duminică, 31 mai 2009

Déjà vu

Bun. Am văzut-o pe Barbie şi la Cristoiu.
Impresionant!

Câteva observaţii pentru echipa de păpuşari care o fac să pară ca vie…

Felicitări lu’ ăla care e responsabil cu mişcatul buzei de sus. A fost tăticu lor!
Buza de sus a Elenei Băsescu a căpătat o docilitate ceva de speriat. Fapt ce a îmbunătăţit sensibil emisia consoanelor oclusive şi fricative. Am audiat nişte “p”-uri ca la mama acasă, tot ce ţine de verbul “a putea” s-a auzit cristal, CNA-ul poa’ să stea liniştit: nici umbră de “f” pe post de “p”.
Nu ştiu ce i-a făcut maestrul logoped la terapie intensivă, a dat-o cu “strugurel”, a pus-o să repete cuvântul “pupăză” până s-a ascuns “f”-ul în tei , da’ măcar punctul ăsta e temeinic rezolvat. Excelentă şi ideea să rostească pe silabe cuvinte de dificultate maximă, din pricina flexiunii, cum ar fi “di-fe-ri-tor”.

Ăla care i se ocupă de topica frazei însă, cred că e un tip cu pile, care i-a fost băgat pe gât sau e spion penelist sub acoperire.

“Vara trecută la inundaţii eram în Moldova la inundaţii…”
Pune-i punctuaţia, băi, măgarule! Vândutule! Pune-i un punct între Moldova si cel de-al doilea calup de inundaţii! Scrie-i PUNCT, să nu creadă fata că e vreo mizerie de muscă în monitor şi să-l ignore!
Ia auzi ce meseriaş sună asa:
“Vara trecută la inundaţii eram în Moldova PUNCT La inundaţii…” Ca o cutremurătoare aducere aminte. Parcă e din “A pus de soare” , de De La Vrancea.

A! … Beleaua vine de la pârlitul care se ocupă de scenariu. Un handicapat care nu ştie că, dacă repeţi de două-trei ori un adevăr, începe să sune a minciună.
A zis o dată că e economist, a zis de două ori, tocmai începuse lumea s-o creadă . Gata! Ajunge! Nu-i cere nimeni să calculeze TVA-ul la vreun preţ cu amănuntul. Las-o aşa cum a căzut: economistă care “îşi practică meseria dar nu vrea să depăşească anumite limite, fiind atrasă de politică.”

Si mai uşor cu poveştile de familie, domnu! A întrebat-o Maestrul Cristoiu de viaţa personală a tatălui său aşa, la general… Poate se gândise omul la bârfele despre urcatul la bordul maşinii cu un şpriţ la bord. Ea, biata fată, s-a precipitat să aducă vorba despre Udrea şi să dezmintă orice relaţie neprincipială între tatăl ei şi ministrul turismului.

Dar gogomănia pentru care merită expediat în iad ăsta care îi face softul păpuşii e ca s-a jucat cu lopăţica prin mintea ei şi a inserat povestea privind asasinarea Preşedintelui Kennedy, pe care ea n-avea cum să o urmărească la televizor decât pe Discovery. Ori Discovery nu se dă la Bamboo.
Dom’le, în 1963, EBA nu era nici măcar proiect!
Chiar dacă astă seară Ion Cristoiu a făcut-o realitate….

Big Sister

Credeam că am scăpat, în ăştia 20 de ani care-au trecut de la transformarea nomenclaturii comunisto-securiste în oameni de afaceri şi politicieni, de dihotomia ciocănar – cărturar.
Credeam că puturoşii care au preferat să târâie brânza încă cinci-şase ani prin facultăţi, amânând coada la braţele de muncă spre a prinde un loc de drumar sau de căpşunar, nu mai sunt priviţi ca elemente periculoase ale societăţii.

Credeam că nu mai e o culpă să fii inginer, actor, profesor, cercetător, arhitect, medic, popă.

Credeam, în fine, că intelectualii şi-au câştigat drepturi egale cu ale proletarilor şi că orice om, indiferent câtă şcoală are, poate să zică am făcut, am obţinut, am descoperit, am realizat, m-am gândit, fără să fie trimis la canal fiindcă n-a folosit verbul la forma lui corectă, aceea colectivă şi impersonală: s-a făcut, s-a obţinut, s-a descoperit etc…

Noroc că a venit mezina preşedintelui actual de ţară şi a dat din casa partidului de guvernământ , lămurindu-mă pe ce coclauri greşiţi o pornise mintea mea.

Ia auziţi cum se definesc intelectualii, în accepţia domniei sale:
“ Au impresia că le ştiu pe toate, au impresia că […] sunt mai presus de conducerea unui partid, că sunt mai presus decât membrii partidelor.”
Şi de ce sunt indezirabili:
Pentru că “nu au caracterul şi dorinţa de-a se integra în viaţa unui partid.” “Câteodată aceşti oameni au opinii individuale, nu se pot supune regulilor unui partid.”
Ăştia, intelectualii, care probabil nici nu sunt intelectuali, e gafa presei că i-a numit aşa, nu pricep un lucru elementar: “Într-un partid trebuie să te supui majorităţii, chiar dacă ai o CU TOTUL ALTĂ OPINIE”.

Vreţi mai explicit de-atât?
Nu poate duduia EBA, că v-ar da. Ea stă mai rău la capitolul vorbe, dar poate să exemplifice cu fapte de partid: “Si s-a văzut că au fost multe cazuri când oameni dintr-un partid au venit şi-au dat declaraţii în afara partidului şi au avut de suferit. Nu pentru că este dictatură…”

Dar de ce, dragă Elena? - ar fi trebuit s-o întrebe domnul jurnalist intelectual, formator de opinie, câinele democraţiei, Victor Ciutacu …

Însă el a tăcut, fermecat de-aşa multă şi chibzuită vorbire, temându-se, poate, să nu întrerupă gândul timid al celei care, de îndată ce va mai creşte niţel şi va învăţa să scrie şi să citească, ar putea aşterne pe hârtie varianta autohtonă a romanului “1984” , în calitate de Big Sister.

vineri, 29 mai 2009

musafirul de vineri seară



Un prieten mi-a trimis textul de mai jos, întrebându-mă dacă merge la “gară”…
L-am citit şi-a rămas să-i dau eu un titlu. Ce titlu să-i dau acum, la vreme de seară şi de criză? Nu mă pricep la afaceri cu titluri. Abia găsesc câte unul, pentru mine. Titlul vinde , ştiu, dar blogul e non-profit.
Dacă-i zic “Căutându-l pe Bourget”, nu mă accesează nimeni. Cine să-l caute azi pe Bourget, când toată lumea caută un candidat la europarlamentare?
Dacă-i zic “Candidatul ratat” intru-n …, cu rimă.
Să-i zic “Pasajul Villacrosse”. Fiindcă există un local “Cafe Villacrosse”.
Să fac reclamă nemascată, pe bune, unei cafenele boeme în care n-am intrat niciodată, doar fiindcă mi-a plăcut un text şi fiindcă mi s-a acrit să-i urmăresc pe aruncătorii de bomboane Ferrero în candidaţi rataţi pe cale de-a fi selectaţi. Şi cu asta, bag publicitate la bomboane preferate.



Aşadar...




Pasajul Villacrosse



autor: Bordelezu



Pe vremuri… eram într-un anticariat din pasajul Villacrosse, cum intrai din Calea Victoriei pe dreapta, aproape de întâlnirea cu celălalt pasaj – Macca. Mă pusesem bine cu anticarii, toţi erau adevăraţi erudiţi, căscam gura la ei, nu mă mai săturam să-i ascult... Cel de acolo era în vârstă, avea o mustaţă groasă şi nişte ochelari pe care îi ţinea veşnic pe vârful nasului, acuma n-avea chef de vorbă, aşa că am început să orbecăi printre rafturi, ţinta mea fiind un Paul Bourget. Eram boierul boierilor... printre cărţi, ce de cărţi... linişte, nici un alt cumpărător, numai anticarul cu nasu’ntr-o carte şi cu mine, nici nu era cald, deşi eram în plină vară.
La un moment dat am auzit ca prin vis clopoţelul de la intrare (eram cu spatele, nu m-am intors), am simţit o foială... şi a început o discuţie cu glas scăzut între vizitator şi gazdă, se parea că se cunoşteau de multă vreme, nimic din dialogurile de azi, gen: „salut, bă!, frige-mi şi mie una caldă!” – „gata coane, s-a marcat!” Dar atenţia mi-a fost atrasă de ce căuta noul venit, o ediţie de la o mie optsute şi nu-ştiu-cât a nu-ştiu-cărei gramatici a limbii latine, zic în gând: –„ăsta le are!” Anticarul s-a scuzat, cartea nu-i sosise. Am devenit atent deşi nu m-am întors, cumpărătorul era, după voce, tânar. Vorbea foarte respectuos, cu oareşce sfială, vocabular dezvoltat, elevat dar nu elitist, nu făcea nici nazuri la ce-i sugera anticarul, dar nici zâmbre, era evident că pe el îl interesa cel mai mult acea carte, căutată de mult timp. Discuţia a continuat la fel de liniştit (cel venit părea modestia întruchipată), însă deja a trecut în chineză (pentru mine), vorbeau despre cărţi şi ediţii despre care eu nici măcar nu auzisem... dar nici nu mă întorceam cu faţa către scenă, parcă-mi era frică de posibilitatea destrămării mirajului, eram fascinat, nu credeam că printre tinerii din timpurile acelea mai existau şi astfel de specimene.
Tânărul a ales câteva tomuri dintre cele care-i fuseseră prezentate, până la urmă, anticarul a mers cu el la cassă, şi atunci am primit ridichea, pe neaşteptate, făcându-mă să mă întorc:
- „Vi le trec în cont, ca de obicei?”
- „Nu, le platesc cash...”

– Cine mama dracului e puţoiul ăsta de are cont deschis la anticariat, ăsta nu trăieşte în Epoca de aur? – mi-am zis.
M-am uitat la el cu atenţie. Un costum, petrol, ce atârna pe el ca pe gard (nu era scund), călcat ultima dată de tractor pe o vreme ploioasă, păr mare – pletos, ce mai!, o faţă prelungă, cămaşa deschisă la gât, de o culoare incertă, un neica nimeni de pe stradă!
– ’R-aş al dreac’... s-a ’ntors lumea cu curu-n sus!

Am aşteptat să plece şi l-am urmărit cu privirea cum mergea prin pasaj, cu un pas uşor săltat, nimic din călcătura omului cu stare. M-am dus la anticar şi l-am întrebat, fierbând de curiozitate:
- Cine era tânărul?
- Cum, nu-l cunoşti? Era Valentin Ceauşescu...

Ciuta cu Ciutacu

Grămadă, cu toţi frustraţii care văd în fata Preşedintelui o analfabetă ridicolă, plină de tupeu, m-am înghesuit şi eu aseară să-l urmăresc pe Ciutacu jucând ruletă rusească, varianta “ce-am avut şi ce mai am de câştigat”. În afară de audienţă.

Victoraş a pus “pistălietu’ “ la tâmpla duduiei şi a şutat. Am închis ochii, să nu văd detunătura, că de creieri pe pereţi nu putea fi vorba.

Am numărat până la şaizeci de minute, cu publicitate cu tot şi arma nu se descărca. Nici ţac măcar nu făcuse. Era o linişte de se auzea cum îi creşte barba Tonomatului.

Până la urmă i-am deschis, fiindcă nu-mi imaginam ce-ar putea să însemne celălalt sunet, cam onomatopeic, semănând cu nişte pupici copilăreşti. Era EBA care vorbea. Adică îşi potrivea buzele peste nişte cuvinte, mai ales pe cea de jos, că aia de sus nu-i funcţionează decât câteodată, la s-uri, ş-uri, t-uri, când nu e nevoie de ea.

De îndată ce m-am lămurit că fleoşcăiala aia ciudată era totuşi vorbire, m-am concentrat asupra trăgătorului genial, să pricep cum de nu prinde niciodată cartuş pe ţeavă.
Simplu! Arma era de staniol, muniţia de ciocolată, aproape că se topise sub privirea caldă şi nevinovată, de căprioară, care se atârna cu patimă visătoare de ochii bătrânului Tonomat.

Am înţeles, până la urmă ce-i unea pe amândoi: luatul.
Ea luase ţara la picior în campanie, el o luase la mişto în emisiune. Mă rog, nu pe toată, numai partea aia de ţară care prinde “Vorbele grele”.

marți, 26 mai 2009

Ştiri cu care ne mândrim

Lasă! Nu ne interesează pe noi ce-a făcut Porumboiu la Cannes! Şi ce dacă Preşedintele Juriului i-a spus că ultimele 30 de minute din film i s-au părut geniale?
Noi avem Cannes-ul nostru: “Ca’n - Românica”.
‘Jde milioanele de spectatori au putut urmări nu 30 de minute de film genial, ci o săptămână genială. A rulat non-stop, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, telenoveaua noastră cu oi. Toate au lăsat ceva posterităţii. După posibilităţi...
Unele au scris cuvântul BUCOVINA, citând, probabil, un fragment din versul eminescian “N-OI uita vreodată, dulce Bucovină…”, sub bagheta unui regizor de excepţie, maestrul de ceremonii Gheorghe Flutur, mare iubitor de biongulate.












Oaia neagră , aia mai puţin bârsană, dar mai moldoveană, a lăsat, cu zgârcenie, un bilet de adio care abia ocupă un caiet şcolăresc de 48 de file, dar şi o imagine generoasă care-i justifică obida: “Plec supărată pe ţara mea, plec dezamăgită de breasla mea, plec scârbită de o presă mondenă jegoasă”









Iar cea din urmă oaie, cea Băseană, care scapă turma, a revoluţionat pur şi simplu întreaga ştiinţă a traumatologiei, adăugând oboseala, la cauzele ce pot produce un hematom.

“Doamne-fereşte!” – zic şi eu citându-i una dintre puţinele expresii pe care le pronunţă oarecum decent, măcar că puţin peltic din silicoane – Doamne-fereşte să cadă pe gânduri vreodată, s-o vedem cu piciorul în ghips, că astea sunt întâmplări care schimbă istoria.

Si noi? Noi ce-am făcut în toată explozia asta de efervescenţă creatoare?

Nimic.

Am tăcut.

Ca-n “Tăcerea mieilor”.

joi, 21 mai 2009

Vremea ducăi


Jumătatea stângă a fotografiei pleacă. Unde, nici n-are importanţă. Putea să se retragă la fel de bine in Ando-Colentina. Gestul contează!

In plină criză, afacerea grataragiilor de lângă Băneasa va fi pe cai mari. O să crească rulajul la bere. Va înflori Maneaua de Pădure, ce nu s-a pomenit. Urmează recrudescenţa lui “şase – şase, poartă-n casă”, ca o gripă porcină secondând-o pe cea aviară. Poate revine moda desertului intitulat “lapte de păsare”.

E posibil ca toate acestea să se întâmple, fiindcă Mihaela Rădulescu lasă televizorul orfan de familie, tocmai duminica şi publicul ei îşi va face cumva de lucru, altfel, că românul e adaptabil şi inventiv până la sacrificiu de sine.

Ce-i nasol: că toată peripeţia asta o mai face o dată de râs pe “doamna Teo”, care dă glas ipocriziei şi zice: „Foarte bine a procedat. A simţit că aşa nu mai poate. Că nu poate să satisfacă apetenţa publicului nostru către un anumit gen de subiecte. Deja televiziunea e o cloacă. Atunci când am văzut-o pe Nikita la televizor cântând o piesă a Laurei Stoica, pe vocea mortului... Nu se poate aşa ceva!... Speranţa mea e ca Mihaela să aibă un plan B, nu ca mine. Eu nu l-am avut şi mi-a fost îngrozitor de greu. Pentru ea, viaţa abia acum începe.”

Păi da, doamna Teo! Aveţi perfectă dreptate! Televiziunea e o cloacă de pe vremea cand vă exercitaţi entuziasmul prin a-l declara pe Copilul Minunat drept prietenul dumneavoastră. De când salamizaţi în sistem turbo cu Adi de la Vâlcea şi cu alţi valijani de-ăştia care intrau pe sticlă şi-o făceau praf, pe mâna dumneavoastră.

Doar n-oţi fi vrând să cred că, la cererea disperată a milioanelor de telespectatori, aţi dat kitsch pe pâine la o oră de maximă audienţă pentru gospodine şi adolescente care învaţă dimineaţa.
Aţi făcut-o fiindcă banii n-au miros; put, de-a dreptul, a parfum.

Pleacă Mihaela? Nu-i bai!
Poate că gurile rele au dreptate şi-o să-l înveţe pe Geoană, de la distanţă, cum se câştigă imagine de preşedinte: în niciun caz cu pantofi maro la costum gri, cum l-am văzut fotografiat in VIP.
Poate gurile rele se înşeală şi femeia chiar doreşte să se dedice educaţiei copilului.
Poate vrea să înjghebeze o documentaţie ştiinţifică: “WC-uri pentru turişti per suta de kilometri”, pentru actuala ministră a turismului.
Poate vrea o mărire de salariu.
Poate vrea să fie lăsată în pace.
Adică exact ceea ce vrem şi noi.

marți, 19 mai 2009

Din troaca vorbirii




“Şi sunt mândru oriunde am fost şi oriunde voi fi. În privinţa la poza aceasta vreau să ştiţi şi să vă spun situaţia reală, ca să înţelegeţi contextul.”

“Dar dumneavoastră cine sunteţi să mă faceţi cu troacă şi de oţet şi să mă faceţi cu toate caracterele posibile?…”


“Eu stau cu piciorul drept sau stângul pe podea total şi cu celălalt mă bâţâi în picioare că era o situaţie…”

“Vreau să vă asigur că nu a fost niciun fel de intenţie premeditată de a sta lângă doamna Kovesi pentru că o cunoşteam şi ştiam ce înseamnă, nu a fost nicio intenţie premeditată de a părea mai mic sau mai mare decât dânsa. […] ne-am tot mişcat, ne-am tot fâţâit, într-o formă sau alta pe-acolo. Nu a fost o chestiune a mea să stau lângă cineva…”


“Dacă băncile străine, prin reprezentanţele lor din România, nu vor înţelege că au fost la bine alături de români, adică au obţinut profituri extrem de importante în România, în vremuri foarte bune, iar acum, când vremurile sunt dificile, vor povara crizei numai pe umerii românilor şi ei să îşi retragă banii la băncile lor din străinatate, atunci Guvernul nu va sta cu mâinile în sân. Avem posibilitatea să aplicăm mai multe măsuri, care sunt şi în alte părţi ale lumii, precum acea taxă Robin Hood, numită supraimpozitarea profiturilor.”


“Deci este o necesitate a societăţii româneşti ca, în momentul de faţă, să fie codificată legislaţia sub forma codurilor.”

“Acum, vreau să fiu sincer cu toţi românii, cu dumneavoastră, şi să le spunem exact cum stau lucrurile. În primele trei luni ale anului, la fel ca peste tot în lume, de la America la Rusia, de la UE la alte ţări de pe glob, a avut loc o scădere a creşterii economice.”

“Deci stabilitatea cursului şi a scăzut. Faptul că începând cu luna aprilie Agenţia de rating Moody's a confirmat pentru România statutul de "investment grade", adică ţară în care se poate investi, asta arată că, prin faptul că suntem o ţară stabilă şi din punct de vedere economic şi politic şi că prin bugetul pe care l-am propus, prin acordul cu FMI, prin faptul că acest guvern este foarte atent şi raţional, nu dă pomeni, nu dă pe consum, este riguros cu cheltuirea banului public, numai dă salarii de 30.000 de euro la şefii din agenţiile guvernamentale, ci a coborât la niveluri decente, e un semnal că, prin menţinerea cotei unice de impozitare de 16%, care, repet, este una dintre cele mai atractive din UE. “

“Eu repet, am fost patru ani parlamentar şi nu mi-a fost ruşine cu munca pe care am făcut-o şi mă cunosc toţi. Am fost cinci ani primar al Clujului şi cred că pot spune că au rămas nişte lucruri importante împreună cu colegii mei, în special cu Sorin Apostu, actualul primar, lucruri importante.”

“Legea trebuie să fie aplicată şi respectată indiferent de loc şi despre cine este vorba.”

Reporter: Aţi spus că Guvernul face cadou acest pasaj Bucureştiului. Ce aţi vrut să spuneţi ?
Emil Boc: Am vrut să spun aşa: dacă întrebaţi bucureştenii cine realizează această lucrare probabil că 90% dintre ei vor spune fie vreo primărie de sector, fie Primăria Generală. Îl face Guvernul, ministerul Transporturilor. În ultimă instanţă nu este important cine îl face, important este că trebuie făcut. Am spus doar la nivel simbolic că suntem alături de bucureşteni în această lucrare foarte importantă pentru noi.”

luni, 18 mai 2009

Operaţia a eşuat, pacientul a scăpat

Miercuri, 13 mai, la o oră de foc şi de maximă audienţă pentru televiziunea concurentă, CTP-ul punea paie peste vâlvătăi, cu voia şi spre bucuria domnului Ursu care, să avem pardon, nu trece sticla. Asta nu-i o noutate pentru nimeni, aşa că sper să nu par nepoliticoasă amintind un adevăr cunoscut.
Renunţase la trening, se îmbrăcase ok până la glezne, unde se vedeau ciorăpeii albi. Prostii!.. Cui îi pasă ce-are CTP-ul în picioare? Pe noi ne interesează doar ce are în cap.
In cap părea să aibă un singur gând: cum să-l facă terci pe Crin. A lucrat la treaba asta cu îndemânare de chirurg vreme de-un ceas, a spălat cu iod, a incizat la fix şi a scos buboiul la vedere – Crin nu ştie engleză. Luat de valul dovedirii, a uitat că ce era de dovedit tocmai dovedise şi a continuat să scurme-n rană până şi-a auzit pacientul gemând: “Mon Dieu!”, apoi s-a apucat să-l dreneze de franceză.
A luat proba şi i-a dat-o anatomo-patologului Ursu - “Ia vezi, dom’le, e benignă? – “ E benignă, lasă-l, că ni se ofileşte pe masă”, a zis specialistul de serviciu şi a intrat publicitatea.
Am părăsit sala de operaţii când începuse să sutureze la el cu sfoară neresorbabilă dar prietenoasă şi îl expedia fără suflare la morga intensivă cu meditaţii de engleză. Operaţia reuşise, pacientul murise din vina lui, că nu te duci să te tai când nu te doare, m-am gândit eu şi, între timp, s-a facut a doua zi.
E!... De a doua zi, toată jurnălimea şi toată blogulimea au început să-l jelească pe Crin, inclusiv cei care nu-l putuseră suferi sau cei care habar n-aveau cine mai e şi ăsta, până sâmbătă.
Sâmbătă dimineaţa am plecat la munte şi n-am mai ştiut ce se întâmplă cu victima până aseară când, ce să vezi, Stan Laptop îi ridica monument de failuri audio şi aşa am aflat că CTP-ul încă dă târcoale pe la locul faptei, ba pe la Hurezeanu, ba prin articolele scrise ulterior, adică nu-i vine a crede că, în ciuda eforturilor depuse de întreaga echipă, operaţia a eşuat, pacientul a scăpat.

Dumbrava Minunată

eu...

ea...


aşa ne-am cunoscut...


ne-am salutat...


priviri...



zâmbete...


fiţe…



…alte fiţe…



…fiţos şi eu!



vrăjeala…



... şi pupicul.











Lumea format mic







ramul


râul



Ţara de Sus



duminică, 10 mai 2009

Povestea vorbei

Între două ştiri plictisitoare, una despre un deces care “pare a avea legătură” cu virusul porcin şi alta despre cum seamănă deconturile politicienilor englezi cu deconturile politicienilor români, urmăresc “Povestea vorbei” care l-a dat afară pe Mădălin Voicu din PSD.

Vorba e “gherţoi”. DEX-ul habar n-are ce înseamnă. Nici nu o consemnează.

Nici Mădălin Voicu nu e foarte edificat asupra sensului, fiindcă zice, referindu-se la Geoană şi la Băsescu: “aceşti politicieni sunt, mai degrabă, mai aproape de nişte gherţoi decât de nişte profesionişti” . Cum gherţoi înseamnă bădăran, nesimţit, nu poate fi opusul lui profesionist.

Poate Voicu a vrut să zică “diletanţi”. În caz că aşa este, mă întreb dacă şi cuvântul “diletanţi” ar fi atras mânia lui “care este”.

Oricum o dai, pretextul e străveziu şi la baza deciziei grăbite şi nestatutare a primului inovator în ale pluralului nu stă niciun bâzdâc legat de şifonarea imaginii lui Geoană, ci propria lui teamă că ar putea fi umbrit de Mădălin, la care, zice el, “e mai mare notoritatea decât ceea ce face pentru societate. La o emisiunea cânta la chitara…”.

Să spunem lucrurilor pe nume: Vanghelie este cel mai realizat dintre ţiganii României. El, în numai 20 de ani, pornind de la fabricat pantofi cu tălpi de carton într-un subsol de casă naţionalizată, cu cheagul făcut în faţa cinematografului Patria, unde vindea bilete la suprapreţ pe vremea lui Ceauşescu, jonglând puţin cu o AGA mituită să falimenteze ştiinţific lanţul de cofetării comuniste “Fraga” pentru a transforma spaţiile astfel obţinute în buticuri de electronice şi consignaţii, a ajuns preşedintele PSD Bucureşti.

Nu pare cine ştie ce, dar pentru cineva care n-a fost înscris la şcoală decât în clasele primare, e remarcabil.

Dacă Geoană ar ajunge preşedinte de ţară, Vanghelie ar putea ajunge preşedinte de partid, pe ţară.

“Rumânii” din partidul său, nu-l pot încurca să ajungă. Pe ăştia îi face din vorbe, fie că sunt prea proşti, fie că sunt prea mânjiţi.

Dar un ţigan de-al lui, un boier de ţigan, uns cu toate alifiile, unul care a făcut liceul german pe bune, liceul de muzică pe bune, “Ciprian Porumbescul” pe bune, a terminat secţia “dirijat şi compoziţie” cristal de pe bune şi a făcut dovada profesionalismului de excepţie pe scene, în văzul lumii “interne şi internaţionale”, un miştocar talentat şi inteligent, un “gherţoi” nonşalant cu discurs şi charismă căruia nu-i poţi vinde castraveţi “care este”, fiindcă îţi cântă Pablo Sarasate de nu te vezi, cam ca taică-su, unul care fluieră în biserică de câte ori are chef să verifice acustica naosului, il poate face pe nen’tu Vanghele în doi timpi şi trei mişcări, de mi ţi-l lasă fără aer, cât ai zice “pizzicato”.

Vanghelie, o fi el analfabet, s-o fi îngrăşat el din vândut gume cu 5 lei bucata de la o firmă de-a sa pe persoană fizică înspre Primăria sectorului 5, pe persoană juridică, dar prost nu e, a auzit şi el de pizzicato şi sare ca ars.


joi, 7 mai 2009

Pentru ce să dăm cu var?



“Fiecare familie din România va primi, prin poştă, o scrisoare redactată de către Ministerul Sănătăţii, care va conţine informaţii privind măsurile de combatere şi prevenire a gripei porcine.”
Ana are mere.

Ştirea asta are darul să mă neliniştească total, în sensul că încep să mă îndoiesc de capacităţile mele de-a înţelege măcar lucruri elementare.

Întîi, mă pun în locul Ministerului Sănătăţii, care e o clădire cu câteva etaje, lift cu liftieră, portar şi bodygarzi.
Evident că nu clădirea va scrie şi expedia scrisoarea, ci câteva tăietoare de frunză la câini vor demara această amplă activitate, fiind, pentru câteva zile, importante şi inabordabile, aşa cum sunt în general, numai că, de data asta, foarte întemeiat.

Nu-i greu să multiplici un text, dar e greu să scrii pe plicuri milioane de adrese, să te asiguri că nu ţi-a scăpat niciun bade din Şoncuta, ţinând cont că, oricum, în multe oraşe s-au născut străzile private, adică ce rămâne între două şiruri de case nou construite în zone zis rezidenţiale, cărora primăriile nu le dau nume că nu-s ale lor, aşa că nu vine Salvarea, nu vine taxiul, poştaşul nici atât.

Prin urmare, ori comunicatul domnului ministru sanitar începe cu o minciună, fiindcă doar fiecare familie cu domiciliu cunoscut ar putea beneficia de bla-bla-blaua cu informaţii privind […], ori nu sunt eu în stare să înţeleg afirmaţii simple.

Apoi, dacă există măsuri clare de combatere şi prevenire a îmbolnăvirii, înseamnă că n-o să fie nici epidemie, nici pandemie. De ce trebuie să ne panicăm?

De ce să ne spălăm pe mâini, dacă transmiterea e pe cale respiratorie?
De ce să purtăm botniţe din material neţesut cu elastic după urechi, dacă simpla igienă atentă a mâinilor ne scoate din belea? Doar ca să ne inspirăm propriul bioxid de carbon şi să ne prostim mai tare?

De ce să retragem medicamentele antivirale din farmacii redirecţionându-le spre spitale? E virusul acesta sensibil la produse deja existente? Adică se poate trata, şi totuşi ni se povesteşte că în caz de pandemie, mortalitatea ar fi de 3%?


Este o mare porcărie!” – zicea ministrul în conferinţa de presă, după ce a înghiţit pe nemestecate ştiri prost digerate de alţii.

Aşa e, domnule ministru! E o mare porcărie. Dar nu ni se trage de la porc. Nouă, până şi porcul ne întoarce spatele şi strănută spre alte meleaguri.

Românul e rezistent. N-are el timp să moară de viroză porcină.
El e ocupat să figureze la rubrica “pensionari cu venituri sub 600 de lei”, să supravieţuiască astfel şi să se umfle în pene că a mai săltat odată banii, şi luna asta.
N-apucă să dea colţul de pandemii, când e prins până peste cap cu muritul din boli care la alţii au devenit curabile.
Principala lui grijă e să moară de inimă, cam douăzeci de mii pe an, fiindcă angioplastia în ţara noastră se substituie cu aspirina.
Pe urmă, e şi frica asta, să nu cumva să expire înainte de alegeri, să rămână politicienii fără electorat, să nu se aglomeze Premierul cu vreo nouă ordonanţă care ar legifera posibilitatea ca guvernanţii să se aleagă ei între ei, indiferent dacă mai au sau nu pe cine conduce...

Toate grijile astea şi încă multe altele ne apără sănătatea.

Şi-atunci…

“Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?”

marți, 5 mai 2009

Imnul lui Moca

Adică ce era dacă doamna Udrea, în dimineaţa aia când făcea reclamă la şepcuţa de firmă, ne-ar fi zis verde-n faţă: băi, frăţiori români! N-avem bani, dară iubirea de hoţie pe care vrem s-o promovăm cumva, ne-a împins să-l punem pe băietanu’ ista, care deţine flaşnetă digitală ultimu’ răcnet să ne scoată basma curată, că maestru’ Gherghe Zamfir s-a lăcomit la bătrâneţe, fetele alea două, guristele, Loredana+Soprana, şi-alea vor bani, cât despre ăia doi, Smiley şi cu Temişan, n-am cuvinte: doi golani!
Aşa că, dacă mâine o să vedeţi prin ziare ştiri de genul:

“Imnul turistic al României, compus de Marius Moga şi interpretat de acesta, alături de Loredana Groza, Smiley, Felicia Filip şi Aurelian Temişan, acompaniaţi de o tânără naistă, a fost lansat, vineri noapte […]” (Gândul)
sau
“Vineri seară, imnul turismului, "Land of Choice"a fost fredonat, în premieră, de Loredana, Marius Moga, Aurelian Temişan, Smiley şi Felicia Filip […]” (Cotidianul),

nu tre’ să vă miraţi, că şi gurnaliştii ăştia de la gazete, oricât ar fi ei de cretineţi şi cu bun simţ, şi oricât ar pune batista pe ţambal să nu pută imnuleţu’ a ceapă, pardon!, a ţeapă, ce să zică şi ei, decât adevărul, şi anume că o cam fredonăm cu Turismul.