să fie unul dintre doctorii ăia care au aplicat, dar n-au primit răspuns pozitiv de la englezi, deocamdată.

Mă uit la cer. E supradotat cu stele. Oricâte hoteluri şi-ar pune câte trei pe frontispiciu, la intrare, lui tot îi rămân destule.

Mai desfac o bere Ciuc. Încă una şi mă duc ...

duminică, 1 august 2010

La categoria tâmpiţi

Am citit şi eu chestionarul ăla, cu românii şi ştiinţa. Nu sunt printre cei 1% care au răspuns corect la toate întrebările.
Sunt la categoria tâmpiţi.
Fiindcă nu cred că „Fiinţele umane, aşa cum le ştim noi azi, au evoluat din specii străvechi de animale”. (Nu ştiu de ce s-au ferit să zică din maimuţă).

Nu cred că o maimuţă antropoidă a suferit un accident genetic major, că au fuzionat doi ditamai cromozomii şi aşa a apărut strămoşul meu, de calitate superioară, mai deştept, mai adaptat, mai performant.
Nu cred asta, fiindcă orice modificare genetică spontană minusculă, punctiformă, dezechilibrează sistemul şi generează o tară, nu o calitate.
Şi exemplarul ciudat e marginalizat de grup. Aşa că şansele lui de perpetuare sunt mai mici.

Cred, mai degrabă, că am poposit aici de cine ştie unde.
Şi eram cu mult mai frumoşi, mai înalţi, mai deştepţi, mai sănătoşi, mai buni. Dar ne-a tâmpit gravitaţia. Ne-a tras în jos. Ne-a cam tasat vertebrele, ne-a scurtat oasele lungi, ne-a supus inima şi tot aparatul circulator la chinuri groaznice, obligându-le să se antreneze să ne urce sângele la cap. Să ajungă nişte oxigen şi la creier, cât să reînvăţăm că doi şi cu doi fac patru. Până am început iar să funcţionăm oarecum normal, vreme îndelungată, am semănat cu maimuţele, da. Abia pe urmă ne-am mai revenit, dar trăim în regim de avarie, de-aia suntem aşa bolnăvicioşi şi vieţuim atât de puţin.
Aşa cred eu.

E vreo problemă?

Adevăratul brand de ţară

Ăsta e adevăratul nostru brand de ţară!
Noi din cuplul ăsta ne tragem şi din el ni se trage: peştele de sticlă - tată şi mileul - mamă.

Chiar dacă cei mai mulţi au făcut ţăndări oroarea sticloasă şi-au aruncat la gunoi oroarea cârpoasă, peştele şi cu macrameul puiesc în continuare în mentalul românesc.

Barem ăştia bătrânii erau tăcuţi. Zăceau pe televizor. Când voiai să-i vezi fruntea şi bucla lui Nea Nicu şi nu puteai de colţul dantelat atârnând peste ecran, dădeai igliţeala peste cap, înveleai peştele, te uitai la conducătorul iubit în totalitatea sa.
Roada convieţuirii lor însă, e cu mult mai invazivă.
Maneaua la maxim, Loganu’ tunat, icoana cu leduri, invitaţia la “marea ieşeală”…
Dar cum “ieşeşti” pe stradă, trebuie să te ţii pe lângă ziduri, să mergi în dungă, să nu superi vreun băiat cu brandu’ lucrat la sală, să nu te zgârii în unghiile vreunei “iubi” care a dat pe manichiură cam cât pe diploma de bacalaureat .

Trebuie să fii discret şi să înţelegi cu resemnare că, dacă tu n-ai avut parte de peşte şi de mileu, să te ia dracu’ de idiot constipat!

Lumea e făcută pentru urmaşii celor care-au avut şi le-au ţinut la loc de frunte, pe televizor sau în vitrină, acolo unde se păstrau toate lucrurile acelea inutile şi urâte, din biscuit, din faianţă,din lemn pirogravat, ba chiar din porţelan şi cristal, fiindcă reprezentau dovada voinţei de acumulare, erau embrionul bunăstării de azi.

Azorelul din caolin glănţuit, păhărelul de lichior pictat, butelcuţa ascunsă în imitaţie de scoarţă de copac, toate astea s-au topit în 30 de ani, dar din topitura lor s-au înălţat vilele portocaliu cu bej şi balcoane cu stâlpişori de inox, s-a ridicat la rang de premier de ţară (mă rog, atât cât îi permite fizicul) un mic şi disperat utecist zelos, s-a-ntors un securist de la Anvers să combată comunismul şi o damă de consumaţie absolut stupefiantă prin dezinvoltură şi tupeu a reuşit o adevărată revoluţie: s-a transformat din consumabil în consumator şi face chestia asta într-un mod care-l lasă mut pentru a doua oară pe peştele de sticlă.
Care, între noi fie vorba, are formă de frunză, totuşi.