Poate...

„ Controversatul om de afaceri Sandu Anghel, cunoscut in lumea interlopa drept Bercea Mondial, s-a inrudit cu familia Basescu dupa ce fratele presedintelui, Mircea Basescu, i-a botezat una dintre nepoate.”

Nu cred că, din punct de vedere jurnalistic, paragraful ăsta prezintă cea mai mică fisură.
E redactat cu obiectivism şi detaşare, de un profesionist , pe ziare.com.
Eu n-aş fi fost capabilă s-o formulez aşa de aseptic.
De-aia vând paracetamol la populaţie şi returnez Reductilul la furnizor: fiindcă atâta pot, atâta fac.

În capul meu, ştirea asta suna altfel:
"Preşedintele Traian Băsescu, profitând de o obligaţie a fratelui său, Mircea Băsescu, faţă de familia unui ţigan marcant în clanurile mafiote căruia i-a botezat nepoata, a mai testat o dată, cu succes, anduranţa poporului suveran, permiţând mediatizarea ceremoniei religioase. Punct.”

Sigur că în varianta mea, ştirea nu mai era ştire, ci interpretarea unui fapt petrecut în imediata noastră apropiere.

De-aia n-aş fi putut să fiu niciodată jurnalist, fiindcă mă împiedic de amănunte...

De pildă, am contabilizat 10 -11 bancnote de 50 de lei, aruncate lent, în cristelniţă, prin numărare relaxată, de către bunicul botezatei, în aşa fel încât camera să aibă timp să le filmeze plutirea, una câte una, pentru prostimea extaziată, care e convinsă că „botezul este in sine un act minunat, crestinesc, desavarsit si nu asta e problema” ... [comentariu pe blogul lui Ciutacu]

Unsprezece bancnote emise de BNR, care pot semnifica o pensie la limita supravieţuirii, adică plata întreţinerii, plus abonamentul tv, plus cornul şi laptele zilnice, dacă garsoniera e proprietate personală.
Poate şi o reţetă compensată 90%, cu condiţia să fii un banal hipertensiv de bătrâneţe.
Poate şi-o ciocolată, când te duci, o dată pe lună, să-ţi vezi nepotul şi nu se face să mergi cu mâna goală, să nu creadă copiii că nu te descurci din pensie.
Poate...

Poate că de-aia pluteau bancnotele în apa sfinţită ca nişte petale de trandafiri: ca să se bucure cinci milioane de ipocriţi, că până şi-un ţigan burtos, putred de bogat prin furt, tatăl câtorva tinere ţigănci mustăcioase prin exces de testosteron, când se cumetreşte cu familia prezidenţială, apăi nu se uită la o pensie de amărăştean, o aruncă în cristelniţă, cristelniţa ei de viaţă, că o viaţă avem!

Lanul

A murit Salinger.
Asta ce înseamnă?
Înseamnă că a murit unul dintre puţinii scriitori care-ţi dau liber la scris, atunci când nu eşti scriitor.
A murit tipul care, în timp ce scrie un roman, îţi şi explică ce înseamnă scrisul.

Ce e scrisul?
E atunci când, rămas fără ţigări, mai amâni zece minute, să termini o frază, pe urmă te încalţi şi pleci după ţigări.

Scrisul e când nimeni nu te ascultă, dar tu trebuie să spui, fiindcă altfel explodezi.
Scrisul e când nu vrei să răspunzi la telefon sau când nu vrei să contabilizezi de câte minute, ore, zile nu sună telefonul.

Scrisul e Aşteptându-l pe Godot, unde aşteptarea ta e autentică, indiferent că n-ai văzut piesa.
Scrisul e atunci când îţi întârzii plânsul, cu o milionime de secundă sau când alţii pot să ţi-l întârzie, fiindcă au SCRIS!

Scrisul e ultima soluţie, atunci când n-ai moştenitori, sărac fiind.

A murit Salinger?!
Puţin îmi pasă!
A murit însă Holden Caulfield, tipul care a scris o compunere despre o mănuşă de baseball.


"Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel. O dată spunea că se culcase cu ea în “Buick”-ul lui văr-su, altă dată, că faptul se-ntîmplase într-un gang. Dar bineînţeles că totul era aiureală! Puteam să pun mîna în foc că Ackley era fată mare. Se vedea cît de colo. Cred că nici măcar n-a pipăit vreodată o femeie. În cele din urmă, am fost nevoit să-i spun clar că am de scris o compunere pentru Stradlater şi să-l rog s-o şteargă naibii, ca să-mi pot aduna gîndurile. Ca de obicei, a mai tărăgănat puţin lucrurile, dar pînă la urmă tot a plecat. După ce a plecat, mi-am pus pijamaua, halatul şi şapca de vînătoare şi am început să scriu compunerea. Din păcate, nu-mi venea în minte nici o cameră, nici o casă, nici un obiect pe care să-l descriu, cum îmi ceruse Stradlater, şi, pe urmă, mie nici nu-mi place să descriu case sau odăi. Aşa că ştiţi ce-am făcut? M-am apucat să scriu despre mănuşa de baseball a fratelui meu Allie. Era un subiect foarte potrivit pentru o descriere. Zău că era. Frate-meu Allie avea o mănuşă de baseball pentru mîna stîngă . Era stîngaci. Partea interesantă era că Allie scrisese versuri pe toată mănuşa, pe degete, pe manşetă, peste tot. Versuri scrise cu cerneală verde. Le scrisese ca să aibă ce citi cînd era în careu şi stătea degeaba, că nu era nimeni care să zvîrle mingea. Dar frate-meu Allie a murit. A avut leucemie şi-a murit la 18 iulie 1946, pe cînd ne aflam în Maine. ”

După mine, a murit părintele scrisului „fiindcă altfel nu se poate”.
Poate că pentru scriitorii cu operă publicată, a murit un seamăn de-al lor.
Dar pentru scriitorii din domeniul ceţos al netului, a murit însuşi tăticul lor.


Să-i păstrăm un pios moment de reculegere, continuînd a scrie despre ceea ce condeieri aplicaţi nu scriu!

siglă

După ce-am citit-o pe sebra , la capitolul “probleme arzătoare româneşti”, tot la litera “M” şi pre-Mutu, fireşte, avem Mărul Pedelist.

Dacă e bun de siglă de partid popular.
Dacă e destul de expresiv şi încărcat ideologic.
Dacă e “curat”, fără E-uri şi conservanţi, cu excepţia celor două E-uri admise şi trimise în Parlamentul European şi, respectiv, la conducerea unui dublu minister.

Eu înclin să cred că nu.

Dacă partidul ăsta de moftangii, poftangii, bordurişti şi pafarişti ar fi avut, în pofida neruşinării care-i ajută să supravieţuiască la vârf, un strop de umor, ar fi ales ca siglă Morcovul. Tot cu “M”.

Avantajele Morcov vs. Măr se văd cu ochiul liber de pe Marte.

Primo, după ce ar fi ales fructa sau leguma care să-i reprezinte, nu era nevoie de vreun congres extraordinar, ca să stabilească şi de ce culoare să fie: morcovul e, de când mama lui l-a făcut, portocaliu. Adică exact ce le trebuie.

Secundo, dacă mărul e, oarecum, personaj biblic secundar, cu diverse conotaţii spre păcat, morcovul e personajul principal în sintagma “a-ţi intra morcovul”, ceea ce nouă, de fapt, ni s-a şi întâmplat.

Mai transparenţă politică de-atât, nu ştiu ce ne-am fi putut dori.

Şi tertio, dar nu chiar în cele din urmă, morcovul ar da sens urării pe care ne-o tot face domnul preşedinte Băsescu, de când s-a ales prima oară : aia cu trăitul bine. Dar nu pe pământ, ci în.

Ca morcovul.

Mutu-a dat, Mutu-a luat, fie Mutu binecuvântat!

Înţeleg că de dat, a dat un gol, iar de luat, a luat sibutramină.

Brusc, televizorul întinde mese.

Mese rotunde.

Moderatoarea face pe proasta. Ăsta e rolul ei, să pară neştiutoare, să pună întrebări tâmpite, să se uimească toată de răspunsuri cel puţin egale, în tâmpenie, cu întrebările, să facă “uau, uau!”, a mirare, cu toţi muşchii mimicii, să clipească “niii-nooo, niii-nooo!”, să fie cu toată fiinţa ei un sistem performant de avertizare audio-vizuală, să pricepem noi, ăştia din fotolii şi canapele cumpărate în rate, că mamă-mamă! – ce mai rating, ce mai zbucium, e groasă, nene!...

În fond, nu-i prea groasă. Ba, e chiar îndeajuns de subţire cât s-o ascundem pe după piersic. Cât să ne prefacem că asta, subţirea, e aia groasa.
În rest, o ducem bine.

Mai avem de rezolvat problemuţa lui Mutu. Dacă-şi administra sibutramină pentru efectul stimulator asupra sistemului nervos central, cu creşterea pe moment a performanţelor fizice, sau o lua pe post de inhibitor al apetitului?
Adică era un dopat de bună-credinţă, din neştiinţă, sau unul pervers,conştient, periculos?
Adică lua sibutramină pentru efectul ei secundar, devenit principal pentru producătorii ei - să “taie” foamea sau pentru ăla principal, rezultat din structura moleculei, care e de tip amfetaminic, te face leu-paraleu, dar figurează în prospect la reacţii adverse?

Dacă ieşim din dilema asta, suntem liberi să revenim la oile noastre.
La coşul zilnic, la pensii, la frig, la compensate, la gazul care vine pe conductă drogat şi ăsta cu aer, cât să-şi păstreze presiunea, dar să-i scadă puterea calorică, la generozitatea cu care le dăruim altora masa şi noi ne împrumutăm ca să avem de parizer şi întreţinere, la Boc, cosind tot ce-i iese în cale, la doamna Udrea , la autostrăzi, la şomaj, la preşedintele tuturor românilor.

Ei, de-aia zic eu că Mutu e o adevărată binecuvântare: că trăim în ţara lui Mutu şi asta ne ocupă tot timpul. Sau măcar câteva zile.

renata reloaded

M-am întors!
După lupte seculare care au durat patru zile , în care am ascultat începutul unei Nocturne de Chopin de vreo 200 de ori, cât timp toţi operatorii lor erau ocupaţi, în care am purtat convorbiri telefonice totalizând peste 90 de minute cu “serviciul clienţi”, în care am răspuns corect la întrebări de genul “Aveţi calculator?” , (Da.) , “Ce scrie acum pe calculatorul dumneavoastră?”, (Scrie Dell.), “Ce problemă aveţi?” (N-am net), “Imposibil, la noi aveţi. Altceva, cu ce vă mai pot fi de folos?”, am învins!



La timp, să suţin mişcarea bloggistică “No Băsescu Day”, pe finalul ei.

La timp, să mărturisesc ultima tâmpenie pe care am comis-o. Mi-am cumpărat jambiere groase, de lână, cu ciucuraşi, violet, pentru 2 aprilie.

Tot ce pot spera e că nu va fi vreme de umblat în rochii cu bretele!
Altminteri, mă descurc.
Vă salut pe toţi!
Mi-aţi foarte lipsit…

Căldură mare, mon cher!...

Nu-mi plac lepşele date, că te obligă la program impus.
Dar Lucia Verona a dat-o cui o vrea şi-am prins-o din zbor.

Fiindcă atunci când ceva nu e de criticat, trebuie lăudat.

Fiindcă oricât de supraponderal şi discutabil ar fi Piedone, pe bercenari i-a rezolvat, le-a făcut curat în pieţe, le-a pus gazon în jurul blocurilor, le-a pus bănci pentru bunici şi tobogane pentru copii, le-a făcut parcuri speciale pentru căţei şi vara… ah, da! Vara, pe la miezul nopţii, pornesc nişte ţâşnitori care udă iarba verde de pe lângă casă şi răcoresc aerul, şi, în sfârşit, are toată lumea locuri de parcare, n-avem noi maşini, câtă parcare s-a făcut, şi dacă o dădea RADET-ul în bară zilele astea, îl sunam pe Piedone să rezolve el, dar RADET-ul bercenar se comportă admirabil, aşa că…

Mulţumesc, din inimă, RADET
Că la punctul termic arde focul,
Că-n tricoul decoltat, cochet,
Eu, pe blogul meu, continui jocul.

…şi dau leapşa asta mai departe, oricui se poate lăuda că la minus 15 grade, afară, el poate zice “haide, hai în casa mea, unde-i cald şi bine!”

Moartea vine de unde vrea ea

Am deschis o pagină albă.

Nu mă mai satur de uitat pe geam.

Zăpadă temeinică între cei doisprezece tei din faţa blocului. Gerul a răsturnat un sac de cristale Swarovski, intr-o pornire de generozitate nebunească.
Un husky de prin vecini l-a scos pe stăpân’su la plimbare. Nu-l văd prea bine, dar imi închipui cât de fericit trebuie să fie. Câinele, nu stăpânul.

Cele două penticostale sau adventiste sau martoriţe ale lui Iehova sau ce-or fi ele, se întorc pe alee, spre casă.

Fustele lor din stofă brună, drepte şi lungi, până la glezne, arată ca două trunchiuri groase de copaci foarte bătrâni, mişcători.

Mă-ntorc la pagina mea albă.

Aş putea să închid calculatorul.

Aş putea să scriu despre domnul căţel hasky şi să mă aleg cu câteva comentarii simpatice.

Şi-aşa am plăcerea ca unul dintre bloggerii foarte activi să mă fi nominalizat la categoria cel mai simpatic blogger, la concursul Luciei Verona .

Aş putea să stau frumos la locul meu, cu masca pe figură, dovedind că ştiu “La ce folosesc măştile în spaţiul public?”, întrebarea Ciutacului…

Totuşi prefer să zic ce-mi trece prin cap azi, după ce mi-am aruncat un ochi pe “realitatea tv”, în câteva rânduri…

Tatulici, specialistul în luări de cuvânt pe vremurile vechi şi în pansarea planetei pe vremurile noi, va fi, cel puţin aşa am înţeles eu, maestru de ceremonii în teledonul “Haiti. Copiii haosului”.

Uite ce-mi trece prin cap:
Moartea vine de unde vrea ea.

În Indonezia a venit dintr-un tsunami.
În Haiti dintr-un cutremur.
În războaie vine printr-o ţeavă de metal, de un oarece calibru.
În România vine stereo, din lipsă de citostatice, din lipsă de insulină, din lipsă de ocitocină în sala de naşteri, din pensii de 300 de lei, din explozii cu gaz metan provocate de sărăcie, din inundaţii, din prostie, din delăsare…

Şi dacă domnul Tatulici are zvâcul necesar să ţină un teledon pentru Haiti, cu următorul preambul:
„Am făcut primul exerciţiu de solidaritate al oamenilor din România cu alţi oameni necunoscuţi de pe planetă aflaţi în impas acum cinci ani, după tsunami-ul din Indonezia. Românii au trecut examenul fabulos. În Banda Aceh e o şcoală construită din banii românilor, o grădiniţă şi vreo 200 de copii care vor şti toată viaţa că există România”, de ce nu organizează lunar un teledon?

Ar repara plafonul unei şcoli care arată ca în fotografie.
Fiindcă, uneori, moartea poate veni din tavan.

Şi-acum aştept să mi-o iau în freză!

"para-"

Un editorialist al zilelor noastre, unul de acum câteva zile, include în articolul său, cu intenţie, următorul paragraf:
[Putina etimologie: "paranormal" vine din grecescul "para", care inseamna "alaturi", si latinescul "norma", norma sau lege. Paranormalul inseamna, carevasazica, "alaturi de norma", alaturi de lege, in cazul de fata legile fizicii. Or, daca "paranormalul exista", atunci legile fizicii nu sunt bune si trebuie abandonate. Nu e nici un mister aici: ori paranormalul ori fizica, tertium non datur. Pentru alte utilizari ale lui "para", exemplificam cu "paralel" (alaturi de celalalt), ca in expresia "Geoana e paralel cu politica", "parodie" (para±ode, aproximativ "contra-oda"), ca in "Antonescu este o parodie de lider", sau "paranoia" (para±nous, care inseamna cu mintea pe alaturi), …]

Un adevărat vrăjitor al sensurilor, domnul acesta!

Mi- a plăcut.

Prefixul “para” înseamnă “alături, lângă, contra”.
Domnul jurnalist crede că “normă” e totuna cu “lege”. Apoi mai crede că “lege”, în sens juridic, e totuna cu “lege fizică”.
De fapt, nu crede! Se preface doar că i-ar fi la îndemână a crede, până-i aplică un genunchi sub centură lui Crin Antonescu.

După aceea uită de unde a plecat şi se dixtrează cu cuvintele, cu noţiunile, cu logica, fără scrupule, exact aşa cum făcea un blogger de toată îngrijorarea (fiindcă, definindu-se ca prost, prin ce scrie, continuă să fie în topul accesărilor), care susţinea că, dacă mai toată lumea zice şi scrie DEZĂPEZIRE, trebuie modificat DEX-ul.

Aş putea să-l incit pe jurnalistul cu pricina, să-şi augmenteze teoria, întrebându-l dacă:
- glandele paratiroide se numesc astfel, deoarece se află lângă tiroide sau au ceva cu ele?
- paramedicul, introdus recent ca noţiune şi ca profesie, este un tehnician specializat în salvarea şi stabilizarea pacientului, până ajunge la medicul din UPU, sau e un nemernic care se străduieşte să-l ucidă , pe drum? (Pe dumul Ambulanţei, desigur).
-parasimpaticul e un nerv vegetativ care-l slugăreşte pe simpatic, sau e antagonistul lui?
-para-ndărătul e boală sau medicament?

Desigur, domnul editorialist de cotidian fi-va preocupat, doar de “scopul scuză mijloacele”.
Cert este că, atunci când “mărul lui Newton” va deveni “para” , e bine să fim pregătiţi pentru noutăţi.

Într-o marţi violet

(lui Victor Ciutacu)

Toată ziua a nins. Straniu şi nesimţit. Straniu, fiindcă a nins alb, clasic, exact ca în poveşti, fără pic de mov. Nesimţit, din punctul de vedere al celor de la serviciul de deszăpezire.

La amiază mi-am chemat un taxi. Am format la întâmplare un număr de patru cifre care începea cu 9. Am nimerit la “Meridian”.

Umblu rar cu taxiul. Totuşi, nici n-am apucat să zic “alo”, că dispecera mi-a recitat exact adresa prăvăliei, pentru confirmare.
Am suspinat un “da” pierit, ca şi cum m-ar fi prins în vizită la Vântu.

Peste exact şase minute, şoferul îmi explica, mândru, că au un soft care memorează primul apel cu adresă cu tot, şi când suni a doua oară în viaţa ta, nu contează după cât timp, datele apar pe monitorul lor. Deocamdată însă, a mai zis el , treaba e valabilă numai dacă suni de la un telefon fix. De pe mobil, deocamdată, nu merge.
Peste încă vreo trei minute, privind aiurea, pe geam,ninsoarea, am înţeles singură, în mintea mea, că acel “deocamdată” va rămâne etern în softul dispeceratului şi că era logic să fie aşa.

“Dacă ninge până mâine, zice taximetristul, c'est très grave!”
M-oi fi uitat prea surprinsă la el, fiindcă am mai auzit câte-un “let’s go!”, pe vremuri, când exista compania Perozzi & Valentino, dar în franceză, încă nu mi se exclamase niciunul şi omul mi-a tradus imediat: “Am zis în franceză că e pe nasoale, dacă o ţine tot aşa.”
Am ajuns, am plătit, am coborât.

“Geppetto” şedea cocoşat sub cuşma lui de nea, în parcare, nemişcat de două zile.

M-am uitat la el cu regret şi i-am spus, în gând, “Ce vrei, frate, asta e! Un far de-al tău e mai scump decât o sută de curse cu taxiul.”

Atunci s-a petrecut paranormalul: de sub stratul de zăpadă, de dincolo de parbriz, "Geppetto" a clipit către mine intermitent, violet.
Am înlemnit .

Spre deosebire de alţii, însă, am făcut faţă atacului şi mi-am amintit că aşa clipeşte el şi pe timp frumos, e de la alarmă. Cel puţin aşa cred.

Am parcurs apoi cei douăzeci de metri de alee, până la scara blocului.
În prag, motanul nostru tigrat, nins şi ăsta tot, aştepta să-i faciliteze cineva intrarea în subsol. “Ce faci, Mitzinschon?”, l-am întrebat şi i-am dat drumul înăuntru.

Nu s-a vârât imediat, ca gherţoiul. A ridicat întâi ochii lui albaştri, minunaţi, către pământeanul care sunt şi mi-a mulţumit.
A zis: “Mi-au…”
Şi în lumina blând-obosită a zilei care începea să se retragă, am auzit , pentru prima oară, în graiul pisicesc, cum sună CRATIMA…

Ştiri la flacăra mov

La câte ciudăţenii s-au întâmplat pe lume în ultima vreme, faptul că s-a născut un miel mort cu faţă umană, zilele trecute, mi se pare primul semn de normalitate. S-a născut în Turcia şi e al treilea caz de acest gen.
Anul trecut s-a născut un ied în Zimbabwe, ceva mai viu, a durat câteva ore, până s-a speriat lumea şi i-a făcut de petrecanie.
Acum 20 de ani s-a născut şi la noi comunismul cu faţă umană şi trăieşte bine-mersi şi azi. Popor de curajoşi ce suntem! ...

Gândul de duminică...

Citesc Dilema Veche ocazional.
Când mi-o dă maică-mea, temă pentru acasă, preparată. Asta înseamnă că anumite articole au fost icsate cu un marker negru, foarte gros, care “trece” uneori şi pe contrapagină, eu nu-mi dau seama, şi mai citesc şi lucruri care nu mi-au fost recomandate. M-am prins de chestia asta, că suge hârtia de ziar , când am nimerit nişte texte foarte proaste sau, dacă nu proaste, măcar incompatibile cu mama.
“A înnebunit lupul”, mă gândeam…
Pe urmă am verificat cu atenţie şi am observat că e mai slab semnul, în transparenţă, nu e marcajul original, mămesc.

Există ediţii pe care mi le dă de-a dreptul tunate. Acolo nu umblă doar cu markerul, îmi încercuieşte paragrafe cu creionul, eventual îmi face adnotări pe manşetă, cu scrisul ei ordonat şi citeţ, scris de proastă.

Cred că săptămâna trecută am beneficiat de un număr de-ăsta, gata recenzat, era un articol despre învăţământ, scris de un tip, Dan Ungureanu, m-a uns pe suflet, o unsese şi pe ea, de aceea produsese un adevărat comentariu pe marginea lui.

E duşmanca înrăită a internetului, fiindcă nu ştie despre ce e vorba, îşi imaginează că e cel puţin la fel de complicat ca “tabinetul” , pe care a refuzat să-l înveţe fiindcă, cine o fi vrut s-o iniţieze a pronunţat cuvântul “aritmetică” şi-a speriat-o definitiv.

I-am şi zis - dacă ai accepta să ai net, ai putea să citeşti ziarele pe ecranul calculatorului, fără să dai banii pe ele şi ce-ţi vine să scrii pe colţul paginii, cum ai făcut aici, poţi să scrii într-o ferestruică pe care, ulterior, o citesc şi alţii, chiar şi autorul articolului.

Am comis o gafă pedagogică: nu trebuia să-i pomenesc de autor, ea are o ierarhie foarte bine precizată a relaţiilor interumane, oricât ar contesta pe cineva în intimitate, dacă e să-şi exprime opinia cu martori, nu mai zic de faţă cu scriitorul, devine aşa de politicoasă, de anticritică, încât ai senzaţia că-l laudă pe respectiv, oricum, pare de-a dreptul imbecilă.

În fine!…
Am luat Dilema de la ea, să citesc cu învăţământul şi apoi, răsfoind ziarul, am descoperit articolul unuia, Marius Chivu, la departamentul “Regimul artelor şi muniţiilor”.
Se intitula “Cuvinte căznite” – “Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare (poeziar), Editura Polirom, 2009”

L-am citit. Nu doar o dată, ci de două ori.
M-a impresionat atât de tare, încât m-am dus pe google să văd cine-i Marius Chivu… E un tip care scrie despre ce scriu alţii.
Nenorocită meserie, asta, de critic literar!
Nici n-ai timp să te achiţi de ea, că trebuie să plăteşti poliţe.
E ca-n refrenul ăla, pe care-l cântă consilierul lui Vlădescu…”Unii te ridică, alţii te lovesc”…
“…presupun că textele aparţin producţiei publicistice din ziarul Gândul”, scrie Chivu şi pune ghilimele la “producţiei”.
Mai înainte zisese că “Dacă literatura acestuia (modestă) o cunosc ceva mai bine, în schimb îmi e destul de greu să vorbesc despre „jurnalistul“ CTP căruia nu ştiu exact ce calităţi jurnalistice să-i atribui.”

Anterior, îl plasase în peisaj, conform clasamentului idiot de la Zece pentru România, păstorit de guristul vechii gărzi din CC al UASCR, Tatulici, drept “jurnalistul care îşi împarte, an de an, simpatia populară împreună cu Mircea Badea.”

Ah, înseamnă că bestia de CTP i-a făcut băietului ăstuia ceva nasol, dar nu chiar foarte nasol, dacă îl pune în context cu Mircea Badea, şi nu cu Dan Diaconescu, şi el figurant printre jurnaliştii aceluiaşi top…

Pe urmă demonstraţia decurge pis ov cheic, i se citează CTP-ului două propoziţii din tot ce-a scris el, vreodată, la ziar şi se finalizează articuliada cu: “Cuvinte rare este o carte cu texte predominant culturale, dar lipsite de nuanţe, fără sclipiri de inteligenţă sau reuşite stilistice, texte încrîncenate, vag moralizatoare şi cu aspiraţii literare scrise de un jurnalist inflexibil şi blazat, pasionat de tenis şi filme, fără umor şi al cărui talent literar, dacă îl are, este constant cenzurat.”

Stau aşa, vreo două secunde, fără grai şi pe urmă îmi arunc ochiul pe ce scrisese maică-mea în dreptul numelui Marius Chivu, încălcând propriile-i reguli, adică icsez cu carioca, dar comentez în creion…
Scrisese cu markerul negru: “MARE MĂGAR!”

Din grabă...

Cum a descoperit Fleming penicilina?
Zice-se că din grabă.
A lăsat o placă Petri în laborator, placă pe care însămânţase o tulpină bacteriană. A stins lumina, a încuiat şi dus a fost. Gurile rele zic că în vacanţă. Aşa o fi! Cert e că a lipsit mai multe zile şi când s-a întors, cultura bacteriană murise, mediul de cultură era acoperit de mucegai şi…
La “şi” intră în istorie Penicillium Notatum.
Antibioticul salvator care a pătruns şi-n folclorul urban - “Tu ziceai că eşti virgină/Şi-acum fac penicilină…” , iertat să-mi fie citatul vulgar, dintr-un text vulgar , strămoş îndepărtat al versurilor cu care ne delectează azi alde Guţă, artistul manelei prezidenţiale.

Ce ne spune nouă întâmplarea asta?
Că o acţiune umană măruntă, o scăpare, o sprinţară neglijenţă (cum i-ar zice, poate, domnul Pleşu) poate schimba istoria.

Într-o enciclopedie a manipulării, la capitolul, “Băi, dar eu chiar am crezut!”, peste enşpe ani, o să figureze actorul numit Bendeac, cu textul său, intitulat HONORIUS PRIGOANĂ.
Are importanţă ce zice el acolo, pe blog?
Are!

În primul rând e destul de semnificativ cine zice.
Vreo chivuţă? Vreo bambooistă? Vreun piţiponc semialfabetizat care-şi bea cafeaua în Dorobanţi şi ia prânzul la Paris, dacă vrea muşchiul lui, dar mai ales avionaşul pe care i l-au făcut părinţii cadou când a reuşit să treacă dintr-a treia într-a patra?
Nu! Scrie despre Honorius Prigoană chiar Mihai Bendeac, un tânăr şi talentat actor, pe care mulţi tineri din generaţia lui îl admiră şi-l urmăresc la televizor, îl aplaudă, l-ar putea avea ca model. Ar putea să-l creadă pe cuvânt şi să înceapă să gândească exact ca el.

Şi iată ce zice domnul Bendeac, cu toată sinceritatea, pe blogul său:

“Honorius e dat dracului. Traiesc cu convingerea ferma ca tipul e indeajuns de bun incat sa ajunga peste 20 de ani presedinte. Imi place (sau cum striga floraresele dupa mine “MOR DE EL”) fiindca ma vad in oglinda. Pasiunea pentru profesie dusa aproape la extrem. E agitat, vesnic are ceva de facut, doarme 4 ore pe noapte, s-a retras din viata sexuala (eh… nici chiar asa! ). Mai mult decat atat, Honorius are doua avantaje esentiale. N-a cunoscut comunismul si a studiat peste hotare.”

Să analizăm? Hai să analizăm!
“Traiesc cu convingerea ferma ca tipul e indeajuns de bun…”
Convingerile ferme se bazează de obicei pe dovezi. Pe argumente. Pe fapte.

Corect era “trăiesc cu impresia că…”, fiindcă impresiile nu pot fi chiar ferme, “ …. tipul e indeajuns de bun incat sa ajunga peste 20 de ani presedinte.”
Mă întreb ce înseamnă la Bendeac “îndeajuns de bun”?
Ce a înfăptuit, oare, tânărul Prigoană, în cei 23 de ani ai săi, ca să-l recomande că ar fi îndeajuns de bun?

Că figurează ca asociat în multe firme de-ale tatălui său? Că acesta i-a cumpărat nişte jucării cu statut,contract şi cont în bancă, aşa cum alţi părinţi le cumpără copiilor maşinuţe cu baterii care merg singure, căţeluşi cu baterii care latră şi dau din coadă?

Singura calitate detectabilă a lui Honorius e faptul că nu se pierde în faţa camerelor de luat vederi, aşa cum păţesc reporteriţele de pe teren, care până transmit ştirea despre un incendiu, pompierii sting focul, se reconstruieşte casa, oamenii îşi reiau viaţa de unde au lăsat-o şi tragicul incident devine amintire.
Prin urmare, orice om care nu se exprimă poticnit, care nu face “Astăziîîîî…. la ora douăîîî…îîî… a avutîîî…ăăăă….locîîî….” e bun de preşedinte.
Păi atunci e bun şi Băsescu, fiindcă vorbeşte cursiv, cu tupeu, cu aplomb, e un bun comunicator, e bun acum, o să fie bun şi peste 20 de ani şi-n vecii vecilor, doamne-fereşte!

Insistă Bendeac să ne convingă ce bun ne-ar fi nouă Prigoană jr. peste 20 de ani, vorbind despre pasiunea acestuia pentru profesie, dusă aproape la extrem.
Dacă aş şti şi ce profesie are Honorius , poate că m-ar interesa unde-i punctul terminus al extremismului său pasional. Pentru că a avea mulţi bani, multe firme, mult papagal, multe relaţii şi-un tată bine înfipt în afaceri şi-n politică, nu cred că figurează în nomenclatorul profesiilor…

Dar ceea ce m-a întristat cu adevărat în postul defel propagandistic, scris cu sinceritate şi bună-credinţă al lui Mihai Bendeac e acea ultimă propoziţie citată:
“N-a cunoscut comunismul şi a studiat peste hotare.”

O primă veste tristă pentru Bendeac: nu poţi lupta împotriva unui adversar complet necunoscut.

Generaţia Bendeac-Prigoană jr., care umbla de-a buşilea în ’89, n-a cunoscut comunismul decât din răstălmăcirile mediatice care au lansat o perdea de fum peste el, astfel încât s-o facă să creadă că cele 4 milioane de înscrişi în PCR erau nişte imbecili habotnici care-i înălţau ode lui Ceauşescu, că între un inginer şef de secţie, dintr-o uzină, care n-ar fi putut deveni şef de secţie dacă nu intra în partid şi Emil Bobu nu e nicio diferenţă, că şcoala românească a fost inexistentă până în 1989, că în loc de matematică, franceză, geografie, biologie , în şcoală se studiau cuvântările tovarăşului…

Mult se înşeală domnul Bendeac!

Comunismul, aşa cum l-am perceput noi, ăştia maculaţii, bătrânii, era clasa potenţilor vremii, impostori, mai mult sau mai puţin alfabetizaţi, îmbogăţiţi prin mijloace oculte, mincinoşi, nesimţiţi, lipsiţi de scrupule, plus odraslele lor, ebe, poponeţi , roberte… dar parcă nu într-atât de imbecile ca odraslele actualilor potenţi!
Nomenclaturiştii comunişti de-atunci au devenit capitaliştii de azi; oportuniştii, profitorii, demagogii, delatorii de ieri sunt afaceriştii de azi; ideologii care fluturau secera şi ciocanul ieri, azi flutură steagul Uniunii Europene…
În proporţie de 90% nimic nu s-a schimbat, deoarece casta celor puternici nu s-a schimbat, vieţuieşte şi se perpetuează în descendenţă directă, rasă pură, făcând posibil ca azi, iată, un oarecare Prigoană pe care-l recomandă talentul de a face bani până şi din gunoi, să ni-l recomande, ba chiar să ni-l impună prin fix aceleaşi mijloace propagandistice ca pe vremuri, pe fiul său, drept posibil personaj politic .

Cine-l face mai eligibil şi mai credibil?
Un tânăr om de cultură, un actor, care poate crede cu sinceritate ceea ce spune, fiindcă a dat niţel pe goagăl după comunism, n-a mai stat să se întrebe dacă entuziasmul său de-acum nu seamănă cu hei-rupismul de la Bumbeşti-Livezeni, a scris, grăbit, ce i-a trecut prin minte, la primul impuls şi-a stins apoi lumina.
Ca Fleming.
Numai că din graba domnului Fleming ne-am procopsit cu clasa antibioticelor, lucru bun, pe când din graba domnului Bendeac ne putem alege cu o nouă clasă politică, mai periculoasă decât asta de-acum, a piţiponcilor garantaţi prin naivitate.

Dacă aş şti că, vreodată, prin absurd, Mihai Bendeac citeşte aceste rânduri i-aş spune că, generaţia mea, care avea vârsta lui în ’89, şi-a întrebat cu mare arţag şi trufie părinţii – "De ce ne-aţi vândut comuniştilor?" Şi ei, bieţii, au răspuns, sincer: "De frică".
Mi-e teamă că ar fi îndreptăţiţi acum, aceiaşi părinţi deveniţi între timp bunici, să întrebe, la rândul lor: "Copii, de ce ne vindeţi imposturii?"
Şi copiii, dacă ar fi sinceri, ar răspunde:“Din grabă .”

UPDATE: Dacă tot s-a amuzat, nevinovat, ElZap, de naivitatea jurnaliştilor Oana Dobre şi Victor Ciutacu în duel cu Prigoană cel mic, de ce să nu ridicăm cota de amuzament şi să nu pun şi eu paie pe foc, spunând că, la întrebarea dificilă a Oanei Dobre - Ce înseamnă C.A.S.? – prigonitul invitat a răspuns corect, jurnalista se documentase în mare grabă, cred, deoarece Casei de Asigurări de Sănătate i se spune prescurtat C.N.A.S., când e vorba despre Casa Naţională, i se mai zice C.J.A.S., când vorbim de o Casa Judeţeană şi, în fine, C.A.S.M.B., dacă ne referim la casa de asigurări de sănătate a municipiului Bucureşti, dar niciodată C.A.S. …

Durerea

Durerea e o chestie mişto.
E slavamarul-salvamontist-salvarist care te scapă de belele.
Tot ce doare, nu te ucide.
Uite, Durerea de Măsea...
Te trimite la stomatolog, oricât ai fi de fricos, de pacifist, de răbdător, de neimplicat, de rezistent. După ce ai încercat să negociezi cu ea pe de-alea grele, algocalmin fiole şi dentocalmin, nu vorbim aici de fiţe - aulin, ketonal, paracetamol, Durerea de Dinţi nu se lasă mituită şi vrea la Tribunalul Suprem Stomatologic.
Zice: “Nu ştiu, băi, eu te dor ca să ştii că e ceva putred în danemarca gurii tale, nu-i vorba de cui, ce, cum i-ar fi mai de folos, e vorba de abcesul ăsta care s-a umflat de-atâta bine, a văzut că-i merge, că are loc, şi-o ia acum spre creier. Lasă frica, lasă că ai treabă, lasă că n-ai bani şi hai cu el la dentist, că altfel ni se urcă la cap, cap pe care-l folosim în comun, tu ca să vieţuieşti oarecum uman, eu ca să am unde depune certificatul de înmatriculare, semn că exist, sunt un fel de persoană juridică, firmă de badigarzi sau badigard de firmă, eu asta ştiu, asta fac, te dor, ca să reacţionezi."
Şi tu ieşi în stradă.
Te urci în maşină şi te duci la stomatolog. Şi el face ceva, nu contează ce, îţi sacrifică dintele, îl elimină din peisajul gurii tale şi rămâne durerea cu gura căscată, neutralizată.

Ei, acum poţi să te gândeşti la toate celelalte, nu mai are nas durerea să-ţi ia faţa cu “gândeşte-te la mine!”
Scăpat de năpastă, cu mediatorii chimici cerebrali în grafic, ai timp, spaţiu şi chef să te gândeşti: "Parcă mi-aş tăia unghiile la degetele de la picioare, ca să nu fiu nevoit să-mi iau pantofi cu un număr mai mari. Parcă mi-aş cumpăra un pulover. Parcă m-aş duce să joc biliard. Parcă m-aş duce unde văd cu ochii. Da’ de ce să mă duc eu şi să nu se ducă ei? "

Dacă nu eşti chiar naiv, când ai ajuns la întrebarea “Da’de ce să mă duc eu şi să nu se ducă ei?” înţelegi că cea căreia trebuie să-i mulţumeşti că ai ajuns la concluzia asta, chiar dacă îţi vine s-o redactezi ca pe o întrebare, e Durerea.
Aia cumplită, de neocolit, nenorocită, Durerea de Măsea.


Cum vă spuneam: Durerea, deşi doare, e prietenul nostru cel mai bun.

Ce am învăţat în 2009? (Leapşă de la Lucia Verona)

Aşa, la prima vedere, sincer, nimic.
Mă pregătesc să-mi închei primul semestru de viaţă, ăla mai lung, şi cred că am făcut doar recapitularea materiei în 2009.

Dacă e să mă iau după ce-mi spunea o doamnă fizician, devenită astrolog, acum vreo 15 ani, noi, într-o viaţă de om, învăţăm foarte puţin. Preponderent, doar ne reamintim. Experienţe trecute.
Cică dacă ţi se pare că ai învăţat o limbă străină cu uşurinţă, înseamnă că ai vorbit-o cândva.
Dacă ai un talent: pictezi, împleteşti, modelezi lutul, scrii, dansezi…, cândva ai studiat pe brânci una dintre activităţile astea. Dar n-ai apucat să te desăvârşeşti.

Aşa că eu o să modific întrebarea, numai pentru mine, şi-o să zic – ce am reînvăţat eu în 2009?

- Că oameni pe care i-ai considerat prieteni buni, când îţi întorc spatele, pun şi-o bomb(oan)ă pe colivă: îţi pricinuiesc un rău, de bun rămas.

- Că oameni pe care îi considerai simple cunoştinţe conjuncturale, relaţii de servici, pot face, la un simplu geamăt de-al tău, lucruri extraordinare, te ţin în braţe până treci hopul, sunt dispuşi să nu doarmă ei ca să dormi tu şi-n felul ăsta înţelegi că-ţi erau prieteni şi tu nu ştiai.

- Că dincolo este, totuşi, ceva. Mi-a dovedit-o bunica mea, în ultimele ei două săptămâni, când se-ntorcea la noi cu frânturi de dincolo, când mi-a spus că îngerii mănâncă îngheţată.

…Şi totuşi ceva, absolut nou, tot am învăţat în anul 2009!

Că dacă ieşi afară,dintr-un imobil şi vezi că nu-ţi mai vezi maşina, nu înseamnă că ţi s-a furat, ci că ţi-a fost ridicată. Aşa că nu trebuie să intri în panică, nu suni la 112, ci la 9546.

Dau leapşa asta oricui, oricărui deţinător de blog care trece, întâmplător, pe-aici.

I-auzi ţara cum răsună, numai râs şi voie bună!

În sfârşit, ne-a venit mintea la cap!
Redevenim o ţară eminamente veselă.
Greu, dar ne-am prins şi noi în cele din urmă de specificul nostru naţional.
Românul s-a născut pontos, miştocar şi băşcălios şi aşa şi trebuie să rămână!

Când a fost cutremurul din 4 martie ’77, seara au căzut blocuri, au murit oameni, a doua zi pe la prânz am auzit deja primul banc tematic.

Ăla cu Dumnezeu şi Nea Nicu jucând şeptic, cum tăia Nea Nicu mereu cu “şapte”, până s-a enervat Dumnezeu şi-a tăiat cu “şapte virgulă patru”. Un banc reuşit, de ce să nu recunoaştem.

După ’90, nu ştiu ce s-a întâmplat cu noi, ca naţie, treptat am devenit mofluzi, tâmpiţi, era cât pe ce să râncezim într-un fel de început de ţâfnă obtuză.

Degeaba muncesc, judicios, câteva televiziuni la distrarea populaţiei, de 20 de ani încoace, consumând hectare de mătase înflorată ca să facă fuste lungi şi creţe guristelor cu salbă la gât, iese şi de-o husă pentru canapeaua lui Măruţă, rămâne şi de sutien pentru duduia Crudu…
Ne-am nesimţit!
Abia dacă mai zâmbim.

A venit ditamai partidul, portocaliu, culoare veselă, plăcută, solară, de vară…
A muncit pe brânci. Zi şi noapte.
Cuconiţa Riţa a înălţat sceniţa. Bani, nu jucărie!

Noi, tălâmbi, n-am mişcat un colţ al gurii. A cântat un băiat în faţa Ministerului, de l-au dat pe portar afară, că de ce l-a lăsat şi gata…

Acelaşi partid a făcut din EBA europarlamentar. Iar a lucrat singur! El a găsit-o, el a propus-o, el a ales-o. Pe ici pe colo, câţiva au mai tremurat câte-o ştampilă, pentru nea Jiji, pentru Tribun…
Am reuşit să fim reprezentaţi de doi analfabeţi şi-un nebun la Bruxelles. Nu-i puţin lucru!
A râs cineva? Nu. Ne-am văzut de-ale noastre.
Idioţi!

În sfârşit, abia acum, cu-o mână de colaboratori de nădejde ca Bejinariu, fii-su lu’ Bahmu, Udrea - mai călare, mai Peron, tăticul găinii născătoare de pui vii şi ăla… mereu uit cum îl cheamă, de la “În puii mei”, plus Andrei Gheorghe şi cu domn’ inginer Bittman, în al doişpelea ceas, marele partid a reuşit să ne smulgă primele hohote adevărate, autentice, ca pe vremurile de tristă amintire, când aveam atât de mult umor.

Şi cum domnul Gheorghe le are cu poveştile şi Dănuţ a promis că nu se lasă de muzică, nu-i exclus ca, în curând, să ovaţionăm la scenă deschisă primul balet românesc de succes, “Spărgătorul de muci”. Să moară compatrioţii lui Piotr Ilici de necaz!

Viaţa bate presa

Azi, un vechi pacient de-al farmaciei, un anume domn Copilu, care e ceva important pe la o organizaţie a pensionarilor, mi-a lăsat câteva ziare pe care tocmai le citise.
N-am avut răbdare decât să mă uit peste titluri…

“Elena Udrea l-a demis pe directorul general al ANL, Jean Vraciu, pentru că a vrut să cumpere 3 maşini cu 124.000 euro”
(A vrut?... Numai pentru atât?!...)


“Boc: Impozitarea averilor poate fi amânată pentru anii următori"
(“Întâi bugetul, pe urmă discuţii de acest fel", a spus Boc.)

“Cum fac sex eroii din AVATAR” (Citisem deja, pe net: cu coada.)

“Ministrul Sebastian Vlădescu: Andrei Gheorghe era muci, după primele trei zile în Ministerul Finanţelor”

"Preşedintele CSM, Florica Bejinaru: Eu nu am luat niciodată bani, efectiv, de la Securitate!”
(…şi eu mă entuziasmasem de filmul “Poliţist, adjectiv”, când , de fapt, cuvântul cheie e “efectiv”…).

“Jirinovski propune modelul Băsescu pentru modernizarea Rusiei”

“Dan Bittman, consilier la Finanţe. “
(Logic! După Gheorghe…)

“Afaceri cu isteria gripei porcine”
(Fumat!)

“Se drogheaza Monica Columbeanu?”
…

M-a întrerupt din frunzărit următorul pacient, un domn în vârstă care, probabil că-şi repetase tot drumul, în gând, numele produsului pe care voia să-l cumpere, dar pe mine nu m-a întrebat decât:
- Aveţi prostată?
I-am răspuns, absolut corect:
-Eu, nu.

Îngropată de vie

Un dinozaure bătrân şi Mogul pe deasupra notează pe blogul său că, “dacă nu scoatem din amorţire România tăcută, în curând decenţa va deveni o infracţiune iar bunul simţ – o contravenţie”.

Mi-e teamă că foarte curând se va întâmpla asta, mai devreme decât ar putea România tăcută să iasă din amorţire.

Ea e doar o sintagmă difuză, o metaforă, un fel de “ţara mea de dor”, e malul râului unde ai zăcut până te-a cuprins frigul şi înserarea, cu ochii în gol, gândindu-te la nimic, e o raită prin piaţă sâmbăta la prânz, printre morcovi, pătrunjel, ardei graşi şi mormane de cartofi, e sibianca veşnic răcită, care vinde dintr-o găletuşă de plastic brânză de oaie ilegală, bună, grasă, adevărată, în cotlonul format de magazinul de peşte şi frizeria cu două locuri, e şoferul pe care l-ai lăsat să-ţi intre în faţă fiindcă voia să schimbe banda şi te salută scurt, cu avariie, în semn de recunoştinţă.

România tăcută e gestul reflex de-a te apleca să ridici de jos ceva ce i-a picat altuia din plasă şi nu mai are mâini libere, e atunci când te sună cineva cu care n-ai vorbit demult şi nu-ţi cere nimic, vrea să ştie doar ce mai faci, România tăcută aleargă după tramvai, cumpără pâine unui vecin aproape nedeplasabil, trăieşte din salariu , îşi ia de lucru acasă şi înţelege că n-au fost bani de primă şi pentru ea, România tăcută îşi începe solicitările cu “vă rog” şi le încheie cu “mulţumesc” .
România tăcută e doar umbra României vocale şi-n timp ce ultima bate cu pumnul în masă că până şi-un Aston Martin se strică, prima stă cu mâna la gură, intimidată, ţărancă proastă, că nici n-a auzit vreodată de domnul acesta.

Mi-e teamă că, dacă ar fi să se trezească vreodată, România tăcută o va face prea târziu şi singurul ei gest de revoltă va fi să bată cu pumnii într-un capac de sicriu peste care s-a răsturnat pământ şi s-au plantat cârciumărese, o va face prea târziu şi fără rezultat, iar nu cum am văzut eu într-un stupid film american care se intitula chiar aşa: “Îngropat de viu” şi se termina cu bine.

Un film pe care aş vrea să-l vedeţi

Aseară m-am uitat la un film pe HBO.

De obicei îmi caut un film cu mult sânge, multe cartuşe, mult NYPD, mult dialog pontos, multă miştocăreală sclipitoare, treacă de la mine şi-un ţânc de şase ani, spontan şi înţelept, care ştie că, dacă o încurajează pe mă-sa să şi-o tragă cu un nene cu bicepşi lucraţi, o să aibă cu cine se duce la meci, o să-l ciufulească şi pe el cineva ca-ntre bărbaţi, o să fie şi ea mai fericită, într-un cuvânt el, puştiul, o să aibă, iar, un tată.
De obicei n-apuc să văd finalul fericit, deja mi se închid ochii la primul schimb de focuri mai serios în care un poliţist bun e împuşcat în femurală sau direct în carotidă, mai face o ultimă băşcălie optimistă din balta de bulion care se lăţeşte în jurul lui şi-n care colegul îl zgâlţâie disperat - stei uiz mi sau, mai nasol, teic it izi, ca să ai ce povesti nepoţilor.
La cadrul următor, unde colegul rămas în viaţă e singur la el acasă, bea ceva şi ascută “Stay with me”, de obicei adorm.
A doua zi, singurul lucru pe care mi-l amintesc e că am adormit cu televizorul “aprins”.

Aseară, nu.
Ştiam că se dă filmul ăla pe HBO. M-am aşezat să-l văd, fiindcă bănuiam că trebuie.

Era un film despre frig şi cuvinte.
Frigul e subînţeles, iese din ecran şi intră în tine, ca un alien invizibil, de-ăla care depune ouă şi naşte monştri de frig, în locul pe care noi îl numim plexul solar.
Cuvintele vin mult mai târziu, le aduce DEX-ul, care în film joacă personajul negativ, el e inculpatul, criminalul în serie, ucigaşul care – negru pe alb - extermină eroul pozitiv al poveştii, cuvântul CONŞTIINŢĂ.
Un personaj secundar, un serv aproape inactiv, un mult prea tânăr poliţist de la judiciar, pe nume Cristi, încearcă tot filmul să salveze conceptul de CONŞTIINŢĂ.
N-are cum. Definiţia lui e precară, e fără girul Academiei Române, o bălmăjeală nespectaculoasă:
“Conştiinţa e ceva ce pe mine… e acel lucru care mă opreşte să fac ceva rău…, ce aş regreta după.”

Şi vine DEX-ul, şi zice definiţia adevărată, formă de reflectare a.. şi a… semnificând… şi filmul se termină prost, cu organizarea unui flagrant, conform schemei desenate pe tablă de chiar acel tânăr poliţist pe nume Cristi, care purta acelaşi pulover de patru zile, care era însurat cu o profesoară de limba română, care îşi denumea, în mod eronat, informatorul , “turnător” şi care nu ştia că “LEGE” e definit la litera “L”, că “MORALĂ” e definit la litera “M”, că nu există în DEX o definiţie pentru LEGE MORALĂ, prin urmare ea nu există, o găseşti definită la HAOS.

Cum? Lege morală = haos?
Da.

Adică nu există lege morală?
Da, nu există.

Adică Porumboiu, ăsta, face un film, în care un poliţist de la judiciar scrie rapoarte fără greşeli ortografice şi sprijină opt zile un stâlp de beton, într-un filaj de care nu era nevoie, doar ca să i se dovedească faptul că e gata-bătut, cu DEX-ul, nici măcar cu LEGEA, în ultimele 20 de minute ale filmului?
Da.

Bine, atunci…

Atunci să dăm pe alte canale.
Să dăm oriunde viaţa e conform aşteptărilor, conform statisticilor, conform Academiei Române. Să dăm acolo unde ni se spune ce e bine şi ce e rău, fără a ne mai munci noi creierii.
Să dăm acolo unde e bine şi cald, unde mocneşte iluzia în sobă, unde e “şi tu poţi fi – adidas torsion”...
Să dăm în REALITATE.

Care? Asta în care trăim?

Mulţumesc, nu!

Prefer un S.F. filmat în timp aproape real, cu profesoare de română măritate cu poliţişti de judiciar, care au drept şef un colonel care a auzit nu numai de DEX, dar şi de maieutică.
Sunt şi rămân un fan SF, pentru că ştiu sigur că, întotdeauna, mai există cealaltă soluţie.
De-aia am îndurat frigul acestui film, pe care vi-l recomand cu căldură:
“Poliţist, adjectiv”.

Să n-avem greţuri!

Astea sunt nişte lămâi.
Sigur erau lămâi când le-am pictat eu pe un fund de lemn, din cele pe care le foloseşti la tocat ceapa în bucătărie!

Am de gând să le fac violet, cu ajutorul lui Picasa. Şi violet vor rămâne, la fiecare început de text pe blog, de-acum şi până în 2 aprilie.
De ce m-am oprit la “lămâile mele” şi n-am ales ceapa, fiindcă am şi o ceapă de apă, imortalizată tot pe o bucată de lemn? Pentru că lămâia taie greaţa.

Ori, cum ştiu foarte bine că 2 aprilie 2010 nu e decât umbra unui NU, că nu va schimba nimic, că indiferent ce eşarfe, pălărioare, cravate, mănuşi, ciorăpei, fundiţe în păr sau bandane la încheietura mâinii am purta noi atunci, viaţa îşi va urma cursul ei firesc, în minciună şi delapidare, în ipocrizie şi triumf portocaliu, în deznădăjduita inutilitate a celor mulţi, spre propăşirea şi eficienţa celor care organizează bugetul, a celor care vânează la Balc, a celor care scriu despre buget şi vânătoare la Balc, ca şi cum am avea buget, ca şi cum vânătoarea e o activitate normală - ca pensatul sprâncenelor, ca şi cum tot ceea ce ni se întâmplă ar fi putut să depindă de noi, măcar cât violet sub unghie, o să trec lămâile astea galbene sub auspiciul violetului, care n-a fost culoarea anului 2009, cum zicea actualul preşedinte al celor 5 milioane de neciuruiţi, dar nu s-a găsit nimeni să-l contrazică.
Dacă stabilirea unei culori a anului n-ar fi, în sine, o imbecilitate, poate că m-aş fi ostenit să scriu pe undeva că galbenul mimoză era culoarea anului 2009.

Şi-atunci mi-am zis că, după ce tot acest carnaval al culorii violet va trece, după ce ne vom aduna morţii şi ne vom stabiliza răniţii pe frontul de “NU”, să rămână măcar trei-patru lămâi, să ne taie greaţa.
Că poate mai avem de trăit!...

"Din bube, mucigaiuri şi noroi..."

“Honorius e fiul prietenului meu de familie Silviu. ca si prieteniile, blogul e o chestiune privata; la fel si blogroll-ul. da, m-a platit foarte scump Prigoana sa-i fac reclama-n blogroll din banii pe care-i da Negoita pentru ridicat gunoaiele; din impozitele locuitorilor Sectorului 3, evident. in sfarsit, fac si eu o afacere cu PD-L! i l-as fi bagat si lui Stroe; daca l-ar fi avut. asa, n-am decat alternativa de a-l invita-n emisiune; avantaj el.
zoso n-a visat niciodata sa-si vada linkul la mine pe blog; nici macar in vreo postare, daramite-n blogroll. EBa nu cred ca stie sa scrie. daca e-n stare sa puna ceva pe un A4 si sa-i bage cineva marfa pe wordpress, n-am nici o problema s-o mentionez. alte nelamuriri?
De Victor Ciutacu pe 8 January 2010 la 7:20 pm”

Îhî… zic. Şi-mi întind oasele bătrâne.

Mai iau o gură de cafea. Cică nu-i frumos să te întinzi în public. În public nu, da’ în privat e voie şi e sănătos. Tragi de cutia toracică, mai faci loc de-o ţigară.
Nu-s decât eu cu blogul meu acasă şi “blogul e o chestiune privată” . Corect, dom’ Ciutacu!
Blogul e un fel de – cum genial grăit-ai matale – “mintea mea în gândul ei”.
Po’ să scrii pe el ce vrei.

Uite io, de pildă, o să scriu acuma aşa:

Iarna nu-i ca vara.

Primăvara mai e câteodată ca vara. De soare, luminos, plăcut… Mă uit pe fereastră. E o zi de iarnă minunată, soare, luminos, plăcut. Parcă-i primăvară. Păi dacă primăvara, când e soare, luminos, plăcut e cam ca vara, înseamnă că şi iarna , când e soare, luminos, plăcut e tot cam ca vara.
Punct. Şi de la capăt.

Iarna e ca vara.

Ai văzut, dom’ Victoraş, că se poate?
Pot şi eu, toată lumea poate, nu numai domnia voastră, să dovedim cumva că iarna e ca vara.
Că de-aia avem blog privat, să scriem pe el ce-i trece minţişoarei noastre prin gândul ei. Nu e treaba noastră că citesc şi alţii. O fac pe riscul lor. Dacă-s proşti, să citească!
Şi ce dacă ieri le-am zis că iarna nu-i ca vara şi azi le zic că stai, domne, că în anumite situaţii, dacă totuşi, sincer vorbind, fără prejudecăţi…

Mă poate acuza cineva de inconsecvenţă? Nu. Am construit raţionamentul din alt punct de vedere.

Observi? Deja am folosit de două ori cuvântul magic PUNCT şi o dată întreg sloganul electoral al prigonitului junior, vreau să zic că, dacă voiam să-i fac campanie, uite, mie îmi iese şi-aşa, discret, printre rânduri, nu-i nevoie să-l aplaud ca foca, la circ, nu-i nevoie să mi-l încrustez în blogroll.

Ce intenţionez eu, de fapt?
Să-l fac simpatic pe micul gunoier. Să dea lumea cu click pe punctul portocaliu şi pe 17 ianuarie să pună ştampila tot pe punct.
Nu prea-mi vine mie a crede că piţiponcul s-a gândit la punctul masonic.
Nu ştiu dacă ce naşte din gunoaie masonerie mănâncă.

La ce mi-ar folosi să mă mierluiesc niţel pe lângă băieţelul lu’ tata?
Nu ştiu. Aşa. Poate-mi foloseşte când s-o alege. Mie îmi ia gunoiul la prăvălie ROSALUL şi poate că m-ar aranja să mi-l ia mai des şi mai ieftin. Măcar atât. Adică un fleac. Nu-mi ciuruiesc eu conştiinţa din atâta lucru.

Io, tot aşa, ca şi dumneata, nu-mi place de ei. De pedelei. De fapt, nu-mi place de niciunii, dar dacă ar intra, zic, prin absurd, Bahmu la mine în prăvălie, să-şi ia un hap de cap sau un deodorant - că în lumea lor mai pute, de! - crezi că aş da-o afară?
Nu. M-aş zâmbi frumos la ea, i-aş da şpreiu cadou şi când ar zice, “Nu vrei, dragă, să ne facem prietene de familie?”, n-aş refuza.
Înţeleg că nu-i rău să fii prieten de familie cu Silviu şi cu Bahmu. E chiar marfă! Zici că omu’ are caracter.

Te cred! Toţi avem. Important e ce facem cu el.
Cum ni-l prigonim.
Hai, c-am glumit!
Acesta este un pamflet, zice la radiogorila, dar nici să nu ne batem joc, tot acolo zice.

Adică să ne întindem la caşcaval, dar numai cât ne ţine plapuma.

Taxa pe tăcere

Actorul Toni Tecuceanu, 37 de ani, a murit de gripă porcină.
Toţi deontologii legitimaţi în presă anunţă nenorocirea, aşa cum se pricep mai bine.
Plini de regret şi compasiune.
Unul dintre posturile tv a hiperreacţoinat, făcând un comentariu de genul: a fost necesar să moară o persoană publică, pentru ca românii să înceapă să se vaccineze.
Urât, domnilor deontologi, că zmângăliţi, lăcrămând, jumătatea esenţială a ştirii şi treceţi sub tăcere, din motive care mie îmi scapă, jumătatea neimportantă a acesteia: la autopsie s-a descoperit că bietul om, actorul de 37 de ani, suferea de un cancer pulmonar nediagnosticat vreodată.
Dacă nici asta nu e manipulare, atunci spuneţi voi ce este.
Neprofesionalism?
Sau, Doamne fereşte, taxa pe tăcere?

Râd...

…De 10 minute citesc presa on line şi râd.
Sunt puţin îngrijorată, fiindcă, la ce citesc, în mod normal ar trebui să mă enervez îngrozitor, dar eu râd.
Ce-am mâncat azi?
Doi castraveciori muraţi şi-un cârnat prea sărat, by femeia noastră de serviciu.
Ăsta a fost micul dejun, deşi nu mănânc niciodată dimineaţa, dar când a desfăcut Mariana cutia de îngheţată Monte Bianco - vanilie şi caramel şi-au răsărit castraveţii şi cârnaţii dumneaei, am stins ţigara, am lăsat cafeaua şi-am gustat puţin din conţinut.
Îmmm! – am făcut eu cu gura plină. Ea, imediat s-a scuzat că ştie, sunt prea săraţi, i-a greşit.
Avea dreptate. Erau prea săraţi, după Mencinicopschi. După gustul meu erau perfecţi.
I-am numărat: patru bucăţi.
Aş mai fi mâncat unul, dar nu ajungeau pentru toată lumea, ambele ture. Mi-a fost târşeală s-o întreb dacă are pretenţia să-şi aloce şi ea un cârnat, care avea acasă frigiderul plin, aşa că m-am oprit, gândindu-mă că singurul lor cusur e că sunt prea puţini.
Pe la unşpe am luat o gustare nenorocită, două bomboane de-alea cu Mozart pe staniol. Şi-alea aveau ceva în neregulă! Erau bune rău. Piei, ispită! Am băut două guri de cafea şi-am ars caloriile cu o juma’ de ţigară.
M-a salvat un pacient cu două compensate de la jumatea cealaltă, despre care se zice că e cea mai cancerigenă dintre cele două jumătăţi posibile ale ţigării.
Pe la unu, tot Mariana avea mustrări de conştiinţă, aşa că ne-a făcut o salată de crudităţi. Roşii de-alea mici, crescute dirijat, pe vrej, la lampă UV, în eprubetă, castraveţi de seră, un ardei gras cât un pepenaş, specie poliploidă de la arkadaşii noştri din Bosfor, măsline fără sâmburi, telemea de vacă şi ulei de olive aflate la prima lor presare la rece, hipocolesterolemiant, antioxidant, hepatoprotector şi depurativ.
Nu prea m-am omorât, dar am mâncat-o fiindcă era sănătoasă şi arăta bine, măslinelor le sclipeau ochişorii ăia negri, languroşi, castraveţii miroseau a vară şi roşiile surâdeau timid şi virginal, din uleiul extravirgin.
După vreo juma de oră am luat un colebil. N-aş fi vrut, dar asta zbierau castraveţii primăvăratici, de undeva, de sub diafragmă, că vor colebil. Le-am dat, s-au potolit imediat.

Şi-acum citesc ce zice la gazete despre taxa pe mâncare nesănătoasă şi, în loc să arunc monitorul pe geam ca să nu-mi crească glicemia, colesterolul şi pulsul de nervi, eu râd.
O fi de la tâmpeniile pe care le regurgitează doctorul Astărăstoaie, disperat să nu-şi piardă fotoliul de prezident peste colegiul medicilor?
Ţî!
O fi de la nemernicii de cârnaţi ai Marianei?
Nici!
O fi de la salata de-a dreptul evlavioasă de la prânz?
N-are cum.
Atunci de ce dracu’ râd eu, ca proasta-n şaormărie, când de la mâncare nesănătoasă la râs nesănătos e doar un pas şi taxa îmi suflă în ceafă?
Nu cumva o fi de la poza cu dom’ ministru?
Că de hrănit, pare hrănit. Dar sănătos?!

Deontologul care era să fie...

Da. Rămân încă puţin pe subiect.
În fond, jurnaliştii mă pasionează. Sunt nişte actori ai scrisului. Aşa cum sunt mimii, jucători muţi ai gestului.
Sunt o lume aparte.
Într-o mixtură socială trifazică, prostime, politrucime şi manipulime, jurnaliştii fac faza a treia. Manipulează. Asigură stabilitatea mixului, care nu e chiar omogen, să nu ne bucurăm aiurea, indiferent de rezultatele referendumurilor, prostimea şi politrucimea rămân emulsie instabilă, de tip ulei în apă sau apă în ulei şi tocmai ei, jurnaliştii, sunt stabilizatorii, emulgatorii situaţiei.
Cum? Cum ţin ei sub control fenomenul?
Simplu!

Dacă vor să ne bage emulsia pe sub piele, se declară deontologi şi principiali, merg cu obiectivitatea până în pânzele albe, ies cu pieptul dezgolit în faţa mulţimii, pardon, prostimii şi strigă: da, bă, sunt prieten cu ta-su! Iau masa cu el, pă banii lui, mă râd dă el, da’-l apreciez, că e un mafiot onest. Adică şi-ar tăia un picior dă la gleznă, să facă o afacere cu cap şi un bine tărişoarei. Care-i problema?

Dacă vor să ne scoată emulsia pe nas, devin deontologi după război şi ne bat obrazul: nu v-am zis eu, fraierilor, că fii-sa e proastă? N-am fost eu deontolog şi imparţial ca să vă deschid ochii ? Am pus-o să recunoască că a angajat-o ta-su la becuri? Am pus-o! Am pus-o să dea dîn casă, să zică cum stă mă-sa la taclale cu papagalii? Am pus-o! Aţi ţinut cont de efortul meu deontologic? Nu.
Aţi pus-o!

Ei, bine, foarte puţini deontologi jurnalişti reuşesc proba de slalom printre copacii din pădurea deasă a scopurilor care scuză mijloacele.
Unii eşueză ca nişte balene bătrâne, sinucigaşe, pe ţărmul văicăros dar înţelept al pupincurismului consecvent.
Dar alţii, tineri delfini, se scot în larg şi plutesc, frizând perfecţiunea, în mările calde ale Bunei Speranţe , acolo unde dacă n-ai Cap, vai de buzunare.
De-aia lansează ei update-uri cu aldine, adevărate burj dubaiuri ale eticii profesionale:

"UPDATE: […] Honorius e fiul amicului meu Silviu, îl cunosc din casă de la ei. E extrem şi enervant de tânăr, e necopt, e zărghiu (nu mai mult decât cei de-un leat cu el), e entuziast, bine crescut, respectuos. A făcut nişte şcoală afară, nu-i Einstein (deşi, pe lîngă EBa, ar putea trece), iar dacă posturile tv ale lu’ tac-său şi banii băgaţi în partidul ăla fascistoid au mers pe piaţă în campania electorală (europarlamentare, parlamentare, prezidenţiale) nu văd de ce n-ar merge şi acum. [...] "

Dar, fiindcă nici ei nu sunt suficient de bătrâni şi experimentaţi ca balenele sinucigaşe, dau link pe numele discutatului şi discutabilului Honorius.

Şi se duce dracului toată şandramaua deontologică, Victor Ciutacu!

p.s.: nu, nu dau link pe honorius fiindcă nu vreau.

Tot la reforma aia a jurnaliştilor mă gândesc…

Uite, de pildă la Gândul, pe care-l citesc mereu, e una, Chiţu Mădălina.

Am căutat pe net, să văd câţi ani are, dacă e posibil să fi terminat liceul, măcar.
N-am găsit nimic.

Singurul lucru cert e ăsta, că e femeie. A cui, nu-mi dau seama, dar trebuie să fie neapărat a cuiva, fiindcă altfel nu se explică de ce scrie ea la ziar.

“Diacritica” , pe blogul ei, a prins-o cu mâţa-n traistă, gramatical. N-avea decât două greşeli într-un rând, ceea ce nu poate fi chiar grav, pentru că dezacordul n-a omorât încă pe nimeni.

“La studiu au participat 275 de familii a căror copii era până la vârsta de patru ani.”

În general, ce scrie ea acolo, pe teme de sănătate, e total inofensiv, măcar că e întotdeauna ori absurd, ori inexact.

Reţeta e simplă şi nici măcar originală.

I se pare că îi trece un gând prin cap. Oarecum ştiinţific. Realizează că ar putea să facă din el articol pe teme de sănătate. Pune mâna şi-l scrie frumos pe tastatură.

De pildă, începe aşa: “Bărbaţii musculoşi – lipsiţi de afecţiune” .

Stă două minute, vede că nu i se întâmplă nimic nasol, prinde curaj, dă cu bold, ăsta să fie titlul şi dezvoltă.
Născoceşte o echipă de cercetători. De obicei americani. De la o Universitate. Poate fi tot aia despre care a scris ieri. Dacă are puţin noroc, găseşte un studiu, într-adevăr, unde se zice că nivelul de testosteron creşte agresivitatea.

Agresivitatea, afecţiunea, tot un drac! Iese la spălat. Nu, la uns! Adică iese la iveală, la uns cu gel cu testosteron.

Logica nu poate fi decât următoarea: a auzit şi ea de musculoşii ăia care se îndoapă cu steroizi. Steroizii te fac să pari voinic, nu ţi-e frică de nimic, câine rău, ham-ham, dacă eşti numa’ muşchi, eşti lipsit de afecţiune, doamnelor, atenţie, pirpiriii sunt mai sentimentali, ce era de demonstrat, conform titlului, s-a demonstrat.
Mai rămâne să încheie articolul : “Rezultatele acestui test au arătat că, la nivel general, gelul cu testosteron a provocat o scădere cu 27 la sută a gradului de generozitate al celor care au jucat rolul ofertantului, de la o medie de 2,15 dolari la 1,57 dolar.”

Fuga cu el la tipar, că a ieşit giugiuc.

Vede că ţine. Încearcă şi cu femei.
Titlu: “Ca să atragă, femeile îşi dezgolesc 40% din trup”
Mai jos detaliază. Despre cum le scade libidoul bărbaţilor pe măsură ce se dezbracă femeile şi plasează studiul clinic în Anglia. De ce? Aşa. Las’că ştim noi!

Trec lunile şi nu o întreabă nimeni, mă, fată, da’ ce tot scrii tu, acolo?

Cum adică trei căni de cafea pe zi , conform cercetătorilor de la Nescafe, te scapă de orice durere de cap? Păi nu ziceai tu, alaltăieri, că cafeaua prosteşte? Nu? Aia era pâinea? Păi de pâine ştiam şi noi. A, era ceapa! Ceapa? Şi ceapa prosteşte?!

A, nu, pardon, mi-am amintit ce scriai: că ceapa îngraşă.

Îmi vine să plâng. Da, şi pentru că ceapa îngraşă, dar mai ales când citesc titlul ăsta: “Singurătatea este la fel de contagioasă ca şi gripa” Auăleu! Tu vorbeşti serios? Tot cercetătorii explică?

“Oamenii singuri îşi transmit sentimentele celor apropiaţi, care ajung, de asemenea, să se simtă singuri”

Ah, nu înţeleg! Cred că de la cafea mi se trage. Poate şi de la
“Un cromozom din structura ADN-ului cu o lungime mai scurtă”.

Ştiu, nu tu ai zis aşa. Nişte cercetători danezi. Am observat: când e vorba de haleală, îi bagi la înaintare pe americani. Când e vorba de cromozomi, pui în funcţiune maşinăria de cercetare daneză.
De pildă aici, la “Mancarea de tip fast-food creează o dependenţă la fel de puternică precum cea dată de heroină “ s-au ocupat americanii. Da, tipul ăla cunoscut, Dr Kenny...
Ei, cum dracu’ să nu fi auzit de el! E omul care a zis că “organismul cobailor reacţionează identic ca şi organismul uman, deci prea mari diferenţe între cele două categorii de specii nu pot fi”
A zis el “identic ca şi”?
Atunci aşa o fi!

Dă în americani cât poţi, că sigur nu te citesc!

Dar nu mai spune, fată, că un renumit dermatolog român ţi-a explicat ţie, cu ghilimele, că “alergia la prezervativ se poate manifesta si sub forma unor bubiţe, iar acestea nu trec de la sine, ba mai mult, netratate aceste reactii adverse se vor dezvolta din ce in ce mai rapid la urmatorul act sexual”, că te faci de râs. Dermatologii nu prea au în vocabular cuvântul “bubiţe”.

Şi vezi că doctoriţa Carmen Curea chiar se pricepe la dermatologie.
N-avea cum să-ţi spună ea “Astfel, fluocinolonul este un produs din lipide naturale care menţine fineţea, strălucirea crescută a pielii, prin asigurarea substanţelor nutritive necesare”.

Asta ai dedus tu, când ai citit pe Wikipedia că steroizii sunt grăsimi şi câteva rânduri mai jos despre gluco-corticosteroizi, iar pe pagina următoare ai văzut că scrie de fluocinolon, că e glucocorticosteroid de sinteză şi gata, l-ai băgat pe felie cu crema de gălbenele şi de aloe vera şi mândră de agerimea-ţi, ai tras un subtitlu de zile mari, imediat:
“Românii folosesc creme pentru călcâie ca să îşi hidrateze faţa”

Măi Mădălina, ia chiţăie tu la altă masă şi lasă pe alţii să scrie la ziar!
Nu de alta, dar poate ăştia care mănâncă nesănătos , sunt veri primari cu şoarecii de laborator şi-şi dau cu cremă de călcâie pe faţă, or fi fiind mai întregi la minte.

Reforma presei - kilometrul zero

“Hai să facem reforma presei pe net!” – zice Victor Ciutacu pe blogul său.
Păi, hai s-o facem, Victore!

Kilometrul zero, un pic mai la sud.
Oraşul Vechi.
Una din 10 case mai arată ca acum 150 de ani. Fiindcă aşa a vrut proprietarul cel nou, pe drept sau pe nedrept, fie că a cumpărat-o prin intermediar de la o babă de 93 de ani stabilită în Tel Aviv, fie că a cumpărat-o de la primăria sectorului 3 care n-o deţine, dar o are desenată pe hartă.
Babei i-a plătit trei sute cincizeci de mii de euro bătuţi pe muchie, avocatul babii a vrut şi el douăjdemii, nu-i bai, cu acte, cu marafeturi, aproape cinci sute de mii, rotund.
Primăriei, la fel. Cu acte, cu marafeturi, cincizeci de mii, restul, până la cinci sute, şpăgi mai mari sau mai mici, mai e şi arhitectul sef, mai e şi secretara care a fixat audienţa, una peste altul - juma de bulion, ai casa ta, pe bune, din moşi-strămoşi în buricu’ Bucureştilor, ăla care s-a iluminat prima oară pe gaz.

Ce faci cu ea, acum, că ţi-a revenit de drept.

Mai ai ceva bani, o faci cârciumă retro. N-ai, o închiriezi. La unu’ cu “pompe funebre” care îţi pune colcovanul de milioane pe masă, legat cu elastec, nu se tocmeşte, zice că la el merge afacerea, mortul dinspre groapă nu se mai întoarce. În colcovan intră şi faţada. O face cum vrea el. Cu termopan maro şi faianţă marmorată. Lasă că ştie el mai bine cum devine mai primitoare o casă de unde cumperi coşciugul şi ultimul drum.
Sfârşit. Casa ta nu mai e a ta, e a morţilor care va să vină.

Sau.
Ai terminat banii şi aştepţi să-ţi pice alţii, faci pe mortul în păpuşoi şi o laşi.
E bună şi-aşa. Are vedere la stradă, an de an devine mai retro, timpul lucrează în favoarea ta, când o fi s-o dărâmi şi să faci acolo un cubuleţ de sticlă între monumente istorice, clădire de birouri, toţi vecinii zic mersi că au scăpat de curve şi şobolani.
Mai joci un spider solitaire, mai dai nişte telefoane, anii trec. Banul se adună.
Ăst timp, şi casa adună. Curve, peşti, barbugii, câteva kile de heroină , sectoristul de proximitate se-nvaţă cu locul, înţelege când e programat la plată, îşi învaţă lungul nasului, priveşte cu drag…

Trece vara, vine iarna, la cumpăna dintre 2009 şi 2010 casa ia foc.
Intră la ştiri, pe început de an, focul aduce noroc.
“Arză-te-ar focu’, că frumoasă mai ieşti!” , zisese şi ţiganu’ aseară, când se pornise pe băut.

Vin pompierii, vine televiziunea, se face reportaj, cinşpe oameni scapă sărind pe o saltea relaxa împrumutată din vecini, (în centrul istoric lucrurile se mişcă istoric, pompierii ajung mai blajin, cam la limpezirea faptelor, morţii cu morţii, viii cu viii, a mai rămas o fată care n-a vrut să sară, că i-a fost frică să sară de la etajul unu).

Aşa zice şi reporterul de la faţa locului, că o tânără a murit arsă, că n-a vrut să sară pe salteaua pompierilor.
Bine, la ştiri îi zice salteaua pompierilor, da’ e salteaua lu’ un nea vecinu’ din vecini, matrimonială, care a vrut s-o sacrifice pentru ăia cinşpe care au sărit de la trei metri înălţime, fiindcă pompierii nu mai veneau odată.
Iaca ştire: de anu’nou, pe Calea Moşilor, o fată îşi pierde viaţa într-un incendiu, arsă, numai ea, că n-a vrut ,proasta, să sară; ceilalţi cinşpe locatatari au sărit, au scăpat. Pompierii au bla, bla, bla, eroic.

Uite cum a fost, de fapt.
Punguliţele de heroină stăteau păpuşite pă peste tot prin casă.
Fata avea douăzeci de ani şi un metru optzeci. Dacă se lăsa uşurel peste pervaz, mai avea de sărit vrun metru.
Da’ n-a vrut. Nu fiindcă era gravidă, fapt cunoscut şi dovedit la IML, ci fiindcă era chircită în pat.
Acolo au luat-o flăcările şi-au făcut ce s-au priceput mai bine cu ea. Au carbonizat-o.
Adică nu că n-a vrut să sară, dar nici măcar n-a băgat de seamă că lua foc.
Fiindcă dormea.
Dormea, nu era moartă la ora incendiului, fiindcă IML-ul a mai făcut o autopsie ordonată, când s-a aflat că imobilul era tapetat cu stupefiant de primă mână.
Au dat-o a lor ei în sicriu sigilat, cu fum în plămâni şi condoleanţe, explicându-le că să stea liniştiţi, nu că n-a vrut să sară, n-a băgat de seamă ce se întâmplă, pentru că dormea. Şi dacă dormea, dormea. Bine că a murit dormind…
Acuma, ce fel de somn era ăla …
Asta nu i s-a mai ordonat IML-ului să afle.

…..

Aşa că, domnu’ Ciutacu, când s-o duce reporterul de teren, pe timpul lui liber, pe strada General Florescu, să întrebe o babă care stă în poartă, de plictiseală, pe 2 ianuarie 2010: “Bre, cum a fost, de fapt, cu focul de pe Moşilor?”, şi o să investigheze problema, şi o să amuşine ce-i cu săculeţii de drog, şi cât lua câte cineva din Circa 10 Poliţie ca să se prefacă neştiutor de existenţa lor, şi cum e să treci pe stradă către circa financiară de sector, uşor zgribulit, în plină vară, printre doi peşti şi trei curve scoase pe scăunele la marginea trotoarului, cam lihniţi, şi cum e să te faci că totu-i în ordine pentru tine, ca şi pentru ei , şi mai ai lichid în instalaţie să vrei să continui ştirea cu focul, deşi Mogulului i-a trecut interesul…

Ei! Abia atunci putem vorbi de reforma presei pe net.
Pe net, pe brut, pe ce vrei dumneata, domnule Ciutacu!
Dar s-o luăm de la kilometrul zero!

Omul de ceară

În frigider avea salată şi două şarlote. Nimic interesant. Motanul dormea pe fotoliu, ca întotdeauna, preocupat s-o viseze gătind ciorbe de pui cu zeamă de varză.
Ce-i mai rămăsese de făcut?
Un duş. Să nu se mai gândească decât la pârâiaşe fierbinţi, termale, care se despart şi se unesc şi iar se despart, o adevărată reţea hidrografică, purtătoare de somn.
În felul ăsta mai irosi o jumătate de oră.
Gândurile plecaseră odată cu gustul sărat al pielii, pe gaura de scurgere. Unde? În canalizarea oraşului. Şi, ceva mai încolo, aveau să ajungă în mare, contribuind la menţinerea salinităţii.
Dacă mai apucau.
Prosop.
Prosop, pat, telecomandă.
Asta urma.
Zis şi făcut, numai că ecranul se umplu de purici. No signal, ar fi trebuit să scrie, dar era mai rău.
Privi un timp jocul de puncte albe. Dacă se concentra, putea să întrevadă un chip. O frunză. Un pelican. O corabie cu pânze. Toate astea le putea desena cu mintea, din puncte. Ca pe nişte noi constelaţii.
Apoi sună soneria.
Genul de incident brutal de simplu care te face să revii cu picioarele pe pământ.
Halat. Papuci. Yala clompănind greoi, uşă întredeschisă.
Nimic esenţial: era omul de ceară. Ochelaristul palid de vizavi.

(urmarea în pagina de proză, la "vizualizaţi profilul meu complet")

Toată ziua m-am simţit nasol azi.

Atât de nasol, încât am terminat o povestire, ca să uit cum mă simt.

Dacă aveţi răbdare s-o citiţi, citiţi-o acolo.

Dacă aveţi comentarii, faceţi-le aici sau acolo.

Oricât de nasoale ar fi!