Vizita bătrânei doamne

Astă seară, când să-ncui, mă pomensec cu Zâna.
Zâna e imaginea vie a primejdiei naţionale la care face referire articolul 53 din Constituţie.
Are 92 de ani, vreo 45 de kile, fostă copistă de ştime la Editura Muzicală, 650 de lei pensie. Nu poţi să te superi pe ea!
Am poftit-o înăuntru.
De obicei e vioaie, se lungeşte la vorbă, comentează preţurile, analizează situaţia, înjură guvernul.
Acum era suspect de tăcută.
A luat ceva, de şapte lei şi douăzeci.
- Sunteţi supărată?
- Eu? De ce-aş fi? Face ochii mari la mine prin hublourile ochelarilor şi repetă: ce motiv aş avea eu să fiu supărată? Sunt chiar foarte bucuroasă. Mai am puţin şi scap.
O conduc la uşă, fără să-i răspund, fiindcă nu-mi vine nimic potrivit în minte.
Ezită, ca şi cum ar mai fi vrut ceva, apoi mă-ntreabă:
- Luni o să fiţi închise?

*

Eu sper că nu! Sper că n-o să fim închise nici luni şi nici în altă zi, din alt anotimp, în viaţa asta…
Sper că nici după ce Zâna nu va mai fi, ieşind discret pe uşa din dos, ori poate pe fereastră - ca orice zână care se respectă, nimeni nu va mai fi închis pentru că bombăne, strigă, face grevă…
Sper că luni va fi suficient de grevă în oraş, încât să nu mai fim închişi, niciunii, niciodată.

Cronica mondena

După ce Băsescu şi-a legat, pe vecie, destinul de impostură, în faţa popii, într-o bijuterie de biserică, Domniţa Bălaşa, au urmat masa şi rochiile.
Toate rochiile prezente în sală conţineau femei. Femeile lui Băsescu, toate trei, au venit cu capul gol, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Femeile altor bărbaţi au ales să-şi acopere goliciunea capului cu pălării. Doamna Monica Tatoiu a preferat o cutie. Singura femeie despre care nu se ştie exact cui aparţine, a făcut efortul să-şi care şi soţul cu ea. Probabil că a fost prea epuziant, din moment ce şi-a lăsat rochia acasă.

Dacă voi aveţi alte impresii, sunt bucuroasă să facem schimb.
Poate aţi studiat altă bibliografie. Eu n-am avut ca sursă de documentare decât ziarul Libertatea.

Autism

Dacă îi arăţi unui autist o livadă şi-l întrebi “Ce vezi?”, e posibil ca el să-ţi răspundă fără ezitări: “324 de pomi”.

Dacă faci efortul să-i numeri, vei constata că răspunsul lui e foarte precis.
Se presupune că în România există doar 30000 de persoane suferind de autism.
Se presupune că restul, până la 20 de milioane, văd livada.

Oare?

Televiziunile mogulilor răi dau în reluare, până la exasperarea telespectatorilor un rezumat strict cronologic al declaraţiilor guvernului privind situaţia noastră economică: la noi nu e criză - este, dar mică – am ieşit din criză – avem bani – avem, dar nu destui – nu mai sunt bani.
Apoi vine o liotă de analişti, tocşoişti , specialişti care-şi etalează umorul fin, discursul spumos, erudiţia în domeniul economic şi financiar şi ne descreţeşte nouă frunţile, ne ajută să ne vărsăm năduful, dă glas furiei noastre, ne satisface nevoia de-a vorbi deschis despre, pentru ca în final să ne trimită la culcare cu arătarea dinţoso-păroasă care încheie emisiunea lui Mircea Badea.
Adormim şi visăm c-am bătut cu pumnul în masă, urlând “Totuşi, unde sunt banii?” . Când să aflăm răspunsul, sună deşteptătorul, începe o nouă zi în numărătoarea zilelor şi, mai pe seară, o nouă seară, cu o nouă despicare a iţelor în patru…

Probabil că, în curând, n-o să ne mai întrebăm unii pe alţii “Ce mai faci?”, o să ne luăm la sigur - “La cât ai ajuns cu numărătoarea?”. “La 29.000” o să zică cineva, “Auăleu, şi nu te-ai plcitisit? - o să se mire celălalt, mai lasă-i şi p-ăştia care au ajuns abia la 9000”, iar noi, fără să pierdem şirul, o să efectuăm imediat împărţirea, în paralel, cu mintea noastră încă sănătoasă şi-o să înţelegem că ni se vorbea despre cei tineri.

Pe urmă o să ne întoarcem la evocarea strict cronologică a faptelor, a zicerilor, a dezicerilor, a promisiunilor, a emisiunilor.


Măcar atât, fiindcă atunci când şi-a luat Udrea NUP anticipat de la Parchet, pentru capete de acuzare încă neformulate sau când a anunţat copilul prezidenţial, pe deasupra fundei de la gât, că în ţara ei s-au redus pensiile şi salariile, folosind perfectul compus pentru o acţiune ce va avea loc în viitor, nici măcar ordinea cronologică a faptelor nu s-a respectat şi-am rămas aşa, buimaci, în buclă temporală.

Văd în ziar un reportaj despre acelaşi ministru pluriministerial intitulat - “Elena Udrea: E şi o parte bună a faptului că nu avem drumuri. Au rămas oaze de natură nealterate”.
Poate greşesc, poate nu e reportaj, o fi articol.
Dar cum să citezi, ca jurnalist, o mostră din concentratul de dispreţ plus nesimţire pe care ne-o dă aceasta şi să rămâi doar cronicarul neutru al seminarului despre noul brand turistic al României ?
Ăsta nu e autism?

Cum să accepţi interminabile dialoguri despre legea achiziţiilor publice - cum se reduc fondurile, cum se transparentizează licitaţiile, cum va scădea în viitor consumul de ace, gume, hârtie igienică – fără să te întrebi, măcar odată, de ce pe ei îi costă o coală A4, cumpărată după aprofundata analiză a ofertelor, cât ne costă pe noi un top de hârtie la librăria din colţ?
Ăsta nu e autism?

Ce caută o analfabetă şi-un cioban la Parlamentul Europei, cum de stă, încă angajată într-o televiziune, o jurnalistă care crede că erupţia vulcanului Vezuviu a îngropat Sodoma şi Gomora, de ce se înlocuiesc, la interval de nouă luni, pe aceeaşi stradă, bordurile noi cu altele şi mai noi, cum de mai există încă 5 milioane de conaţionali care cred că Băsescu e duşmanul corupţiei, dar nu e lăsat s-o lichideze?

Şi dacă s-ar găsi răspunsuri la aceste întrebări, tot n-am face dovada că suntem normali. Fiindcă nu de răspunsuri ducem lipsă, ci de îndreptarea lucrurilor.

Până atunci, stăm aşa, ca autiştii, preocupaţi până la obsesie de câte un detaliu din întreg, ignorându-l pe ultimul, numărând pomi, oi, zile, nopţi…

Chioru'

Lângă magazinul la care mă opresc zilnic, înainte de-a ajunge acasă, e un fel de intrând, chiar pe colţul blocului, acoperit de balconul de la primul etaj.

Acolo îşi fac veacul un cerşetor bătrân şi câţiva băieţi tomnatici de cartier, cu veşnicele lor beri şi cafele de la automat. Discută politică, meciuri de fotbal şi, doar arareori, când li se alătură ceva puştime, ţin lecţii de morală, nu la cine ştie ce nivel, uneori se rezumă la scurte observaţii – “Bă, tu n-ar trebui să fii aici, la vârsta ta!”

Cerşetorul bea din pomana lor şi numai când e prea frig sau plouă şi nu ies ăia din casă, vine până la uşile magazinului, cu mâna întinsă după ceva mărunţiş, până face suma de-o vodcă mică la pet, pe urmă nu mai deranjează pe nimeni.

Cred că e cel mai murdar cerşetor pe care l-am văzut vreodată. Poartă o canadiană albastră care, din cauza jegului străvechi, luceşte metalizat, ca şi cum ar fi de piele. Sigur nu s-a bărbierit şi nu s-a tuns în ultimii zece ani şi nici nu şi-a scos ceea ce poartă pe cap. Ar putea fi o fostă pălărie cu boruri moi sau o bască prea mare pentru el, nu-mi dau seama, fiindcă evit să-l privesc, îmi face rău ochiul lui drept, complet acoperit de albeaţă şi crusta de murdărie de pe pomeţi.

Singura mea grijă este ca, atunci când îi întind hârtia de un leu, s-o ţin cât mai de la margine, nu cumva degetele noastre să se atingă, nici măcar pe un milimetru pătrat.

Tovarăşii lui de băutură nu-l tratează însă nici pe departe cu atâta scârbă. Vorbesc cu el, fac glume şi, dacă nu-i acolo, se găseşte careva să-ntrebe - “Unde-i Chioru’ ?” şi altul să răspundă - “Dracu’ să-l pieptene, că azi n-a venit!”

Vineri după masă, când ieşeam din magazin, erau deja vreo cinci atârnaţi de berile lor şi păreau cam fără chef. M-am gândit că e din cauza ploii care stătea să înceapă şi le strica socotelile.

Pe urmă l-am auzit pe unul abia sosit, pare-se, fiindcă nu terminase de salutat încă toată adunătura: “Chioru’ unde-i?”

“L-au luat!”, i-au răspuns doi deodată.

“Da’ ce-a făcut?” , s-a interesat ăsta, nou-venitul.

“A murit.”, i s-a explicat.
N-a mai scos niciunul vreo vorbă.
N-am putut să mă abţin şi m-am uitat o clipă la ei.
Beau ca întotdeauna, încet, parcă în silă, şi tot vărsau din când în când băutură pe jos, înainte de-a duce sticla la gură. Se formase un cerc de băltoace, în jurul unei mici candele roşii, aprinse.

TEO-logica

“Presupun că orice om s-ar descurca dacă ar câştiga numai 600 de lei. Şi dacă ai doi lei în buzunar, tot îţi iei o pâine, o pui în congelator şi mănânci în fiecare zi câte o frimitură, dar nu mori de foame...”


Fosta tovarăşă de platou a Nicoletei Luciu, proaspăt ajunsă pe băncile şcolii de partid portocaliu, ne taie macaroana, călcând în străchini (goale, evident), cu o lecţie de supravieţuire mai tare ca pilda „înmulţirii pâinilor în pustie”.

Scuipatul în cafea

Sintagma asta te duce imediat cu gândul la acel presupus gest de dispreţ ascuns pe care-l face o slugă prigonită veşnic de un stăpân cârcotaş şi nemulţumit de serviciile ei: la adăpost de privirile nemernicului şef, sluga îi trage un scuipat în cafeaua proaspăt pregătită, înainte de-a i-o servi la masă. Şi ce dacă boul nu ştie?! Destul că ştie ea. 365 de cafele, 365 de spurcări de-astea - aduc o satisfacţie, nu? Cam laşă răzbunarea, da’ flegma-i flegmă, microbii – microbi şi desconsiderarea - cât cuprinde.

Primul Servitor al ţării, preşedintele, se îndeletniceşte cu scuipatul în cafeaua noastră de şase ani. Acolo, în chicineta Cotroceniului, ne dă o spută scurtă, profesională, de zici că-i frişcă, nu alta, zi de zi.
Se pare că de la o vreme nu-l mai satisface să ne-o tragă aşa, cazon, printre dinţi, şi noi să nu-l vedem.

De sărbătoarea legii lustraţiei ne-a adus, ca de obicei, cafeluţa la pat şi a depus scuipatul domniei sale, în sfârşit, în văzul naţiunii, decorându-l cu cea mai înaltă distincţie militara pe timp de pace a statului român pe fostul şef al Miliţiei şi al Securităţii, ministrul de Interne George Homoştean.

Să ne fie de bine, dragi colegi de patrie! A fost una dintre cele mai reuşite cafele servite nouă de însuşi preşedintele nostru.
Să ne simţim onoraţi şi să nu-i băgăm în seamă pe cei mai sceptici dintre noi, care susţin că saliva, totuşi, n-are gust de pipi...

UPDATE: Am înţeles! Altcineva pusese pipi în cafea! Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război.

Aţi înţeles şi voi?

Ăştia, veteranii de război, mi ţi l-au lucrat pe ditamai preşedintele de ţară aflată în genune şi i-au întins o cursă ordinară, tocmai când ocârmuia el mai bine la criză şi n-avea timp să se uite ce semnează.

Mai merită vreunul indemnizaţie de veteran de război?!

Virgula

Ultima oară când absenţa unei virgule mi-a creat o stare de disconfort şi stânjeneală, a fost când cu lozinca electorală a doctorului Oprescu: “Hai România!”
Bă, corect era: hai-virgulă-românia-semnul exclamării…
Ce treabă are asta cu preşedinţia?
Aparent, niciuna. Dar dacă tu, candidat la prima funcţie în stat, nu stăpâneşti virgula, uzina vie din spatele campaniei tale trebuie să conţină măcar o linie tehnologică, măcar un reactor, măcar un şef de CTC, măcar un portar care să zică “Bre, domn’ doctor, e cu virgulă. Ca la meci.”
Şi azi îmi place să cred că Oprescu a renunţat, de ruşine, când şi-a văzut sloganul fâlfâind berc, fără virgulă.

Ultima oară când o virgulă m-a umplut de respect, a fost când am citit mesajul adiţionat unui cărucior de bebeluş: “BĂSESCU, IA-ŢI PEMPĂRŞII ÎNAPOI!”
Femeia care scrisese mesajul nu era o “mămică”.
“Mămicile” moaie “biscuitele” în lapte şi îl vâră odorului în gură, când micuţul emite primul “DE CE?”, din ciclul “întrebări imposibile”, ca să-i ocupe cavitatea bucală cu o activitate lucrativă, nu cu una cognitivă. Lapte dulce, biscuit dulce, mai lasă-mă dracului în pace cu întrebările, că n-o să stabilim noi cine-a fost primul: oul sau găina….

“Mămica” aia era o MAMĂ care ştia rostul virgulei şi când ştii asta, ştii cu mult mai mult, răspunzi la “DE CE?”-urile stupide ale pruncului, răspunzi pe înţelesul lui, faci faţă, nu te mulţumeşti cu pape Nestle, grădi particulară, after school, mofturi, figuri, “bas”, sună şoferul de pe “bas”, te întreabă dacă trebuie livrat copilul la bunicii din partea ta sau din partea soţului…

De-aia, văzând azi pe blogul Ciutacului poza cu lozincă de 19 mai, scrisă gros, expresiv, dar fără virgulă unde se cerea, m-am gândit, cu imbecilitatea-mi anacronică, că ne desparte de succes doar o virgulă.

De semnu’ exclamării nu mă încumet să mai zic, că e deja pentru când ne-om afla în afara crizei.

Aşa, şi?...

Motto: „-Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?7 Ciripesc cu glasuri mici / Cinteze si pitulici. / Doar un pui de pitigoi, / intr-un virf de fag pitic,/ Sta cu penele vilvoi / Si facind pe suparatul: / -Ce sa fie? Nu-i nimic, / A trecut Acceleratul...".

Acceleratul disperării noastre a venit la Bucureşti cu autocarele, a ocupat obiectivul, a expus lozincile, a fâlfâit steguleţul nemulţumirii, l-a fâlfâit controlat, să nu se facă oarece curent, să răcească lumea prezentă şi, când a vrut să fluiere, a băgat manea cu lyrics antiguvernamental .
Câteva dactilografe bugetare au băgat o dare din buric, mai bengoasă ca o dare de seamă de pe vremea cincinalelor, fiindcă au pus şi zvâcul lor personal la treabă, adică protest – protest, da’ noi când mama mă-sii ne mai dixtrăm, că ne ia ăştia doooşcinci la sută din banii de mici şi bere şi fără bere şi mici, poporul român tinde să nu existe.
Când a lătrat cucul de ora treişpe, conştiinţa de clasă a reacţionat cu devotament şi-a purces la defluire disciplinată.
O să ziceţi că, graţie organizatorilor sindicali…
Nu!
Eu cred că şefii sindicali s-au rugat de ei să vină, le-au promis că nu durează decât trei ceasuri, că la unu sunt liberi şi autocarizaţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Şi cum poporul român e docil şi acceptător, or fi zis: “Haidi, bă, că nu se face gaură-n cer! Oricum, de obţinut, nu obţinem nimic. Cotizaţia sindicală tot ne-o reţine din salariu, care ni-l scade. Măcar să nu ne dea şi afară!Măcar să facem ceva scandal şi gălăgie, să avem ce povesti nepoţilor.”

Doamne, zic!… Bine că nu le-a venit ideea să protesteze în Piaţa Universităţii!
Acolo unde s-a cântat Imnul Golanilor. Care începea aşa…

MAŢ ÎNNEBUNIT

Odată, pe când eram într-a noua, domnu’ Bucur m-a dat afară din ora de istorie fiindcă tocmai aterizase pe banca mea un avion din foaie de mate pe care scria MAŢ ÎNNEBUNIT! şi-am pufnit zgomotos în râs. Moşu’ (aşa-i ziceam, ştia, dar n-avea ce să ne facă) mi-a confiscat imediat aparatul de zbor, a citit inscripţionarea, şi-a recunoscut propriul tic verbal şi s-a umplut de nervi, crezând că râd de el.
Eu râdeam de imaginaţia colegului Vasile Cristian, care făcuse o pasiune pentru transcrieri fonetice şi simţeam că atinsese perfecţiunea la acest “m-aţi înnebunit!”
Nu ştiu, poate se afla încă sub influenţa orei de biologie, unde studiaserăm aparatul digestiv, cert e că mi se părea o poantă cu adevărat reuşită.

De ce mi-am amintit de maţul înnebunit, tocmai azi: pentru că are Răzvan Exarhu un articol în EVZ, care m-a uns la suflet.
Poate o să ziceţi “de asta ne arde nouă acum? “
Aşa zic şi comentatorii lui de pe forum, ăia care scriu cu seninătate “a-ţi văzut că se poate?” , “iar da, dacă iar avea”, “lasăte de meserie” şi alte alea, “ca şi opinenţi” cu drept la replică.
Dar ceilalţi sunt de altă părere.

Dacă tot ne ard ăştia la tot, trebuie să ne ardă şi nouă de ceva. De ceva care ţine de noi.

BORmaşina

de găurit bani de la buget îşi continuă, cucernică, lucrarea.
Tocmai ce citeam pe undeva că, fie criza cât de deasă, patriarhul nu se lasă.
Adică, indiferent cât de muribunzi de foame suntem, Casa Sufletului Poporului îşi vede nestingherită de construială.
Posibil ca, la momentul finalizării, Dumnezeu să nici nu dorească să participe la tăierea panglicii, prea ocupat fiind cu repartizarea câtorva sute de mii de garsoniere în Rai, unor tipi care nu şi le-au putut achita pe cele de pe pământ.

Soluţia

Mai ţineţi minte, “pe vremea noastră”, de ce umblau troleibuzele şi autobuzele cu ciorchini de oameni, atârnaţi de uşi?
Pentru că nişte moşi imbecili pe care îi căuta moartea prin sufragerie se urcau la “Valea Oltului” cu o sacoşă de fâş în care zdrăngăneau trei borcane goale de iaurt şi coborau la “Eva” să-şi facă aprovizionarea de la “Leonida”, fix la şase dimineaţa, când bieţii oameni ai muncii, muncitorii noştri, adică, (mă rog, şi personalul TESA!) plecau să tragă la şaibă pentru noi şi pentru toţi conţopiştii scârţa-scârţa pe hârtie.
Ani de-a rândul conducerea de partid şi de stat a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-i aducă pe calea cea bună. A redus alimentele la “Gostat” până au rămas numai munţii de bulion în cutii de tablă. A raţionalizat dipiridamolul şi colebilul. A devansat ora de aprovizionare a alimentărilor undeva, în crăpatul de zi.
Moşii, nimic! La patru dimineaţa, pe scăunelele lor pliabile, de pescari, erau moţ la coadă, după crăpelniţă, pândind maşina care aducea adidaşi de porc pentru tot cartierul.

Bine înţeles că oamenii muncii şi personalul TESA nu mai prindeau decât o cutie cu fulgi de creveţi vietnamezi fiindcă astea, termitele bătrâne, rădeau tot. A, vara, fiindcă se întuneca târziu, mai apucau să citească pe ziduri îndemnul “Nicio masă fără peşte!”, din tramvai, de-aia dădeau iama în creveţi.
Între timp însă, a mai trecut timpul. Biologic vorbind, moşii actuali n-au cum să fie moşii de-atunci.
Moşii şi babele zilelor noastre trebuie că sunt clasa muncitoare, funcţionărimea, dăscălimea, doctorimea care acum treizeci de ani nu încăpeau în troleibuz, dimineaţa, de pensionari insomniaci şi posedaţi de grija burţii.
Ce credeţi că fac ei acum?
Se dau, cu înţelepciune, deoparte din faţa tăvălugului vieţii? Îşi amintesc ei că, odată bătrân, devii inutil? Se îngrijesc ei de hainele în care să fie îngropaţi, de locul de veci, dacă-l au, dacă nu, la crematoriu?
Nici vorbă!
Se ţin cu ghearele şi cu dinţii de pensioară indiferent cât ar fi de mică şi se încăpăţânează, cu tupeu, să mai trăiască niţel. I-au avut în vedere toate guvernele: oricât şi orice s-ar fi scumpit, fenobarbitalul a rămas ieftin ca braga.
Nu trebuie decât s-o ia frumos, pe Calea Moşilor într-o plimbare, sunt cel puţin douăzeci de farmacii numai pe un trotuar, cumpără din fiecare câte două pastile, se întorc acasă, fac o baie, se înţolesc în hainele ăle bune, dizolvă hapurile într-un pahar cu ceai de tei, beau soluţia – da, e puţin amară, dar nu cine ştie ce - şi se culcă.
Gata!
Dar nu vor.

Probleme cu ţinutul...

Vasăzică pempărşii ne-au uscat!
Ei, acuma o să udăm canapeaua. O udăm acum, creşte la anu’. Se lăţeşte. Încape fundul doamnei Udrea în ea. Nu mi s-a părut niciodată corect ca cineva care ţine două ministere să aibă doar un biet fotoliu ministerial.
Problema asta, cu ţinutul, e serioasă, văd.
A zis şi Băsescu:
“ Noi ţinem milioane de pensionari fără un impozit pe venit.”
“Noi ţinem patru sute de spitale, patru sute şi ceva, din care două sute, practic, nu pot genera asistenţă medicală competitivă…”
Cum se numesc persoanele care ţin ceva?
Ţiitoare, nu?

Nu mai râde, Babiclonţ!

Nu mai râde !
Te-am visat azi-noapte. Erai tânără, aveai aproape nouăzeci de ani, băteai spumă de vişine cu telul, în bucătărie, făceai un zgomot de nedescris. Te întrebam, aproape zbierând, peste vacarmul tău, de ce dracu’ n-o faci cu mixerul, de ce nu vrei să te înveţi şi tu odată cu binele, de ce ţi-am mai cumpărat pantofi noi, dacă tu umbli tot cu vechiturile tale. Tu ai râs, dând capul pe spate, aşa cum ai făcut timp de o sută de ani, ai râs ca să nu-mi răspunzi, ai tras din ţigară şi-ai suflat fumul în sus. Eu mi-am vârât degetul arătător în mestecuşul tău care deja începuse să arate bine, l-am lins şi ţi-am zis numai aşa, ca să te oftic, iar faci economie la zahăr.
M-ai întrebat cum a fost la şcoală, numai să schimbi vorba. La început m-am speriat, am crezut c-ai luat-o razna, unii se senilizează cu mult mai devreme, eu am terminat şcoala acum un sfert de secol, ce-ţi veni să mă întrebi de şcoală, dar imediat m-am liniştit, m-am gândit, în vis, că poate de-acolo unde eşti tu acuma, timpul se vede altfel, un sfert de veac o fi ca un sfert de oră, pentru voi…

M-am trezit cu râsul tău în urechi şi cu dorul de tine. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. M-am uitat pe fereastră. Ploua. Halal zi!

De ce râdeai, draga mea, cu-aşa o poftă? Că le-ai scăpat printre degete? Că ai plecat, hoţeşte, cu ultima pensie proaspăt încasată, şa-se mi-li-oane, aşa ziceai, apăsat, o pensie frumuşică.
Acum pot să-ţi spun adevărul: era o mizerie de pensie!
Te-am minţit tot timpul. Nimic nu costa cât pretindeam. Costa de patru ori mai mult. Poate de cinci. Şi îngheţata, şi portocalele, şi perele, şi florile…

Te-am minţit ca să crezi că n-ai muncit degeaba o viaţă, ca să nu mă mai baţi la cap, întrebându-mă mereu dacă tu te-ai putea descurca singură, ca să accepţi câinele, da, pe Noro, să-l iubeşti, să-i dai ultimul dumicat, să-l scoţi la plimbare, să ai motiv de plimbare şi când simţi că nu poţi…
Te-am minţit organizat şi te-am ţinut departe de emisiuni economice, slavă Domnului că-ţi plăcea radio Romantic, ăia nu dădeau mercurialul, îl transmiteau pe Joe Dassin, preferatul tău…
Mai ştii? Salut, c'est encore moi! Salut, comment tu vas?

Nu mai plouă.
Măcar atât!
Pe mine, n-o să aibă cine să mă mintă.

Ăsta mai vrea o tură!

Eu, nu ştiu dacă v-am spus, sunt aşa, mai tare de cap, înţeleg greu şi uit repede, de-aia citesc de mai multe ori acelaşi lucru, până pricep ceva cât de cât şi-mi fixez cunoştinţele.
La economie sunt varză! Asta nu mi se trage din prostia-mi, ci din lipsa oricărei înţelegeri asupra matematicii.
Aşa că am citit şi recitit discursul domnului “prăşădinte”, cum pronunţă duduia Anastase, şi n-am stat să-mi storc creierii, dacă ştia el, când a zis cuvântul “subvenţii” la ce se referea, dacă ştie ce se întâmplă când tai un ajutor de handicapat (Aici vă spun eu: nu se întâmplă nimic; oamenii cu dizabilităţi de toate tipurile ies rar pe stradă, cel mult să-şi ia ceva de mâncare, când n-are cine să le facă serviciul ăsta, nu fac demonstraţii şi proteste.), dacă procentele alea – 25% şi 15% - sunt din pix sau din burtă.
Dar m-am oprit la paragrafele fără cifre, la alea în care ne făcea din vorbe.

Sigur, până şi eu am râs, ca orice om normal, când l-am auzit cum face pe prostul şi susţine că sărăcirea unei jumătăţi din populaţie va avea un efect foarte bun asupra mediului privat.
Ştiam că oameni foarte pricepuţi în ale economiei vor diseca şi demonta fiecare rând din noianul de minciuni conţinut în cuvântarea respectivă. Treaba asta a făcut-o Varujan Vosganian pe blogul lui, foarte frumos, nu dau link fiindcă m-a supărat odată, demult, când era ministru şi susţinea că un autoturism nou poluează mai multă vreme decât o rablă care-şi dă obşetscul sfârşit, ca şi cum noi am trăi într-un sistem închis de tip termos.

Totuşi văd că nimeni, până acum, nu se trage de mânecă şi nu se ciupeşte de obraz ca să vadă dacă nu cumva visează, citind următoarele:

“…vreau să mai închid un zvon. Am înţeles că mă vedeţi în postura de a face remanieri, de a da afară miniştri. Nu pune nimeni problema remanierilor. Ceea ce ne trebuie acum este stabilitate şi încredere.”

Voi ce ziceţi?
Nu e puţin ciudat că nu sacrifică niciun miel şi nu scrie cu sângele lui pe dealuri, ca să-şi neprihănească şi mai rău imaginea?

De ce o fi având Băsescu nevoie de TOT guvernul, exact în această formulă, înţepenit, bătut în cuie? Ce, nu mai sunt şi alţi pedelişti cu dosare penale puse la dulapul cu scheleţi care pot s-o facă pe miniştrii? Sunt!
Dar ăştia vechi sunt verificaţi, fidelizaţi, şantajaţi, ştampilaţi cetece, pe ăştia se poate baza până-n pânzele albe. La o adică, exact cu ăştia ar putea să născocească un matrapazlîc legal şi să mai candideze o dată!


Aştept cu mare nerăbdare şi speranţă să-mi dovediţi că e IM-PO-SI-BIL!
Dar să nu aduceţi în sprijinul demonstraţiei cuvântul “Constituţie”, fiindcă aceasta poate fi oricând modificată şi, dacă suntem în criză de timp, cea veche poate fi citită altfel şi reinterpretată, cum s-a mai întâmplat.

Telecomanda

Cu câteva seri în urmă, am nimerit pe Antena 1, la extraordinara, dezinhibata, libera de preconcepţii, moderna şi hipervizionata emisiune realizată de Capatos, “Un show păcătos” .
În colţul din dreapta al imaginii, cifra 15 în cerculeţ permite oricărui minor de cinşpe ani şi-o zi s-o vizioneze în mod legal, desăvârşindu-şi educaţia.

Capatos citea, pentru a doua oară, lista miniştrilor sănătăţii din guvernele post-decembriste.
Pe canapeaua invitaţilor, lângă disperatul colaborator obişnuit al lui Capatos se afla un domn în vârstă, costumat în doamnă, de fapt, în Coana Chiriţa, al cărui obraz, ca un calcio vecchio tencuit cu fond de ten şi sclipici pe sub genele false , exprima o demnitate neţărmurită. Buzele lui, perfect fardate într-un roşu chinezesc, lăcuit, aveau să rămână (am dedus imediat) pecetluite până lunea viitoare când va trebui să cumpărăm revista “atac la persoană” , ca să aflăm… ce credeţi?
Care dintre cei 16 miniştri ai sănătăţii au întreţinut relaţii homosexuale cu domnul îmbrăcat în rochie neagră de mătase care-şi spunea “Madame Clarance”?



O să ziceţi - dacă nu-ţi place genul ăsta de emisiuni, de ce te uiţi?
Ai telecomandă!
Nu! Nu mai vreau să am telecomandă!
Nu mai vreau să am libertatea de-a alege între chiloţii lui “madame Clarance” şi chiloţii vreunei Andrele cântătoare.
Nu mai vreau să le fac loc imbecililor care, dacă văd două ţâţe pe sticlă, doi mici în farfurie şi două beri în frigider, simt că trăiesc, şi încă bine.

Nu mai vreau să mă mut eu pe alt canal!
Vreau să se mute canalul ăla unde-i este locul: la canalizare.

Vreau să aibă şi minoritatea bunului simţ cel puţin aceleaşi drepturi ca şi celelalte minorităţi: a travestiţilor, a homosexualilor, a fumătorilor de iarbă, a consumatorilor de funduri goale şi manele, a analfabeţilor deveniţi vipuri…
Să-şi caute şi ele, cu telecomanda, butonând un sfert de oră, un loc’şor adecvat plăcerilor lor!

Douăzeci de ani de telecomandă ne-a adus un nou Comandant Suprem şi suprema libertate de-a tăcea şi-a înghiţi tot ce ni se întâmplă.
Douăzeci de ani ne-am bucurat că, în fine, avem telecomandă: nu-ţi convine ce vezi, schimbi canalul.
Numai că îndemnul ăsta, pornit mereu din acelaşi tip de guri, a suferit în zilele noastre o mutaţie: nu-ţi convine ce trăieşti, schimbă ţara!
Şi asta n-o poţi face din telecomandă.

Unde e BOC?

"Primul-ministru Emil Boc şi ministrul Finanţelor Publice, Sebastian Vlădescu, lucrează în prezent la finalizarea scrisorii de intenţie la acordul stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internaţional. Această scrisoare conţine ca şi puncte centrale măsurile anunţate, care conduc la menţinerea deficitului bugetar sub 7% din Produsul Intern Brut…”, ne comunică Biroul de Presă al Guvernului.

Ei, dacă Biroul de Presă al Guvernului, după ce a redactat, citit, corectat şi recitit comunicatul ne dă chifla asta - “conţine ca şi puncte” - înseamnă că BOC nu poate fi decât aici:

Nu ştiu dacă spală vase, mână puii la prăjit sau toacă ceapa pe lângă bacon, dar văd că l-au anagramat ăştia de McDonald's România într-un clip şi ni-l livrează la pachet, în toate calupurile publicitare.

S-o ia dracu' de soia!...

Ţineţi minte când mâncam salam cu soia la liber?
Pe urmă n-a mai fost la liber, a fost la raţie: două sute de grame pe cap de îmbuibat.

Tipu’ care se îngrijea de noi pe vremea aia a mai decolat odată cu elicopterul , a asolizat la Târgovişte şi a subsolizat la Ghencea.

Între timp am descoperit că soia e un aliment sănătos. Conţine lecitină. Lecitina face bine la creier: te deşteaptă.

Probabil că n-am mâncat destulă, atunci, fiindcă uite cât suntem de cretini, încă!
După tot ce ni se întâmplă, încă se găsesc unii să afirme că se putea mai rău de-atât!

Mai rău decât să iasă actualul Unic Stăpân la televizor şi să ne spună că "Membrii sindicatelor gestionează fondurile în instituţiile publice. Nu ministrul semnează ordinea în care să se facă plăţile, nici licitaţiile, ci salariaţii lor" şi noi să stăm liniştiţi la “locurili noastre”, nu văd ce s-ar putea întâmpla.

…Până geme primul posesor de chiu şapte

Ultima mea postare se încheie cu o întrebare: ce urmează?

Bănuiesc că a fost una dintre cele mai neinspirate de până acum, din moment ce aproape toate comentariile se învârtesc în jurul problemei câinilor vagabonzi, dacă să-i eutanasiem elegant - cu seringa sau vindicativ – prin inaniţie…
Mai cred că unii dintre puţinii prieteni pe care-i aveam pe net mă vor ocoli după prezentul text.

Prin urmare…

N-aş eutanasia pe nimeni. Nici măcar pe Boc. Boc fiind veriga de legătură dintre orice şi om.
Da, nu împărtăşesc opinia ciuvicească, precum că Boc nu există şi e doar prelungirea utilă a lui Băsescu. În această accepţiune, nici Băsescu nu există: e invenţia unor frustraţi relaxaţi, care visau să se legifereze râgâitul pe post de salut, ciupitul de fund pe post de apreciere şi aşa mai departe.
Deci, dacă nici măcar Boc - sluga împătimită care e capabilă să ridice pârţul stăpânului la rang de ordonanţă de urgenţă – nu merită eutanasiat, de ce să eutanasiem câinii vagabonzi?
O să pun, de data asta, o întrebare mult mai clară.

De câte ori, pe lună, sunteţi agresaţi de câinii vagabonzi şi de câte ori, în acelaşi interval, de oameni?
Aştept răspunsuri la subiect!