Nu trageţi în manelist: face şi el ce poate!...

Am de gând să fac ceva ce-o să vă mire. Pe voi, ca pe voi, dar pe mine mă lasă cu gura căscată.
O să le iau apărarea maneliştilor.
Nu fiindcă îmi plac!

După sintagma “produs naturist” , folosită în limba română cu multă nonşalanţă, de la universitar până la plugar, maneleala e al doilea fenomen care-mi întoarce viscerele pe dos. Din pricina sound-ului (cred că aşa trebuie să-i zic ţurluielii aceleia), din pricina vorbelor cărora e musai să le spun text şi din pricina fiinţelor care suprapun cele două nenorociri, zgomotind pe la tot felul de ocazii cu masă şi dans, contra cost.
Dar să presupunem, de dragul utopiei, că într-o bună zi cineva, cumva, un superman,un robocop, un harry potter de-ăsta căzut din ceruri, ne-ar scăpa de maneluirea industriei noastre muzicale.

Cu ce-am rămâne?

Cu nişte Ande, Sande, Andrele, Mişele, care se jură pe ce-au mai bun – vocea?! - că ele cântă arănbi şi haus. Bine, a curs multă apă pe Dunăre până m-am lămurit eu că arănbiul românesc e R&B, că nu semănă. De house nu ştiu să mă pronunţ. Mă ia aşa un fel de mâncărime pe piele, şi trebuie de urgenţă să părăsesc zona unde se intonează genul ăsta.

În fine! Admit că nu mă pricep, că sunt un fel de Mircea Badea la feminin, nu se lipeşte zdringhi-zdringhi de mine.

Dar la cuvinte ar trebui să mă pricep, cât de cât. Să le iau aşa, fără muzică, să le citesc ca pe nişte simple poezii, să vedem, poate pe uscat , fără zgomotul de fond, înţeleg mesajul, mă liricesc cumva la suflet.

N-au cum să fie textele muzicilor de club la fel de amărăştence ca ale maneliştilor de nuntă la cort!
Ăia, vai şcoala lor primară, n-au de unde! E normal să...
“Oare mai simti ce simt si eu
ma tot intreb mereu
ce simplu mi-ar mai fi
daca eu nu te-as iubi”

Dar astea, rimelatele, siliconatele, şuviţatele, îmbrăcatele în lurex şi lycra, artiste cu liceul în cele din urmă, trebuie să-mi transmită şi mie, cumva, fiorul elementar al simţămintelor.
Ia să vedem! Vasăzică:
“Ascunde-ma bine in inima ta
Sa fiu o parte din tine
Iubeste-ma cum numai tu ai putea
Iubeste-ma bine.”

Hm! Poate n-am ales eu ca lumea. Mai dau un click şi citesc:

“Vreau sa ma las din nou
Sa incep o noua viata
Iubeste-ma, eu vreau sa simt ce e dragostea
Vreau sa ma las din nou
Sa incep o alta viata
As vrea sa iubesc cu inima.”

Sau uite asta, ditamai strofa, pare serioasă…

“Toti baietii vor ca toate fetele sa fie pe placul lor
Si toate fetele vor baieti care sa le spuna mereu ce vor
Toata saptamana; Sa-mi faci mereu pe plac
Sa m-alinti intr-una; Sa-mi spui cat de mult te atrag…”

Parcă-mi vine să mă întorc la primul catren, al cui o fi, al lu’ Miţu Principialu’, nu contează, da’ parcă e mai clar libretul: “oare mai simti ce simt si eu/ ma tot intreb mereu/ ce simplu mi-ar mai fi/ daca eu nu te-as iubi”.
Unde mai pui că zice corect, “mi-ar mai fi”, nu “mai mi-ar fi”, cum le mai scălămbăie premierul de Răchiţele…

Poate sunt genurile astea prea grele pentru mine. Poate prea mă hazardez.

Ia să iau ceva mai comestibil, mai clasic, mai de calitate, să vedem ce cântă Elvis Prâslea lui Bănică. Fiindcă omu’ e artist-artist, îl moşteneşte pe taică-su (doamne, ce bun a fost în Pristanda, ăl bătrân!), nu face rabat, a şi zis-o de multe ori, că la el arta e artă, că să nu ne batem joc.

Dau pe youtube, cântă cu-o duduie, e ceva săltăreţ, pe bune, ritmat , cu ăsta chiar am noroc: cântă rock. Şi ce zice el acolo, în hitul intitulat “Prosopul”?
Zice:

“Dar te rog
Lasa prosopul mai jos
Ca m-afectezi la sistemul nervos
Am analizele toate la zi
Te iau de buna voie cu pirostrii
Dar te rog
Lasa prosopul mai jos
Ca m-afectezi la sistemul nervos”

Auăleu, maestre junior!
Şi eu care-mi imaginam că mai rău decât să-ţi strice Veta chiuveta, nu ţi se poate întâmpla! M-am şi gândit atunci, când am rămas mută de uimire ascultând refrenul
“Ieri m-am intalnit c-o fata care mi-a zambit frumos
Am intrat putin in vorba si am fost politicos
Ea m-a invitat acasa sa sorbim cate-o cafea
Dar cand o priveam mai tandru urla tare cineva
Si striga :
'Veta !
Mi-ai stricat chiuveta.'”,
de ce n-o fi ales alt nume de fată? Că dacă zicea “Lina, mi-ai stricat maşina!”, era mai rupt din realitate. Sunt mii de bărbaţi cărora le-a venit să strige măcar o dată în viaţă chestia asta şi fără să cânte!

Şi-atunci mă-ntorc şi zic: ce dracu’ o tot facem pe sclifosiţii, pe vagnerienii, pe şopeniştii, că şi-aşa nu suntem decât vreo două sute de mii, ăştia care cârnim din nas la manele?

Uite, nu mai sunt manele. Gata!
Ce altă muzică românească ascultăm?
De-astea?!
Mai bine nu!

Zodia Cancerului. Sau vremea ducăi…

M-am gândit mereu la boala asta, ca la o sentinţă divină pe care o primeşte un neam întreg, din tată-n fiu, pentru un rău voluntar sau involuntar comis de unul dintre descendenţii direcţi - cândva. Sentinţă care cade uneori, haotic, pe capul unui nevinovat urmaş. Nu-s eu prima cea care numeşte suferinţa aceasta – boală karmică.
Cealaltă variantă era să admit, normal, că e o boală ca oricare, cu costuri enorme pentru curare şi care a fost intenţionat scăpată din lesă ca să înflorească marile concerne farmaceutice şi, în paralel, să mai scadă presiunea demografică.
O a treia explicaţie, aceea că ÎNCĂ nu poate fi vindecată, dar ne străduim, nu stă în picioare. Fiindcă s-au alocat fonduri enorme pentru explorarea cosmosului, când maladia asta, mortală deja ,purta un nume şi micul pas al unui singur om, dar mare pentru omenire seamănă, în acest context, cu spagatul pe două scaune, orizontal sau cu lipitul genunchiului de nas, în plan vertical, la french cancan.
Adică nu ne face trebuinţă.
Şi atunci?

Câştig concursul de "Mi-s...la scris!"

Cam aşa mă simt de când am luat premiu la concursul „Blog de blog”!...
O să mă mai simt aşa, o vreme, apoi voi uita şi iar nu mai dau doi bani pe mine.

Cred că ar trebui să ţin o scurtă cuvântare de mulţumire dedicată Luciei Verona, Juriului, cititorilor mei curenţi, celor accidentali, scriitorilor de bloguri pe care-i citesc eu mereu, celor pe care-i citesc doar câteodată, tuturor oamenilor şi întâmplărilor care m-au determinat/ajutat să-mi fac un blog.

Dar în mod special, cu totul special, trebuie să-i mulţumesc mamei mele, care-mi găteşte şi acum, la bătrâneţe (a mea, nu a ei), oferindu-mi timp de tastatură.

Ca să nu vă imaginaţi, însă, că m-a ţinut în puf toată viaţa, uite, o să vă povestesc ceva despre ea...



RECITAL

Calea Victoriei într-o după amiază de mai. Lume puţină.
Mi-am luat o porţie generoasă de aplauze şi-un braţ de cărţi din partea Uniunii Compozitorilor.
Ropotele prietenoase iscate de cel mult o sută de perechi de palme se sting în amintire, treptat, cu fiecare pas târşâit cu care mă îndepărtez de locul faptei.

Mult mai clar aud acum vocea profesoarei mele de pian care îi explică mamei ce, cum şi unde “n-am cântat bine”. Dă tot felul de referinţe tehnice, ca şi cum mama ar fi vreo specialistă .
Fără să mă uit înapoi, respectînd regula jocului pe care Orfeu a încălcat-o, las între mine şi ele atâta distanţă cât să pot asculta ce-şi spun.

Nu e nevoie sa întorc capul, ca să ştiu că mama îi încuviinţează sistematic fiecare vorbuliţă şi că păstrează pe chip acea expresie de resemnare preocupată cu care ar asculta descrierea unei infidelităţi conjugale de-a tatei.

Sunt disecată ştiinţific, cu probe, doamna Lungu exemplifică, intonând un scurt fragment , “…şi acolo, spre final, unde sunt arpegiile alea, ti-ri-ri-ta-taaa, pa-ra-ri-pa-paam, trebuia să pună surdina…”
Amărăciunea şi furia mamei cresc treptat.
O să zici - de unde ştii, dacă nici nu te uitai la ele?
Păi tocmai asta e, că ştiu, am învăţat să-i măsor tăcerile, să i le decodific.
Ştiu! Şi uite argumentul. Mama zice: “ Dacă e aşa, doamnă, noi o putem retrage, de la toamnă să meargă la o şcoală obişnuită - ce-i trebuie muzică? – dacă nu vrea, nu vrea şi gata!…”

Ceva mă trece pe şira spinării şi îmi aduce lacrimi în ochi. Eu crezusem că vreau să fac pian, dar ce ştie o proastă de doişpe ani? La vârsta asta, adulţii ştiu mai bine ce-ţi trebuie, ce ţi se potriveşte, ce e sănătos pentru tine.
Profesoara o dă niţel la întors, nu se aştepta să-şi piardă eleva cu atâta uşurinţă, şi obiectează, “Staţi, că n-am zis că nu e un copil talentat, dar uite, o apucă aşa, câteodată, pe scenă face câte ceva de capul ei… E şi vârsta asta păcătoasă, vă spun, că eu îi cunosc pe copii, o să-i treacă”.
Mama, nu şi nu, o ţine pe-a ei, din toamnă o să merg la şcoala de cartier. Sintagma şcoala de cartier trebuie sa sune dramatic, injositor, este echivalentul lui “orfelinat”.
Mi s-au impăienjenit ochii de plâns şi de panică, vasăzică vorbeşte serios, am terminat-o cu muzica…

În clipa aceea îmi amintesc un detaliu salvator, mă întorc cu faţa spre ele şi, cu riscul de-a fi acuzată că trag cu urechea, le spun: “ L-aţi văzut pe domnul înalt, bătrân, care s-a ridicat din sală şi-a venit la mine şi m-a pupat? Era Diamandi Gheciu. Era compozitorul, mamă! S-a aplecat, m-a luat in braţe şi mi-a spus –Nu ştiam că suita mea pentru pian e atât de frumoasă!... Bravo, copilule, ai cântat minunat... Intelegeţi? Lui i-a plăcut.”

Pentru o clipă, în aer pluteşte o descumpănire totală.
Blonda grasă, cu faţa ei de brânză de vaci, pe care, după atâţia ani de game, de sonatine, de Impromptu-uri, eu chiar o iubesc, e încurcată şi nu găseşte o explicaţie plauzibilă.
Îmi închipui ce-i umblă prin minte : “ Cine dracu’ şi-ar fi imaginat că Diamandi Gheciu o să fie în sală?!”…
Dar mama, mama care e mereu pe fază, reface urgent raportul de forţe şi mi-o trage scurt, lăsându-mă fără replică: “Ăla? Ce ştie ăla? Un moş!...”

UPDATE: Imaginea din stânga-sus a textului e... EU! Autoportret. De pe vremea când semnam cu nick-ul "Principessa" pe forumurile ziarului "Gândul". Fac adăugirea asta fiindcă abia acum realizez că foarte puţini ştiu, înţeleg, de ce zic eu că aşa arăt. La meclă.

Fără titlu

Aţi avut vreodată un prieten artist plastic?
Unul dintr’ăla care înfige beţigaşe şi pietricele de râu, într-o bucată de chestie topită şi solidificată în nu ştiu ce condiţii şi intitulează lucrarea „Insomnie”? Pe urmă ia alte pietricele şi alte beţigaşe şi le aranjează mai aleator ca-n prima creaţie, tot în topitura precedentă şi-i zice „Amintire”? În fine, când a produs vreo 30 de combinaţii de-astea de trei luate câte trei, adică beţigaşe, pietricele, maclavais solidificat, te invită la vernisaj.

Ca să nu se rătăcească vreo creaţie în timpul transportului, le dă nume tuturor, de la „Nostalgie”, la „În genunchi mă-ntorc la tine” şi e foarte posibil ca una dintre ele să se numească „Fără titlu”.
Taci şi înghite!
Ţi-ai pus ciorapi de 140 deni, maron, pantofi rumburak de culoarea măslinei crude, ai şalul ăla oranj, de caşmir, pe care-l porţi la ocazii şi la centura de piele lideoven... Aproape că arăţi ca Robin Hood. Nu te fă de băcănie, întrebând cum de n-are titlu, tocmai „aia”!

Trebuie doar să surâzi, pierită de atâta frumuseţe, să ceri autograf pe prospectul expoziţional, să-l feliciţi şi să-i mulţumeşti că există, apoi să-ţi ţii pliscul.

În felul acesta rămâi în lumea bună. Dacă nu înfiptă, măcar atârni de ea. Un apendice, acolo, umflat de exclamaţii care frizează extazul, un simulacru de rafinat cunoscător, o doamnă, în cele din urmă...

Ce dracu’ voiam să zic cu perambulul ăsta?
A, da!
Că mi s-a acrit de sclifoselile non-discriminatorii.
Că nu vreau să mai văd sintagma „de etnie romă”.
Vreau să le zicem ţigani.
Pe urmă, n-avem decât să stăm de vorbă despre ei.
Puteţi începe voi!

Eu cînd vreau să flutur, flutur!

E plină ţara de dudui care fac carieră prin forţe proprii, printr-o simplă fluturare pe sticlă.

Unele flutură niţel din gene şi-şi găsesc imediat un sponsor care nici nu pare de cât are, devenind peste noapte mirese în transmisiune live.

Altele flutură dintr-un volănaş însăilat peste şolduri, ţinându-se cu amândouă mâinile de un microfon şi ajung rapid cântăreţe de playback.

Până săptămâna trecută, cea mai importantă fluturare care a generat seisme politice părea să fi fost cea a bileţelului roz, din geanta doamnei Udrea, pe sub nasul lui Tăriceanu.

Acum treaba asta e deja istorie, fiindcă a apărut o altă duduie blondă fluturînd un dosărel de 36 de pagini şi iată-l pe Cristian Diaconescu făcînd pasul în lături. Sau în lături, nu-mi dau seama cum trebuie pus accentul.
Să remarcăm că Jucan îi dă clasă lui Udrea, din toate punctele de vedere.
Şi, pe deasupra, mai e şi discretă.

Mai rămâne s-o remarce şi Traian Băsescu.

Ghicitoarea

Cum am cunoscut-o.
Din întâmplare.
Căzuse vara peste Oraşul Vechi şi de vreo două zile cădea şi faţada uneia dintre cele mai frumoase clădiri de vizavi, bucăţi de îngeri, struguri, flori, tot basorelieful de pe cornişă, cred că aşa-i spune brâului de sub acoperiş, îl nimicea unul cocoţat pe o schelă, scăpa de el metodic, tocmai apusese soarele şi nu-mi venea să-mi cred ochilor, cât de minunat se ridica norul de praf trandafiriu.

A intrat cum e ea, mare, greoaie, legănată, spre nouăzeci de kile, din care părul atârnă cam o zecime.
Se uita urât, mie nu-mi plac ţiganii care se uită aşa, sigur căuta scandal şi deja mă zburlisem pe dinăuntru.

A zis “Fă, pupa-ţi-aş tălpile, tu eşti sefă aici? Dă şi mie doctoriile astea azi şi ţi le plătesc mâine, că n-am un leu până mâine, să moară copiii mei!”
I-am făcut socoteala pe bucata ei de hârtie şi i-am zis cât o costă, un milion şase sute.
I-a căzut faţa. A blestemat-o pe doctoriţă un sfert de oră şi mi-a zis “N-am, fă! N-am până mâine. Îţi las cerceii.”
“Păi n-ai zis că vii mâine cu banii? Ce să fac eu cu cerceii tăi? Aduci banii şi gata!”

Nu-i venea să creadă. Probabil că era sigură c-o s-o refuz, ochii ăia plini de venin erau pentru momentul pe care tocmai îl trăia, cine ştie ce spurcări îmi pregătise pentru când aş fi zis eu “Nu pot!”. Şi-acum se uita la mâinile mele, cum îi umpleam punguţa, total nepregătită.

N-a zis nici mulţumesc. N-a zis nimic, doar se uita într-un fel anume pentru care uneori merită să pierzi un milion şase sute.

A venit a doua zi. Nu mai era soare, ploua, schelele de peste drum erau pustii, renovatorii luaseră o pauză, ori poate era prea devreme pentru ei.

Mi-a netezit bancnotele în faţă şi mi-a spus încet, de parcă ar fi dormit careva lângă noi : “Auzi fă? Să-mi spui cum te cheamă şi să vii să-ţi ghicesc, că ţie nu-ţi iau un leu! Iau de la alţii destul, de la senatorese, politicienese d-astea bogate… Păi tu ştii cine sunt eu?” Am zis că nu şi mi-a spus cum o cheamă.

Are un nume frumos, de zeiţă, ca părul ei, ca ochii.
Aşa ne-am împrietenit.

Nu-mi spune niciodată ce le ghiceşte femeilor ălora care fac să se vândă ziarele de scandal. E deontologia în persoană! Dar îmi spune la cine se duce.

Dacă nu minte, e uluitor câte politicienese şi neveste de politicieni îşi dau în bobi, ca să ne guverneze.

Şaiba lui Boc

Se găseşte, oare, careva să-i explice lui Boc ce e o şaibă şi cum se fabrică ea?

Nu de alta, dar, de două ori în ultima săptămână, tovarăşu’ Boc a făcut referire la şaibă şi la şăibari:
“…muncitorul care munceşte la şaibă în uzină de la 5:00 dimineaţa la 16:00 după masă cu toate problemele şi greutăţile, are o greutate şi o muncă specială.”
Sau:
“Multi părinţi care au venituri mai mari nici nu ştiu care este cuantumul alocaţiilor, iar oamenii care muncesc la şaibă nu ştiu cum să îi drămuiască.”

Înţeleg că, în mintea lui sau în incinta unde ar trebui să-şi aibă creierul, s-a înşurubat imaginea unei şaibe apocaliptice, cam de dimensiunea unui OZN pe care un trist, costeliv şi disperat, o smulge incandescentă, cu mâinile goale, din gura unui cuptor de topit minereu, operaţiune în care îşi sacrifică unsprezece ore pe zi , dacă nu chiar viaţa.

Tare mi-e teamă că minionul politruc de Răchiţele încearcă să reînvie mitul uvrierului asuprit, singurul care, în şalopetă, asudând acru şi sfânt, în şchimbul dă noapte, ne dă nouă lapte, brânză, carne, miere, lână, ouă, case, troleibuze şi hăini dă blăni, ca să ne împrofităm noi de pe urma lui.

Mi-e teamă că ziua taie pensii, taie salarii, taie alocaţii şi noaptea taie litere din carton tip “ciocan” şi le lipeşte pe mari bucăţi de pânză roşie.

Mi-e teamă că, înainte de-a lipi geană peste geană, scoate de sub pat poza înrămată a idolului său, o pupă pe geam şi întreabă, şoptit: “Eşti mulţumit de mine, Tizule?”

Dar cum Emil Bobu îl priveşte din ramă posac, birjarul caleştii prezidenţiale ne va biciui a doua zi, mai cu sete, pe toţi, de-o să ne ia naiba. Inclusiv pe cei cu şaiba.

CineMAprostit

De trei zile e festival de filmuleţe şi înregistrări pe toate canalele tv.
Toată lumea deontologeşte la ele.
Nu-i de mirare că o ştire bună risca să treacă neobservată, dacă nu ne-o semnala Badea Mircea, răscolind cu mouse-ul prin jăratecul presei.

Cei care au trei rable în garaj, poa’ să-şi cumpere un junghi de maşină nouă, fluierând.
Iată ceva constructiv!

Junghiul cel nou, scump dar luat ieftin, o să iasă imediat în trafic, să-şi facă rodajul între străzile Pieptănari şi Paştele Mă-sii, unde va fi ca-n palmă, pentru o vreme, fiindcă dau Regii Nisipurilor un şfung , un ŞFUNG, nu un JUNGHI, cum a înţeles traducătorul filmului “Marea Astupare de 7 zile”.

Regii Nisipurilor am zis?!
Am greşit.

“The Sandkings” e o ecranizare după o nuvelă S.F. care mi-a plăcut mie, despre nişte gândaci extratereştri, care au fost crescuţi pe ascuns de un tip, într-un acvariu cu nisip, şi ei tot construiau din nisip, şi purtau războaie între ei, adică erau deştepţi şi civilizaţi, iar ăsta care-i creştea le tot dărâma construcţiile, ei făceau altele, iar se băteau între ei, dar mai ales creşteau, se umflau, că a trebuit să le facă alt acvariu, mai mare, gândacii îl iubeau, îl simţeau ca pe un fel de zeu al lor, şi el îi iubea şi credea că-i controlează, chiar a rămas tâmpit într-o zi când s-a trezit cu Regii Nisipurilor că-i sculptaseră, cu lăbuţele lor multe şi pricepute, chipul din nisip, asta a fost prima dovadă covârşitoare a inteligenţei aproape omeneşti, iar el, eroul principal, nici nu ştia ce simţăminte să-l mai încerce, să se umfle în pene sau să i se facă frică, până la urmă a biruit sentimentul numărul doi şi a încercat să-i distrugă, numai că a încercat prea târziu.

Regii Asfaltului trebuia să zic.

Dar nu ştiu de ce , parcă tot Regii Nisipurilor îmi sună mai bine, de când am văzut ecranizarea noastră, cu subtitrare in limba română, cu doctorul Sorin Oprescu în rolul ”Dr. Simon Kress.”

Decât că nu-s Porumboiu...

Mă uit a cinzecea oară la filmul “Pălmaşii”, ăla pe care l-au dat toate televiziunile non-stop, parcă mai înverşunat ca pe coproducţia “Copilul albastru”.

La început l-am sorbit cu emoţie şi cu mentalitate de gospodină care vede o dramă în orice telenovelă.

Adică eram în starea aia de “ioooi!...” care se aude din off, la un moment dat şi nu-mi prea ardea de râs.

Bă, ‘z dai seama?! Acţiunea se petrece la Saint Paul de Mureş. O mie jumate unguri, o mie jumate români, o mie de ţigani, doi nemţi şi-un ucrainean.
Ei, din mia aia de ţigani, o femeie de etnie romă şi-a depăşit condiţia şi s-a făcut profesoară. De română, normal! E destul şi aşa! Pe urmă s-a îngrăşat exact ca româncele, adică a pus multă slană pe abdomen, până a ajuns să corespundă normei, 60 – 90 – 60, da’ i-au rămas gleznele subţiri şi şi-a luat haină de piele. Catalogu’ îl avea de la şcoală.
În momentul ăsta intră în scenă, ieşind din direcţiune, miliţianul de tip nou, cu ochelari…

Pe la vizionarea douăzeci, parcă începuse ochiul să mi se profesionalizeze.

Nu mai urmăream ca diletanta, uşor lăcrimată, tragicul destin al personajelor, o biată profesoară de română, ţigancă, femeie, singură şi lipsită de apărare, în faţa unui plăvan de mascul cam dobitoc şi cam lipsit de iniţiativă, care, nefiind “de română”, ci doar “de poliţie”, ia ad literam replica ei plină de înţelesuri – “Tu de ce vrei să pui mâna pe mine?” şi-i răspunde, miliţieneşte - “Nu vreau, doamnă!”
Deja gustam detalii… Cum îl ameninţă ea - “Vezi că-ţi dau o palmă de nu te vezi!”, la vreo trei secunde după ce i-o trăsese, de i-au sărit agentului ochelarii.

Înseamnă că palma care precede replica era pentru altceva , petrecut anterior, ce nu se vede pe film…

A zis miliţianul ceva? A vorbit urât?
Astea sunt întrebări fireşti pe care şi preşedintele nostru şi le-a pus, în legătură cu o palmă. Fiindcă orice palmă are o poveste.

De pildă a miliţianului către profesoară, aia adevărată, virilă, netrucată, care-i cam dă femeii capul pe spate, e replica emoţională la primejdia prin care trecuseră ochelarii lui. Ce reflexe, dom’le! Ce repede i-a prins, pe piept!
Apoi, cum are gestul ăla, scurt, uman, parcă ar lua-o de braţ şi celălalt, mai scurt, mai uman, când se fereşte el, bărbatul, de-o posibilă nouă plesneală, da’ ea, nu! Nu mai dă.

Plânge încet, subţirel, feminin, neostoit. De durere şi de discriminare.

Aseară deja urmăream filmul ca un cunoscător, cu detaşare, mi-l pusese Gâdea în stânga-jos-ul ecranului, să-l mai studiez, cât sintetiza el ziua, îi dădea zor cu palma aia pe reply, la viteză mare şi atunci mi-am dat seama că ce rău îmi pare că nu-s eu Porumboiu.

Ce film scoteam eu din faptul ăsta de viaţă!
Deja ştiu pe cine puneam în rolurile principale: pe Marilena Chelaru şi pe dom’ Vizante. Parcă-l şi aud pe Marius Florea Vizante zicând : “Nu, doamnă!”

Despre ce să fi fost vorba în film?

Exact despre ce e în reportaj: despre pălmi. Despre cum o-ncasăm. Despre descreieraţi şi discriminaţi. Despre.
Îl făceam cu final deschis: în plan îndepărtat, peste pajiştea unui deal, profesoara de etnie romă fuge despletită şi agentul o urmează gâfâind, îndeaproape. O urmează sau o urmăreşte. Rămâne la latitudinea spectatorului. Şi în plan apropiat ucraineanul, ăla, unicul din Sao Paolo de Mureş, îşi lustruieşte cu mişcări lente, aproape lascive, arma cu lunetă…

Din nou, Omul cu Coasa...

Ce-l rodea pe Boc, sâmbăta trecută, la postul de radio Antena Satelor, despre care nu ştiam nimic, nici măcar că există, dar i se face promo pe site-ul Guvernului:

“Să ştiţi că unele ţări în Uniunea Europeană acum trec la 67 de ani şi la femei şi la bărbaţi la vârstă de pensionare. Noi în 2030 ne gândim la o asemenea formulă. Care e problema cu speranţa de viaţă? Speranţa de viaţă astăzi, în România, e, nu ştiu, 68-71 de ani, dar - atenţie! - aici se are în vedere şi mortalitatea infantilă, când se stabileşte speranţa asta de viaţă, şi faptul că intervin foarte multe decese la vârste mult mai timpurii, şi nu doar la vârsta aceasta de 68-71. Nu toată lumea moare în ţara aceasta la 71 de ani.

Aşa. Deci, în 2010 care e statistica? Vedeţi, vârsta medie reală de pensionare e 54 de ani. Femeile după ce ajung la pensie trăiesc în medie cam 17 ani, după ce ajung la pensie. Bărbaţii numai 14 ani trăiesc după ce ajung la pensie, deci cât beneficiază ei de pensie după ce au intrat în pensie - da?

Deci, în 2030 se va micşora un pic. Femeile vor trăi aproximativ 20 de ani mai mult după ce ajung la vârsta de pensionare, iar bărbaţii vor urca şi ei la 18 ani aproximativ după ce ajung la vârsta de pensionare. Tot se va păstra un decalaj...”

Ca întotdeauna, incoerenţa vorbitorului mă depăşeşte.
Să verific dacă am înţeles bine…

Prin urmare, noi, ce s-o mai dăm cotită, indiferent când ne pensionăm, conform vârstei medii reale de pensionare, cam golănim de pe la 54 de ani. În schimb, când vine vorba s-o luăm din loc la 71, tot conform statisticii, fentăm calculul şi trăim cu nesimţire, cîţiva anişori buni în plus.

Am priceput corect, nu?

Omul cu coasa nu se dezminte!
Păi nu merită să-i dorim să fie un pensionar model, respectând el toate statisticile?

O SUTĂ pentru Daniel

Aveam o datorie.
Nu faţă de voi, ci faţă de mine. Mi-am promis că voi spune cum a ieşit experimentul Daniel.
A ieşit semiprost.
Lunea trecută credeam c-o să scriu cu roşu – O MIE DE EURO pentru Daniel, din Oraşul Vechi!
Unde seara e atâta linişte, că zgomotul pe care-l face croitorul de vizavi trâgând obloanele, se aude ca un survol vrăşmaş.
Unde s-au dărâmat câteva bijuterii de case, vechi de o sută cinzeci de ani şi s-au construit câteva bloculeţe oribile, vopsite în portocaliul ăla de exterior care, probabil, se dă gratis la “Chimicale” şi s-au pus termopane maro. Sigur, teoretic, portocaliu cu maro sună bine dar de văzut, se vede cumplit.
Moşu’ de la Pompe Funebre a dat tonul, el a distrus cea mai frumoasă clădire veche şi a făcut o cazemată, cu două etaje. Nu mai ţine coşciugele rezemate de zid, pe trotuar, fiindcă are showroom.
Vine ca întotdeauna, cu un colcovan de bani pe care abia îl cuprinde cu palma, îl lasă la hodină pe tejghea, bancnotele de o sută se răsfiră, libere, ochii lui albaştri, lăptoşi, fixează cu plictiseală grămada de hârtii, pe urmă urcă precis în fruntea mea, ştie, al dracului, şmecheria asta care se învaţă la cursuri de relaţionare interumană, că să nu priveşti în pupilele cuiva, să-i iei fruntea în cătare, să se simtă de la început cine e stăpânul.

Pe urmă spune “un preductal mîrî”. Bineînţeles că el habar n-are ce e aia “MR”, dar n-are importanţă. Nici pentru vii, nici pentru morţi.

Îi dau preductalul şi nu-i spun nimic despre Daniel.
Cum să-i spui unui moş cu firmă de pompe funebre, că ai vrea să-ţi doneze o sumă, cât de mică, pentru ca un om să rămână viu?

Lasă! Următorul…
După primii cinci, deja învăţ din mers.
E foarte greu să ceri.
E foarte greu să ceri bani. Se numeşte cerşit.
După douăzeci de inşi, s-a strâns atât de puţin, că îmi vine să vărs şi să renunţ.
Dacă era pentru mine, renunţam. Dar m-am gândit că, dacă din miile de oameni care au nevoie de ajutor, s-a nimerit Daniel ăsta să-mi atragă atenţia, înseamnă că aşa e scenariul: trebuie să fac ceva pentru el.
Schimb tactica şi nu mai vorbesc decât cu cei foarte cunoscuţi. Şi cu cei care au.

Uite, cucoana asta mă întreabă de nu ştiu ce lapte demachiant Vichi… N-am!
Insistă. Zice că e singurul cu care se împacă. Îmi spune teoria aia, arhicunoscută şi complet eronată că, cu cât înaintezi în vârstă, trebuie să-ţi îngrijeşti pielea mai atent. Eu nu cred în îngrijiri. Cred în “ cum ţi-e gena”. Dar n-o contrazic. O las să-mi spună cât de bune sunt produsele Vichi. E atât de pricepută, de fericită că e pricepută, că până la sfârşit, nici nu mai conteză că n-am să-i dau ce vrea, i s-a luminat faţa, i s-au estompat ridurile, doar fiindcă ştie ce-i cu adevărat bun.
Cumpără alte mărunţişuri, bonul trage spre două milioane vechi, prind curaj şi-i spun de Daniel. Puţin. Mi-am structurat textul în puţine cuvinte şi fără “vă rog”. Dacă vrei - bine, dacă nu – nu.

Se deshidratează sub ochii mei. Arată ca o iguană chibzuită când îmi întinde bancnota de un leu, însoţită de cuvintele “Îmi pare rău! Eu sunt pensionară. Abia dacă mă ajung pentru mine.”

Introduc în punga DANIEL – DONAŢIE hârtia de UN LEU şi mă simt minunat.
A plecat strivită. De nedreptatea care i s-a întâmplat. N-a găsit pentru ea, dar pentru altul s-a găsit! Ultima privire, aia rugătoare, că s-o înţeleg în ce situaţie se află, m-a uns pe suflet.
Aşa sunt eu. Rea!

De-acum ştiu ce trebuie să fac.
Nu mai deschid subiectul Daniel decât acolo unde merg la sigur…

Vineri seara, domnul F., un domn care nu se sfieşte să arate că astmul, şi nu banii, constituie problema lui, a completat cam 25% din suma primei săptămâni. Mi-a şi spus: “Mă ştiţi ! Eu dacă pot să fac un bine, îl fac. Cu toată inima! Da’ să nu fie vreo escrocherie la mijloc. “
“Nu e, vă asigur!”, îl asigur eu.
“Bine, atunci să-i dea Dumnezeu sănătate şi noroc! Cu banii sau fără banii noştri”…

Aşa că am strâns doar O SUTĂ de euro pentru Daniel.

Mâine se vor depune.

Bine, dar de ce nu mi se mai potrivesc mie socotelile de acasă cu alea din târg?
De ce nu mai eşti la fel de iubit atunci când ceri, ca atunci când dai?
De ce se schimbă atât de uşor unghiul luării în vedere?
De ce?
De ce, cei care nu dau, trebuie să dea explicaţii şi cei care dau, dau ce pot, iar cei ce nu dau, argumnetează.
Adică:
Dai?
Da.
Nu dai?
Nu. Dar nu fiindcă nu, ci fiindcă ar trebui să… şi dacă.. ori eu, care… , n-am cum să…

Oameni buni!
În Oraşul ăsta Vechi, unde unii stau fără acte, iar fotograful îşi alocă parcare cu vopsea albă, pe o bucată de asfalt aparţinând ADP-ului, am strâns, pentru un singur om, Daniel, doar o sută de euro, într-o săptămână.

Ce să fac mai departe?

Din greşeală în greşeală...

Am primit pe mail, de la un cunoscut în viaţa reală, un fragment dintr-un articol aiuritor, intitulat “Pornografia – un drog legal”.
Zic “aiuritor”, ca să nu zic “imbecil”.

Undeva, mai jos, răspunzând cu sârg comentariilor, autorul zice că, din pricina exploziei de pornografie din spaţiul virtual, a ajuns să intre din greşeală pe site-uri pornografice.

Mă gândeam: bă, cum dracu’ să intri din greşeală? Mie nu mi s-a întâmplat niciodată!
Până ieri.

Am intrat, ca de obicei, relaxată, la Ciutacu, unde titlul era cât se poate de la locul lui - ”Protestez cu tărie împotriva manipulării!” şi-am dat de asta:

Brusc, nu am mai fost aşa de sigură că nu se poate intra “din greşeală”!

Tot brusc, mă gândesc că, dacă din greşeală, trucangiul ar fabrica nişte cocarde/insigne/tricouri/pungi de plastic pentru 2 aprilie, cu trucajul ăsta “ordinar”, s-ar umple de bani.

Albi, curaţi, cinstiţi, munciţi.

Urgenţe şi nedumeriri

Niciodată n-a fost România o ţară mai ocupată!
Mă refer la diverse trebi pe care le are de rezolvat începând cu anul acesta, nu la cine ştie ce cotropiri duşmane.

Tocmai acum, când avem Criza pe cap, FMI-ul, pandemia declarată de OMS, o iarnă de excepţie care ignoră orientarea spre încălzire globală şi multe alte belele dintre care Boc-premier nu e chiar cea mai mică, deşi aşa pare, s-au ivit câteva urgenţe fără precedent.

Prima ar fi să înţelegem că NU SUNT BANI.

În sine, propoziţia e simplă, din toate punctele de vedere, chiar si gramatical. Citită însă de milioane de inşi care-şi plătesc taxele către buget la timp, enunţul devine prilej de întrebări sâcâitoare, care mai mult încurcă lucrurile decât să le clarifice.

A doua ar fi să aceptăm că, imediat după interzicerea drogurilor uşoare, conform unei liste care s-ar putea modifica zilnic, dacă va fi nevoie, este imperios necesar SĂ INTERZICEM PENSIONARII. Ăsta e un proiect relativ simplu de realizat.

Tagma pensionarilor nesimţiţi şi puturoşi, care trăieşte doar din pensie, care n-a fost capabilă să-şi asigure la bătrâneţe un venit decent, eventual obţinut din vânzări anterioare, va fi redusă la tăcere, jonglînd cu raportul vârstă pensionare/speranţă de viaţă care trebuie să devină unitar. Creşterea valorii numărătorului se obţine simplu, printr-o H.G. De micşorarea numitorului se ocupă sistemul sanitar şi al asigurărilor de sănătate, şi nu de ieri, de azi.

A treia urgenţă pe ordinea de zi e CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI, care trebuie începută musai în vara lui 2010.

Până să mă decid ce ne caracterizează, de fapt, ca neam - ipocrizia sau megalomania tipică celor rupţi în coate, aş vrea să înţeleg de ce era obiectivul ăsta atât de vital Bucureştiului, încât nu putea aştepta vremuri mai bune?

Ştie cineva să-mi spună?

Zăpezile de altădată...

Aţi observat ce bine-a nins ?A nins ca altădată. A nins ca într-o iarnă adevărată.

A nins supus, s-a aşternut, cum era iarna în trecut, a nins destins, uitat, pierdut, a nins de-a stins.
A nins plăcut. A nins normal ca într-o ţară cu climă temperată. Sau temperat-continentală, cum învăţam la geografie, când ne-mbulzeam cu toţi deodată, să-nfăptuim o bătălie, stricând zăpada afânată, ce ne gonea pe toţi din şcoală.

Şi profesoara mea de pian mă preleva din grămăjoară c-un ciocănit de pix în geam, şi eu, aproape degerată, sacrificam minunea iernii şi, blestemându-mi ghinionul, îl masacram pe domnul Czerny . Iar ea se încrunta sever şi-n timp ce eu cântam, scorţoasă, îmi aşeza frumos fularul, căciula, pe calorifer, să se usuce într-o oră, să-mi fie calde pân-acasă...

Cosorul lui Moceanu

De pe vremea când nea Nicu îşi aducea aportul în istoricele lui cuvântări, citate apoi cu sfinţenie de politruci, oameni de ştiinţă, directori adjuncţi şi alţii, care la rândul lor îşi aduceau aportul, conştiincios, fiindcă altfel dracu’ îi lua, eu n-am mai auzit vreun pleonasm atât de sclipitor, de pur-sânge, care să fie utilizat în presă cu o asemenea ameţitoare frecvenţă, ca sintagma „plante etnobotanice.”
Adică, în traducere liberă, plante tradiţional-plăntoase sau, mai curăţel exprimat - plante tradiţionale vegetale.

Desigur, nu faptul că începem să ne simţim din ce în ce mai nesimţit de bine în limba română, după ce dăm cu ea de pământ până se face praf, e cu adevărat grav, ci altceva: această apetenţă pentru confuzia termenilor, pentru necunoaşterea sensurilor , pentru „las’ că merge şi-aşa”, care îi stimulează pe legiuitorii noştri să redacteze ulterior texte ambigue, cu care să le dea în cap băieţilor fraieri şi să le ofere portiţe de scăpare băieţilor deştepţi.

Conform Proiectului de Ordin al Ministerului Sănătăţii, redactat deja de anul trecut şi semnat de fostul ministru Bazac, acela pe care-l tot solicită micul şi neliniştitul Boc spre urgentare şi aprobare, textul articolului 1, cel care stipulează atotcuprinzător, ce se interzice, are următorul conţinut:

“Sunt interzise producerea, importul, comercializarea, distribuirea, oferirea gratuită, transmiterea sau intermedierea transmiterii plantelor, produselor vegetale şi/sau substanţelor care prin forma ambalajului, conţinut, prezentare, instrucţiuni de utilizare, publicitate sau denumire, induc sau pot induce ideea că utilizarea acestora, indiferent de procedeul de administrare – consum, prizare, inhalare, aromaterapia, etc. – ar putea avea efecte similare celor ale plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante sau psihotrope.”

Şi ce nu-i în regulă, mă veţi întreba?
Nu e în regulă absenţa cuvântului HALUCINOGENE, care ar fi trebuit să înlocuiască “psihotrope” şi prezenţa cuvântului “aromaterapie”.

Psihotrop, în sens literal strict, se referă la acţiuni asupra sistemului nervos central. Aici intră şi efectul sedativ, şi cel de inducere discretă a somnului (soporific).
Aromaterapia este, aşa cum se poate deduce, dacă nu ştim deja, terapia prin mirosuri plăcute. În aromaterapie nu se folosesc plante întregi sau părţi de plante, ci doar extractul de uleiuri volatile (aetheroleum) conţinute de acestea.

Când, şi dacă, acest Ordin Ministerial va intra în vigoare, pentru comercianţii de vise va fi un fleac să facă în aşa fel încât “forma ambalajului”, “descrierea conţinutului”, “instrucţiunile de utilizare” să disimuleze comercializarea unui halucinogen vegetal, în timp ce banalii producători acreditaţi de plante medicinale şi produse fitoterapice, se vor vedea obligaţi să renunţe la Lavandula officinalis, Passiflora incarnata, Hypericum perforatum şi, desigur, la toate uleiurile volatile de brad, pin, mentă, busuioc, lavandă, eucalipt, rozmarin etc, utilizate în aromaterapie.

Toată presa a declanşat un adevărat foc de artificii, condimentat cu interviuri ale unor “competenţe” în materie, blurat de propria ei incompetenţă şi necuriozitate în a înţelege despre ce e vorba, doar pentru a se juca, infantil şi cu audienţă maximă, cu un cuţit cu două tăişuri, care nu e la fel de simplu de teoretizat precum a fost “cosorul lui Moceanu”.

Misoginismul feminin

Nenea Cosmos a scris ceva despre feminism .
Cu obidă.
Bine, cu obidă simt eu că a scris, fiindcă el crede că a scris cu detaşare, cu „na, d-acilea!”, echivalentul lui „poftiţi, vă rog!”

De când i-am citit eseul, mă râcâie să zic şi eu ceva despre feminism, mai ales că bărbaţii nu se pricep la simandicoşenii de-astea.

Poate nici ăsta nu e adevăratul motiv, poate iritarea mi se trage dintr-o emisiune tv pe care am urmărit-o azi, până la un punct, despre femei în politică.

Cum apar doi, trei politicieni cu dres şi tocuri înalte la o dezbatere, indiferent care ar fi tema, cumva se aduce vorba despre discriminarea femeii în politică. Măcar aluziv.
Dacă e să dai crezare, aproape toate neajunsurile ni s-ar rezolva, dacă ar fi mai multe femei în politică.

Mai multe?

Câte?

Nu ni se spune, dar să fie mai multe decât sunt.

Azi, fructul din vârful ornamentului de frişcă al discuţiei a fost că femeile sunt mai puţin coruptibile ca bărbaţii.

Ajunsă la punctul ăsta, m-am îmbrăcat şi-am plecat după ţigări, în culmea enervării.
Vasăzică eu, care, ca orice plătitoare constantă de impozite şi stipendiată în firme mici şi mijlocii, am oferit atenţii nenumărate, răsuflând uşurată că persoana unde trebuia să duc darul e femeie - deci plaja de cadorisire se lărgea spectaculos, de la flori şi bomboane fine, trecând prin bijuterii şi parfumuri, până la opere de artă (să sperăm că a auzit de autor) - trebuia să înghit gâlma cu incoruptibilitatea...
Hai şi haida-de!

Mai bine ies acum, până nu se pune de cod galben, viscolind uşor...

M-am întors!....

Nu ştiu ce cred feministele că e feminismul, dar eu cred că întreaga lui filosofie se concentrează în replica şoricelului din bancul în care elefantul îl întreabă: „Tu nu te uiţi la tine cum arăţi?” şi micul rozător zice : „Da, da’ eu am fost şi bolnav!”

Fiindcă femeile se deosebesc fizico-chimic de bărbaţi, oricât de George Sand s-ar da ele.

Fiindcă Demi Moore, în „Indecent proposal” - determinând un bărbat care începuse prin a o negocia ca pe un obiect, să sfârşească tratând-o ca pe o pesoană - a fost mai feministă decât avea să fie, ceva mai târziu, rasă în cap şi jegoasă, în „G.I.Jane”, împuşcând oameni mai bine ca soldaţii subordonaţi ei.

Fiindcă au decăzut o mulţime de profesii în lumea asta, doar fiindcă femeile, neputând să le facă faţă, au încercat să le coboare la nivelul posibilităţilor lor.

Fiindcă eu îmi detest meseria – când aş putea s-o iubesc! – doar fiindcă femeile au decis să-i pună lui Galenus o tarabă dinainte.

Aşa că, mă declar prima femeie misogin convins.
Aderă careva?

Dacă tot i-am zis „gară pentru noi”...

Aflu de pe blogurile pe care le citesc frecvent că un băiat de 29 de ani, Daniel, are nevoie de bani pentru un transplant medular.
Pe pagina spre care fac trimitere, în dreapta, apare rezumatul istoricului bolii şi dovada medicală că are nevoie de ajutor. Apoi detalii despre cum se poate face donaţia.

Sâmbăta viitoare am să vă scriu, nu suma pe care am reuşit s-o strâng, împreună cu pacienţii mei, ci dacă ne-am păstrat măcar urme vagi de compasiune, materializabilă într-un gest, nu în cuvinte, mătănii, pupat icoane...

Nu-i pun poza aici, fiindcă n-are importanţă dacă e drăguţ sau nu, dacă e blond sau brunet, dacă zâmbeşte sau e trist, în fotografie.

O să vedeţi cum arată, vizitându-i blogul.
Apoi faceţi exact ceea ce consideraţi că vi se potriveşte.

Ştiu care sunt argumentele cu care poţi trece liniştit mai departe :
Sunt mii de oameni bolnavi . Sunt mii de oameni care n-au ce mânca. Sunt mii de oameni care solicită ajutor. În spatele oricărei asemenea solicitări se poate ascunde o escrocherie. Toţi avem necazuri. Nu poţi ajuta pe toată lumea; pe tine cine te ajută?

Şi totuşi...

Canonirea lui Eminescu

Da. Ce, nu sună bine? Ce-am greşit?

În primul rând că, în cazul ridicolei, absurdei, imbecilei propuneri adresate de Liga scriitorilor, Patriarhiei, canonizarea lui Eminescu ar fi echivalentul lui „avansează-l şi trece-l pe linie moartă”, metodă frecvent practicată de comuniştii ceauşişti, care nu prea se sfinţeau să dea afară din partid câte-un politruc de vârf, care era vreun ofilit încuiat cu ştate vechi în ilegalitate şi-atunci îl numeau într-un post aparent mai important, undeva la o judeţeană, să nu se mai împiedice de el pe la mun’cipiu .

Pe cine încurcă Eminescu în aşa hal, încât ar trebui scos din librării şi vândut cu lumânări, iconiţe şi brăţări cu iconiţe, la uşa bisericilor?

De ce să fie canonit în felul ăsta, mizerabil, umilitor?
Nu-i destul de oropsit, că nu-l citeşte nimeni, doar îl citează?

Nu-i suficient că se zdreleşte câte-o fetică să facă paralele între „Luceafărul” şi „Poema chiuvetei”, pe spinarea lui Eugen Simion? Că însuşi autorul „chiuvetei” ne îndeamnă să-l citim de drag pe Eminescu, nu doar de gura profesorilor din gimnaziu, da’ pe urmă să-l dăm dracului, că am înnebunit lumea cu 15 ianuarie, cum se face ziua, cum hop şi noi cu Eminescu...

Adevărul e că prea stă lacul codrilor albastru de-atâta amar de vreme, degeaba! Frumos şi inutil. Prea face pe deşteptul câte-un prof de română, de-ăla de modă veche şi bate câmpii cu aliteraţia la Eminescu şi alte rahaturi de-astea...
La urma urmei, o cacofonie sinceră, bine simţită, face cât o sută de rime eminesciene.

N-ar fi mai bine să-l desecăm noi pe lac şi să redăm terenul agriculturii?
Ce-o tot zgâţâie domnu Eminescu în cinci strofe, când la „bac” un elev a rezumat atât de bine subiectul: „Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o barca”!

Aflu de la o duduie ziaristă, care a aflat pe surse, dar nu le divulgă (deşi noi le cam bănuim ca fiind o altă duduie), că : “Am înţeles că omul Eminescu nu era o privelişte prea plăcută, că era scund, că avea un cap prea mare pentru statura lui şi dinţii prea mari şi prea galbeni, că umbla nebărbierit şi că hainele murdare îi stăteau ca vai de ele.”
Dar ca sfânt – aş completa eu - e chiar o privelişte potrivită, nu?
Duduia îşi exprimă constructiv pe această cale, a articolului din ziar, speranţa că Eminescu va fi studiat la ora de religie (care, probabil, urmează a fi eliminată din programa şcolară), mai degrabă decât la ora de română.

Mie, îmi pare rău că Eminescu a fost un prost!

Trebuia el să-şi ia frumos tălpăşiţa, ca Enescu ori ca Brâncuşi, să-l revendice şi să-l gestioneze alţii, care n-ar fi pregetat să-l lase aşa cum e, poet mare şi mare muritor.

Nu-l mai propunea nimeni la sfinţire, nu mai aflam eu că există o Ligă, ca la fotbal, a scriitorilor, nu se ma bălăcea încă o dată BOR-ul în preaomeneasca-i făţărnicie, explicând mirenilor ce e canonizarea: "un proces laborios, îndelungat, care nu se face pe grabă, […], în care contează evlavia, nu doar reputaţia culturală şi patriotică, ori entuziasmul şi dorinţa publică."

Păi dacă-i pe-aşa, dacă ceea ce contează e evlavia, sunt liniştită:
am văzut atâţia politicieni evlavioşi la făcutul crucii şi pupatul icoanelor, încât sigur Eminescu scapă de îngroparea a doua, în ridicol, de care uite că bietul Ştefan cel Mare n-a scăpat.

Îngeraşu buclucaşu le-a stricat gheembehaşu

Înger îngeraşul meu
Nu mă părăsi la greu!
Ştiu că-s prost şi d’aia-s trist!
Înger, fă-mă jurnalist.
Nu-ţi cer, Îngere, să fiu
Vrăjitorul Vineţiu,
Nici redactor literar
La vreun elitist ziar.
Vreau ceva fără efort:
Fă-mă jurnalist de sport!

Cred că aşa i s-au rugat, toată copilăria, domnii Alexandru Enciu şi Adrian Dumitru Îngeraşului care îndeplineşte dorinţele celor mici!

Sigur că Îngeraşul trebuie să se fi simţit uşor ofensat, el fiind obişnuit să împlinească vise elementare , de genul „eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare...”, pentru ca apoi, copilaşii înşişi, dar numai aceia pe care-i ajută capul să termine liceul şi vreo facultate, să-şi ia un servici de-ăsta bun, unde ai de-a face cu cuvintele scrise, dar şi cu înţelesurile lor. Cum ar fi jurnalismul.

Ceiilalţi, cei cu mintea mai sărăcuţă, ar trebui să se mulţumească doar cu condiţia „corpore sano” şi să aleagă alte onorabile profesii, cum ar fi gresier-faianţar, încărcător-descărcător, paznic de noapte, că nu e nicio ruşine, munca e onorantă pentru om şi orice ai face, important e să faci bine, să-ţi zică lumea „meştere” cu admiraţie, nu la mişto...

Io cred că aşa a gândit şi Îngeraşul, că alde Enciu şi Dumitru ar fi fost nişte excelenţi prelucrători prin aşchiere, dar ei nu şi nu, l-au bătut la cap să-i scoată ziarişti sportivi.

Ce era să facă şi Îngeraşul?

Le-a îndeplinit dorinţa, ca să nu-i scadă ratingul la rugăminţi şi dorinţi copilăreşti.

Da’ s-a răzbunat, cu vârf şi îndesat, îmboldindu-i să scrie articolul ”Adrian Mutu, otrăvit cu medicamente contrafăcute”, în ediţia din 2 februarie a „ProSport”-ului.

Ia ascultaţi ce zic băieţii ăştia doi...

“Din Italia, avocaţii lui Mutu au anunţat că intenţionează să dea în judecată Ministerul Sănătăţii din România şi firma ARP Farm, care comercializează "Capsula de slăbit" în România. Medicamentul original, atestat încă din 2009 de laboratorul GMBH, cel mai important din Germania şi din Europa, nu conţine însă sibutramina, substanţa cu care s-a dopat Mutu! Pilulele cumpărate de Rodica Mutu din ţară şi pe care le-a luat fotbalistul conţin substanţa incriminată…”

Micuţii nu ştiu că GmbH e abrevierea pentru "Gesellschaft mit beschränkter Haftung " şi înseamnă Societate cu Răspundere Limitată.

Prin urmare fraza sună, de fapt, aşa: “Medicamentul original, atestat încă din 2009 de laboratorul s.r.l., cel mai important din Germania şi din Europa…”

Care o fi fiind sereleul ăsta, cel mai important, nimeni nu ştie, dar, fericiţi că le cam au cu germana, jurnaliatorii noştri mai şmirgheluiesc odată iniţialele astea patru, le mai suflă, le mai dau cu scuipat şi le freacă niţel cu dosul mânecii să capete luciu, schimbă discret ordinea literelor şi mai trag odată, concluziv, cu ghiemebehaşu în noi:

“1 decembrie 2009 - laboratorul german GBMH atestă că produsul original nu conţine substanţa sibutramină”

La aşa boacănă, cred că e cazul să ne facem cruce şi să-l rugăm noi pe Şeful Îngeraşului: Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne de proşti, că deştepţii oricum nu se prea înghesuie!

De la jurnalişti învăţăm ignoranţa

Iar, iar, iar şi iar, nişte oameni care-şi iau leafa de la ziar, motiv pentru care se cred ziarişti, dau cu oiştea în gard şi semnează articole pentru care nu s-au documentat nici cât negru sub unghie.

Doamna Fotache de la Jurnalul Naţional nu se află la prima abatere de la a se informa înainte de-a scrie...

A intrat telenovelistic în subiectul Cytotec, suspinând obidită, cu câteva zile în urmă:

“Când stătea să dea naştere unei fetiţe, o femeie în vârstă de 40 de ani, de loc din Focşani, şi-a găsit sfârşitul la Maternitatea din Galaţi. Odată cu ea a murit şi copilul ei nenăscut. Ucişi de iresponsa¬bilitatea unor cadre medicale care i-au administrat un medicament interzis în România. Cytotec, un medicament deo¬sebit de periculos prin efectele secundare pe care le are, i-a fost administrat ca să-i declanşeze naşterea, deşi în pro¬spectul original se scrie clar: interzis femeilor gravide”.

Era aşa de simplu să afle, la telefon, că Agenţia Naţională a Medicamentului nu poate interzice medicamente pe care încă nici nu le-a înregistrat în ţară.
Că procedura de înregistrare a unui produs începe la solicitarea fabricantului sau a importatorului şi că ANM-ul nu are iniţiative în acest sens. Poate respinge înregistrarea, încă de la prezentarea documentaţiei, din varii motive, poate solicita retragerea de pe piaţă a unui medicament pe care deja l-a înregistrat cândva, din motive foarte întemeiate, dar nu poate numi “interzis” un medicament care se comercializează legal în multe alte ţări.

Ocupată să amuşine un posibil scandal, aceeaşi ziaristă pierde timpul prin fastfooduri, cu dealeri ilegali (corect!) de Cytotec , înloc să dea click pe net aici şi să vadă cu ochii ei că substanţa misoprostol (Cytotec) se foloseşte in obstetrică pentru inducerea travaliului.

Apoi mai dădea un click pe “induce labor”, scris cu albastru, semn că e un link acolo şi găsea “Labor induction”, unde la “Medication” scrie clar:
• Cervically-applied prostaglandin, such as dinoprostone or misoprostol.
• Intravenous administration of synthetic oxytocin preparations, such as Pitocin.

Ar fi fost imposibil ca, ajunsă cu lectura aşa de departe, doamnei Fotache să nu-i fi sunat cunoscut cuvântul oxitocină, care se foloseşte în maternităţile noastre de când era bunica fată.

Apoi, cu bruma de agerime de care-l suspectezi pe orice individ care se crede jurnalist, mai dădea un singur telefon şi afla că da, aşa e, din maternităţile de pe întreg cuprinsul patriei a dispărut oxitocina.

De nişte luni.

Că umblă doctorii, viitorii taţi şi toate neamurile gravidelor cu limba scoasă după medicamentul ăsta sau după un similar.

Că nici nu e bine să proiectezi un copil, dacă nu eşti sigur că faci rost de un ocitocic, fiindcă, doamne fereşte, poate fi strict necesar la naştere. Mai ales când mama are deja 40 de ani.

Şi pe urmă vedea jurnalista cum îşi concepea articolele, în cine dădea şi pe cine acoperea...