Comemorare

Celui care mi-a încălzit toate iernile studenţiei, a înfierbântat atâtea funduri de Berzelius şi Erlenmeyer, a prăjit atâtea felii de pâine cu salam de şaişpatru, a sublimat, a calcinat, a aprins ţigări, a topit, a făcut cafele – un modest omagiu.

Până şi Google vă salută, domnule Bunsen! 

Şi-acum să vă povestesc cum a fost

Capitolul unu

Ploua.  Nu infernal, doar umpic. Era cinci trecute fix. Umblam agale, cu ochii mai mult în vitrine, printre oamenii traficanţi de bulevard,  cam ca eroina povestirii. Nu plângeam ca ea, dar nici foarte veselă nu mă simţem, îmi venea să mai scot odată foile alea, să verific dacă mai ştiu să citesc, îmi venea să zic doi-zece-doi-zece, să văd dacă nu mi-au paralizat corzile vocale, în fine, mă uitam cu invidie la trecători, absolut convinsă că, indiferent ce greutăţi aveau ei de înfruntat în după amiaza zilei de 29 martie, niciunul nu urma să citească în public un text scris de el. Adică, una peste alta,  erau fericiţi.

În buzunarul de la geacă suna telefonul. M-am gândit să nu răspund, în fond sunt ditamai speranţa literară, orice agent comercial care mă caută pentru oferta la plasturi de bătături poa’ să mă sune mâine. Totuşi am răspuns. Era Lucia Verona, mămoasă, ca Iulius din povestea pe care urma s-o citesc, îmi zicea că deja am întârziat.

”Micul fluid greoi, lipicios, o înţelegere târzie i se scurgea de-acum pe şira spinării, pe sub halat, ca şi cum adevărul e un lichid scârbos. Greu de suportat...”

Ăsta e un paragraf din propria-mi povestire. În momentul ăla se potrivea perfect. Evenimentul nu doar că nu era vineri, ci marţi, dar mai era şi la ora cinci, nu la cinci jumate. Pi-em.

Restul e numai transpiraţie şi semafoare pe roşu pentru pietoni.

Capitolul doi

În ciuda..., am ajuns la timp. Nu începuse. Deşi Neliniştitu' îmi oprise un loc în sală, pe penultimul rând, la subderbedei,  am fost invitată să iau loc în  prezidiu.

Capitolul trei

Un domn inginer scriitor, trecut de 80 de ani, a început să fie publicat. Mă simt confortabil. Eu n-am decât 51.

Capitolul patru

Toată acţiunea se petrece la masa prezidiului, unde avem victima şi călăul în proporţie de 3 la 1.

Victima număru’ unu e Daniela Zeca. RTV a trimis un cameraman cu ustensila.

Doamna Zeca citeşte un capitol rafinat din „Demonii vântului” din care eu am înţeles că bărbaţii au fetişuri sexuale, femeile scriu despre ele. E vorba de suturarea himenului înaintea căsătoriei, la arabi.

Urmez eu, victima doi, cu Iulius, ceasornicarul.

Ăştia, homeopaţii de la Boiron, poa’ să-şi ia adio, vocea e cu mine, fără homeovox. Citesc nemaipomenit de mişto pentru una care se temea de pareza corzilor vocale. Citesc pentru Mădă şi Adi. 

Urmează Răzvan Bică, un băiat de 29 de ani care citeşte amintirile unui băieţel de 7 ani, la Revoluţie.

Capitolul cinci

Nimeni nu vrea să ia cuvântul la „opinii”, cu excepţia unui domn foarte în vârstă care zice că n-a înţeles nimic din mine, fiindcă citesc ca un sintetizator, din Răzvan nici atât, citeşte ca o mitralieră.

Pentru observaţia asta îi mulţumesc.  Daniela Zeca muşcă din el cu lăcomie şi scuipă oscioarele. Zice, cu alte cuvinte, că se simte onorată de-a fi citit în compania mitralierei şi-a sintetizatorului.

Pe urmă, se ridică, nenică, domnul Constantin Stan şi le explică meseriaş despre ce am scris eu. Povesteşte aşa de frumos, de complicat, de filosofic, că încep să mă iubesc sincer şi-mi promit să continui să scriu...

Capitolul şase

Constantin Stan ni se adresează nouă, speranţelor, zicând „M-aţi făcut fericit!”.

...

Concluzii

Adevăratul avantaj al statului la masa prezidiului e că îi vezi pe toţi cei care dorm în sală. Aproape subiect de povestire, fiindcă unii dorm onest, fiziologic, le cade bărbia în piept, alţii ciupesc secunde de somn (creierul se odihneşte minunat!) iar alţii ştiu să doarmă inteligent, disimulând dormirea, în poziţii de gânditor de la Hamangia, plus expresia facială adecvată, numai că ochii le stau închişi.

p.s. : Nu e cine ştie ce mare scofală să citeşti în public. Totul e să nu-ţi uiţi manuscrisul acasă.



Venii, citii, izbândii…

Poză cu telefonul Neliniştitului:

Sunt prea fericită să-mi fac cronica evenimentului.

Când sunt fericită, sunt bună.

Când sunt bună, nu ştiu să scriu.

Pe mâine seară, dragi prieteni ai Gării!

Teasing pe faţă!

Mi-a trimis Ştefania Coşovei afişul, să-l pun pe blog, să-mi fac promo.

Afişul e superb!

M-am încercuit cu violet, deşi o să fie marţi. Nu ştiu dacă marţea violetul are efect.  Abia m-a lămurit Neliniştitu' că afacerea are loc marţi şi nu vinerea viitoare, aşa cum credeam eu.

Prin urmare marţi, la ora 17.00, la Muzeul Literaturii Române, pe Bulevardul Dacia, nr. 12, sunt ultimul punct pe ordinea de zi. Sper să mai fie careva în sală când îmi vine rândul!

Dacă are cineva o pisică prietenoasă, să vină cu ea în sacoşă. Cică mângâiatul unei pisici, timp de 10 minute, scade pulsul cu 10%. O să am nevoie! Dacă n-aveţi pisică, merge şi cu metoprolol.

p.s. Sub pretextul acestui anunţ, mă achit şi de leapşa Elisei. Am dat patru, nu trei linkuri spre bloguri care-mi plac!

Catastrofele zilei

Catastrofa niponă e departe de-a se termina dar, cum ziceam, e departe.

Mult mai aproape ne e catastrofa românească. De-aia o dăm la ştiri din oră în oră, cum şi-a cumpărat pantofi de 240 de lei, după buget.

Vânzătoarea e intervievată. Pare agent sub acoperire, dar poate fi şi aia autentică, din prăvălia de încălţăminte piteşteană.

Adevărata ştire ar fi fost despre şosete, la momentul probei. Radioactive au ba? Bumbac sau plastec? De firmă sau de tarabă?

Dar la ce te poţi aştepta din partea reporterilor de teren care sunt, la rândul lor, o catastrofă?

Băi, io am fost ieri la “Blog de Blog” ?

M-a văzut cineva în sală?

De ce vă-ntreb: fiindcă am citit cronica întâmplării la Neliniştitu’ şi,  dacă aşa s-au desfăşurat faptele cum zice el, înseamnă că eu am călcat pe-o particulă de-aia sefe, scăpată din accelerator şi-am nimerit într-un univers paralel.

Unde am ajuns eu,  a fost altfel!

Mulţi bloggeri de seamă, premiaţi,  au absentat. (Neliniştitu’ zice c-a stat de vorbă cu ei!)

Mie nu mi-a dat nimeni maieu de-ăsta, cu tripleta “bdb”. (Neliniştitu’ zice că s-a aruncat cu tricouri în noi!)

Două reprezentări diabolic de identice cu originalele, Adi şi Mădă,  au stat lângă mine, numai că au plecat pe uscat, printre primii. (Neliniştitu’ zice că l-a luat apa, după nişte beri!)

Menţionez că nici eu, în varianta mea de realitate, n-am rămas la berea de după, am luat-o pe bulevard în jos, spre Piaţa Universităţii, bălăngănind punga cu cărţi primite la premiu. Am intrat într-un magazin care nu ştiu cum se cheamă, dar pot să mă interesez şi, tocmai când am vrut să pipăi un tricou, a intervenit vânzătoarea : “Doriţi ceva anume?”. Am zis că nu şi m-am cărat.  Mai bine mă întreba direct dacă sunt destul de curată pe mâini.

O să citesc cartea Luciei Verona, “Afacerea Clonegate” şi-o să vă povestesc despre ce e vorba în versiunea mea. (Dacă în exemplarul Neliniştitului e altceva, promit să nu mă mir.)

Şi acolo unde am fost eu fu fain, Neliniştitule! Tipu’ care se dădea drept tu mi-a făcut o poză în care apar eu, luată de tsunami. Bineînţeles că n-a fost aşa, dar tot îi mulţumesc!

Administrative

După ce stabilim cine sunt cei trei câştigători care urcă pe podiumul  imbecilităţii, n-o să-i lăsăm aşa, câştigători cu ochii în soare. Le dăm ceva! O dedicaţie muzicală, un minipamflet, o prăjitură, un cico...

*

Până una-alta, să-i umplem frigiderul lui Udrea.

Lactate...

...şi ceva carne...

Gata!

Aveţi vreun desert pentru ea?

Cine i-a pus lui Udrea zacuscă în frigider?

Simona Ionescu zice că Dragoş Stanca, în urma unui contract de 200000 de euro.

Dragoş Stanca zice că nu i-a pus-o el, deşi i-ar surâde un asemenea contract cu Elena Udrea, care e un brand ca oricare altul, un client, o provocare, e ca Vântu, e ca ciocolata Kandia…

“Dacă aş avea acest contract, şi clientul ar fi de acord, aş anunţa public acest lucru.” – precizează domnul Stanca.

Ei, probabil, clientul n-a fost de acord, fiindcă tocmai asta e poanta, să creadă electoratul care citeşte ce scrie  Udrea pe ziduri, că ea însăşi avea zacusca în cap, mai exact în frigider, că e o înrăită consumatoare şi producătoare de zacuscă. Adică e ditamai gospodina, a auzit şi de lobodă.

Eu înclin să cred că Nuţi şi-a născocit singură borcanul de zacuscă în frigider, ea având, oricum, obsesia asta cu mâncarea la borcan, încă de pe vremea gogonelelor electorale.

Orice creator de imagine care se respectă ar fi sfătuit-o să scrie: “De trei zile am in frigider DECÂT  un cârnat de Pleşcoi.”

Asta ar fi făcut-o să pară picantă, plină de umor ca Mircea Badea şi autoironică în ceea ce priveşte  locul ei de baştină.

Cei zece mii de prieteni care o adoră în virtual ar fi fremătat de bucurie că, uite, n-o adoră degeaba, începe să se dea pe brazdă. Asta, după ce le-a zis că a stat de vorbă în avion cu un soldat american, despre  câinii maidanezi care stresează lumea la Kogălniceanu.

Oricât de mult ai admira-o pe Udrea, n-ai cum să crezi că a stat de vorbă un puşcaş marin. Cum se zice „maidanez” pe americăneşte?

Nici Boc n-ar fi fost capabil s-o creadă, nici dacă era sarcină de partid.

Noroc că miile ei de prieteni feisbucişti s-au luat cu analiza situaţiei câinilor comunitari şi nici n-au băgat de seamă că Nuţi conversează în engleză.

Aşa că eu îl cred pe Dragoş Stanca:  n-are contractul.  Dacă era s-o monitorizeze el în problema zacuştei, măcar nu i-o punea în frigider, ci pe clanţă.

Avea şi Simona Ionescu de-o ştire de tabloid...

Topul penibilului

Ce e mai rău?

1.    să zici “doamna Nomura” ( Marius Spânu)

2.    să vorbeşti de “preşedintele Norvegiei” (Elena Udrea)

3.    să te revolţi că apa conţine 66% hidrogen (Adrian Severin)

4.    să crezi că se spune “prural”  (Monica Iacob Ridzi)

5.    să nu ştii cum se calculează TVA-ul din valoarea unei facturi şi să lucrezi la finanţe (S. Bodu)

6.    să foloseşti expresia “ făcut pe picior” (o grămadă de jurnalişti şi politicieni)

7.    să vorbeşti în public  (Emil Boc)

Dacă voi mai aveţi şi alte exemple  pentru un top al penibilului…

E prima mea leapşă pe care o lansez prietenilor din virtual.

S-o ia oricine are un pic de timp liber.


Completări:

  8.   "Dacă dl. Rasdaq e corupt, să plătească !" (Irina Loghin, pe vremea cînd era parlamentar)

  9.    să postezi mesaje pe Facebook din şedinţa de Guvern (Elena Udrea)
10.   "Si-au scos amigdalita si apendicita" (Basescu)
11.   "Măi, tâmpitelor, dacă uitaţi de la mână pân-la gură, de ce nu vă faceţi o agendă?!... Uite: eu am  
     DOUĂ. " (toarşa lo'tenent major a lu' anca mică)
12.    "Un cutremur de o asemenea amplitudine are loc doar la 30-40 de ani, deci nu e cazul sa ne
     impacientam" (domnul Marmureanu la 34 de ani de la cutremur, pe 4 martie 2011).
13.    "Centrala de la Cernavoda e chiar mai sigura decat cea de la Fukushima" (Traian Basescu)
14.    "Primul rezultat notabil al acestor doi ani este ca inca mai guvernam" (Adrian Nastase)
15.    "Sa stiti despre mine ca simt francofon, dar vorbesc mai mult anglofon" (Adriean Videanu)
16.    "Pentru Uniunea Europeana este relativ greu sa produca tarani" (Dan Voiculescu)
17.    "Dom'le, eu muncesc 24 ore pe zi, iar uneori chiar si noaptea" (Dumitru Dragomir) 
Vizionarea s-a încheiat. Să alegem câştigătorii :

                                               - Locul   I:   MI-S CEL MAI PROST
                                               - Locul  II:   MI-S TARE PROST
                                               - Locul III:   MI-S DESTUL DE PROST
Aştept propunerile voastre.
O să mi le scriu şi eu tot la comentarii, după ce deliberez niţel.

Anunţ felinar*

Fină-miu, Baghi, lansează un apel către felinofili, acele bestii cu chip de om care, în vremurile astea de restrişte şi jale, în loc să-şi ia un  bugatti veyron, visează la cai verzi pe pereţi să aibă o pisică. Să fie numa’ a lor, s-o mângâie ei, să-i poarte de grijă, să aibă cu cine schimba o vorbă când nimeni nu-i bagă în seamă.  

Pe timp de criză e greu să găseşti fix ce-ţi doreşti, aşa că ne adaptăm ofertei.

Matache nu e pisică, e motan. De birou. Şi totuşi vine cu zestre, ca şi cum ar fi pisică. Trage după el nişte castroane, nişte bune maniere şi are o privire care spune că n-o să uite niciodată de unde a plecat – Piaţa Matache şi că-şi cunoaşte lungul nasului care e, bineînţeles, cârn.

Grăbiţi-vă să daţi semn la:

florina.roman@gmail.com (tel 0723 295 274),

că n-are decât un Matache şi nu ştiţi când vi-l suflă altcineva.

E superchilipir, fiindcă pe următorul s-ar putea să-l cheme “Obor”, “Palatului” sau “Domenii” şi n-o să vă placă.

Pe când Matache sună perfect!

O să-i fac promo lui Matache şi-n viu, nu doar în virtual.

_________

*   “felinar”:  varianta pisicoasă pentru “umanitar” (n.m.)  

Priorităţi

Reactoare nucleare stau să pocnească.

Un război stă să înceapă.

Mama, pensionară, 78 de ani, stă să-şi piardă calitatea de asigurat în ale sănătăţii.

Evident că cel mai mult mă preocupă mama, care mi-e doar la vreo cinci kilometri distanţă, dacă o tai prin Ferentari.

Iată faptele: doctoriţa de familie îi pretinde pensionarei de maică-mea, cu ultimatum – “nu-mi aduci, nu-ţi mai dau reţeta” -  dovada calităţii ei de asigurat de sănătate.  Când? Tocmai acum, când pe talonul de pensie  scrie roşu pe alb că i se mai reţin încă 5,5 procente din bani pentru “sănătate”. 

Acte necesare: decizia de pensionare, ultimul talon, act de identitate, cerere tipizată – marş cu ele la CASMB.

După o aşteptare de trei ceasuri obţin o informaţie preţioasă: ăsta ar fi fost marşul doi. Marşul unu era la circa financiară de sector, unde mama trebuie să depună ŞASE CERERI, câte una pentru fiecare an, din 2006 până în prezent, ca să obţină ŞASE ADEVERINŢE  prin care se atestă că nu are alte venituri, nu s-a împroprietărit cu diverse bunuri în perioada menţionată, pe scurt, trăieşte exclusiv din pensie. Abia cu aceste şase documente anexate la DOSAR, casa de asigurări de sănătate îi va elibera DOVADA că are calitatea de asigurat, aceasta având  o valabilitate de numai TREI LUNI, după care vom relua procedurile.

Între timp,  războiul a început,   pericolul ploilor radioactive e iminent. Două tragedii planetare care nu depind de mine.

Mama, însă, va depinde exclusiv de mine, de-acum înainte.

Când muzica filmului este, ea însăşi, un personaj



Lucia Verona  mi-a dat o temă (muzicală) pentru acasă. Eu, aşa cum bine ştie domnia sa, îmi fac lecţiile cu plăcere!

Cu aceeaşi plăcere le-aş da de lucru următorilor mei prieteni:  

lui Voicu , să-l mai liniştesc,  Theodorei , s-o mai scot din ale ei, lui ElZap şi lui Ifim , pentru că ştiu că le va face plăcere şi Groaznicului Vlad , poate se mai îmbunează.

UPDATE: Aşa e! Tibi are dreptate.



Noi...

Când aud că, în calea radiaţiilor, poţi interpune  un spălat pe mâini cu apă şi săpun, mă cuprinde greaţa.

Când aflu că se administrează populaţiei iodură de potasiu, ulterior expunerii la iod radioactiv, am crampe şi mă cocârjez toată.

Când ajungi să  pui pe un copil, de nici patru ani, senzorul contorului  Geiger – Muller, sperând să-i citeşti, în păcăniturile acelea, viitorul, ca şi cum i l-ai citi în zaţul de cafea,  vomit. De frică.

În rest, da, niponii se vor descurca.

Noi…

Afacerea tzunami

Pământul s-a scuturat ca un câine de apă.

Departe.

Atât de departe de noi, din toate punctele de vedere, încât nouă, în fond,  nici nu ne pasă. Doar ne prefacem că ne pasă.

Undeva, într-o felie de ecran, curge  afacerea tzunami.

Privită de sus, pare o revendicare samavolnică a bunurilor pământeşti. Case, acoperişuri, vapoare, microbuze, conteinere… De sus, nu se observă plutind decât bunurile mari. Cele mici, fiinţele, nu se văd. Într-un fel, e mai bine. Persistă iluzia că nu erau acolo.

Li se spune “victime”, au un număr, din ce în ce mai mare, ţin pagina unu la ştiri, dar atât.

Fie la ele, acolo!

Noi  revenim la procupările noastre. Moni, Oana, Pepe, Mutu, Bote… Fiindcă noi avem preocupări mici, de  patru litere. Suntem un popor mic, într-o ţară mică, unde regurgitează din când în când un vulcănaş. Cam de două ori pe secol o face mai serios, dar nu e cazul să ne alarmăm. O zice domnul Mărmureanu, înmărmurit ştiinţific în optimism.

Pe noi ne iubeşte Dumnezeu, nu degeaba ne luăm la bătaie pe Dealu Mitropoliei, când e zi de moaşte.  Atotputernicul ştie cât putem duce, aşa că pe noi ne ciufuleşte mai cu binişorul, mai în glumă. A jucat cu noi cel mult şeptic.

Cu japonezii, că au de unde, sunt mai deştepţi, mai eficienţi, mai serioşi, mai educaţi, joacă mai dur. Se joacă optic spre nonic.

Dar pe noi sigur ne iartă. Fiindcă noi lipim buline roşii pe zidurile care stau să cadă şi trecem repede mai departe, la treburi serioase, construim catedrale cu lift, turnuri în care  să experimentăm căderea liberă,  parcuri în livadă şi patinoare pe pârloagă.

Sigur, câteodată, când nu adie nici vântul, la noi mai cade câte-un tavan, din senin, peste plânsetul unui bebeluş în pătuţul lui. Dar astea sunt nenorociri punctuale, absurde, pe care le bifăm în coloana “aşa a fost să fie” şi mergem mai departe, pe drumeagul nostru de popor mic şi nevinovat, întru mila Domnului.  

Periculos de galeş

Un domn criminal, pe nume Galeş, a părăsit sala de judecată cu complicitatea unei ferestre deschise.

Nu ştiu care e ţinuta corectă a unui deţinut care are deja două crime la activ. Cu mâinile la spate, cu ele în buzunare… În tot cazu’, cu ele slobozite din cătuşe, din moment ce s-a mişcat mai iute ca gândul păzitorilor lui care, până s-or fi gândit ei cuvintele “uite-l că fuge…îhî...bă, ăsta chiar scapă! … ce e de făcut? … “ , evadatul se afla deja departe.

Dacă aveţi un pic de timp liber azi, aruncaţi o privire în jurul vostru. Poate îl zăriţi. Nu e greu de recunoscut: arată exact invers decât în poza dată la televizor. Adică nu e pletos şi bărbos.

Hai, să ne mobilizăm în spirit cetăţenesc, fiindcă poliţia are alte priorităţi,  e copleşită  cu cercetarea gardienilor lui “sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu”.

Lebede şi femei

Prima oară când am văzut un pictorial  cu o femeie făcând pe lebăda,  a fost în “Plai cu boi”.

Protagonistă – Mona Muscă.

Femeia, în dubla ei calitate de bunică şi parlamentar, păşea peste marginea cădiţei de duş, teoreticăli corect înfăşurată într-un prosop alb.  Adică nu se vedeau celulita, vergeturile, vasele sparte. Prosopul lucra. Poate lucrase şi fondul de ten ori fotoşopul… n-am de unde să ştiu.

Mi-a fost un pic milă şi un pic jenă.

Acum, a doua oară, îmi fu dat să văd o lebădă care o face pe femeia, în “Playboy”.

N-am mai simţit nimic. Poate o ţâră de plictis şi dezamăgire. Că nu s-a găsit niciun profesionist adevărat să-i explice că, după ce ai exersat 10 -15 ani să dansezi în “Lacul lebedelor”, oricât te-ai dezbrăca, oricât ai aduce cu tine şi pe-o colegă, să te dubleze la senzualitate, femeie nu te mai faci.

Presupun că cei mai mulţi consumatori de Playboy, oricât de exersaţi vor fi fiind ei la capitolul imaginaţie debordantă, n-au reuşit să vadă în poze decât două balerine în pielea goală. Fiindcă e mare diferenţă între sintagmele astea : “o femeie goală” şi “o femeie în pielea goală”.

Iar stângăcia artistului care le-a pus fetelor mileuri la gât, unul alb şi unul negru, mai mult a stricat decât să repare.

În fine, ar trebui să mă opresc aici din comentarii. Ce-am avut de zis, am zis. Dar nu mă lasă domnişoara balerină Roxana Golban: dă interviu la “ştiri” şi arată la faţă cum arată, şi vorbeşte cum vorbeşte…

Îmi sună în ureche un vechi cântec de cătănie – “Nu te pot iubi, fetiţo, / mi-ai pus bromură în cafea…”

Dacă până mai alaltăieri se întrebau pesediştii ce mesaj partinic se revarsă din pictorialul balerinei de partid, uite, ăsta e.

Un prinţ din Levant îndrăcind vânătoarea...

…a dat interviu în Gandul .

Mi s-au umplut ochii dă lăcrămi şi mi-am pus picături în nas, că mi se înfundase. Lui, nu. El  a povestit, “atent la culori”, că a intrat în afaceri cumpărând corzi de racordaj franţuzeşti, din Rumânia (ieftin) şi vânzându-le franţujilor, lor, înşile (scump).

Iaca citatul, cu ghilimea:

"Eu am început o afacere, când aveam 30 de ani, sau mai puţin chiar, şi mă duceam cu 40-50 de kilograme de conserve în Egipt, ca să nu cheltuiesc lira aia egipteană, şi mâncam conserve două-trei săptămâni (...). Şi atunci am început să fac afaceri. Cu banii pe care mi-i dădea cumpăram pantofi pe care-i vindeam în România, după care cumpăram corzi de tenis care erau făcute în Franţa şi le vindeam în Franţa, pentru că le cumpăram mai ieftin în România, şi aşa mai departe".

La f(r)aza asta, mi-am şters mucii iscaţi de bixtonim pe dosul mâinii şi-am început să raţionez, pe uscat.

Va’zică genul ăsta de comerţ, cu “ţ” de la tun, pe care-l practicau rumânii cu dosar de colaborator al securităţii, devine un model şi-un egzemplu de afacere şi-un răspuns la întrebarea “Cum ai făcut primul milion?”, dar acelaşi procedeu, aplicat de preacinstiţii comercianţi de medicamente din zilele noastre, care vând medicamente englezeşti, cumpărate din România,  în Anglia, ca să iasă în câştig, e cazu’ să devină caz.

Păi cum?

Nea Ion,alias Ţiriac, dă asta pe goarnă?

Nu zicea poetul că “cornul sună, însă foarte puţin”?

Cât duduie ceva, e de bine!

Cum stăm? Binişor. Creştem.

Cine-a zis? Boc. De la nivelul lui, orice se petrece pe lumea noastră, a românilor,  arată a creştere.

Pe lumea ailaltă încă nu ştim cum arată, dar se depun eforturi considerabile să ajungem şi-acolo, să vedem cum e.

NASA a explorat susul până n-a mai putut. Josul a rămas necercetat. Acolo e de noi! Creştem de la jos excepţional  la jos mediocru. Adică ne scade josul cu zero virgulă unu pe an şi ne apropiem vertiginos de nivelul mării. Unde se bagă un soft  de numărat turişti.

Mă număr ca turist, deci exist!  Nu sună bine? Sună!  Ca “omnia mea mecum porto” la Nuţi pe blog.

  

De fapt, e aşa o linişte pe plaiul mioritic, aşa adie vântul prin buzunarele iţarilor, aşa frumos râd în soare macarale ruginite că, dacă închizi ochii să nu mai vezi ce e în jurul tău, auzi cum duduie economic povestea duduii Moni cu duduiul Iri.

Al patrulea Revelion

Există Revelioane decalate. Pentru cei care sărbătoresc anul nou pe stil vechi, pentru chinezi, pentru chelneri şi bucătari.

Aseară, Antena 3 a organizat, în emisiunea lui Gâdea, Revelionul Oamenilor Care Încă…

-          mai cred că Binili învinge Răul

-          mai ştiu ce e ăla un reportaj

-          mai fac diferenţa între frumos şi deştept

Aseară  m-am simţit confortabil în faţa televizorului. Şi răzbunată! Aş detalia ideea asta, dar mi-e că-mi scapă, aşa că mă bizui doar pe cei care intuiesc ce-am vrut să zic, fiindcă s-au simţit şi ei la fel: răzbunaţi.

Şi bogaţi.

Aseară m-am lăfăit într-o baie de aur, m-am simţit cetăţeanul relaxat al unei ţări bogate, i-am iubit pe ţiganii români din adâncul inimii, pe toţi deodată, nu doar pe cei cu care sunt prietenă şi m-am tirat, discret, la bucătărie,  când a început povestea surdo-mutului orb pentru că, peşte sensibil fiind,  mi-a ajuns romanul “Bruta”, de Guy Des Cars. Mai mult de-atât,  nu pot naviga în universul acestui rar şi triplu handicap.

Am revenit în faţa ecranului după, când operatorul răsfoia nişte chipuri care păreau extraordinar de frumoase, doar fiindcă în spatele privirii lor era un gând, o minte, o entitate, nu doar mezel, silicon şi gene false.

 Atunci am sperat că multă lume va realiza cât de înfiorător de urâtă e Raluca Turcan, cât de lătăreaţă şi colbuită e Elena Udrea, cât de nimeni sunt eroinele tabloidelor care fac lucruri ce încap pe gaura cheii.

M-a impresionat până la lacrimi machiajul,  făcut la repezeală,  al debutantelor în reportaj. Fondul de ten trebuie întins dincolo de mandibulă, “se dă” pierdut pe gât, acoperă lobul urechii…

Dar mi-am păstrat zâmbetul  prostovan al celui înfometat de iluzii, pe care l-am exersat, prima oară, acum 21 de ani.

p.s.: E prima oară când îmi pare rău că n-am un blog foarte traficat. Aş fi vrut ca acest comentariu să ajungă până în faţa ochelarilor lui Mihai Gâdea, pe care-l apreciam, cu rezerve, până ieri.  

Mărţişor pentru noi

Prietenii Gării, dar mai cu seamă prietenele ei au primit un mărţişor de la Baghi.

Să-i mulţumim şi să-i spunem adevărul: e cel mai scump mărţişor pe care l-am primit anul acesta.