Crima de la farmacie

(Luciei Verona)

Azi dimineaţă, la opt şi cinci, s-a deschis uşa prăvăliei şi-a intrat o mână care ţinea o pungă de plastic transparentă în care se vedea o revistă. După zece secunde a apărut Mariana, îngrijitoarea. Nu că are – doamne fereşte!  -  mâna aşa de lungă,  dar a vrut să-şi pună viaţa la adăpost, fiindcă o ameninţasem  că, dacă nici mâine, adică azi, nu vine cu „CRIMA DE LA JUBILEU”, nu mai  am nevoie să mi-o aducă vreodată, deoarece  o să urmeze „crima de  la farmacie”, în care ea va juca rolul celor 33 de colete conţinând fragmente de mariană hăcuită şi eu voi fi autoarea.

Ca să-mi arate că nu se lasă intimidată, m-a întrebat „de ce treiş’trei?”  

Nu i-am răspuns. M-am uitat urât, cât să mă ia în considerare şi să-mi aducă revista de la chioşcăreasă.

Proasta, a râs. Răspunsul meu era –„dacă n-ai fi aşa de grasă, ar fi numa’ 20 de colete”, dar  m-am abţinut.

Ei, pe la opt şi-un sfert, azi,  dădea cu  mopul  conştiincios, aproape pasionat. Scăpase de tranşare.

Eu aflasem deja cine sunt cei doi  bloggeri din blogrollul Luciei Verona care activau ca personaje în roman şi mă ofticam,  nu că niciodată nu m-aş fi gândit la Alex Ştefănescu, „critic şi istoric literar” ci că  George Şerban e, în carte, milionar şi nu se precizează milionar în ce. Lei? Euro? Dolari?

În fine, a intrat o babă care voia „ulei de peşte vegetal” şi m-a întrerupt din citit.

Miliţianu'

Săptămâna asta m-am  întâlnit cu Miliţianu’.

Îi zic cu majusculă în semn de apreciere. Mie, personal,  nu mi-ar fi plăcut niciodată. E genul burticos, jovial până la obositor, sigur pe el, tipul  care spune bancuri şi la parastas , până  se alege praful de atmosfera pioasă şi are o explicaţie la orice.

E vecinul maică-mii.

Când sună la uşă, se recomandă „miliţia!”

Ce poţi să-i reproşezi?! Doar faptul că a fost miliţian şi recunoaşte.

L-aş fi eliminat cu dragă inimă din anturajul babelor mele, dacă Babiclonţ, bunică-mea, nu l-ar fi acceptat constant, ca vizitator,  pentru un număr de minute, din când în când şi dacă Noro, câinele lor, nu s-ar fi comportat cu el ca şi când ar fi fost Cătălin, poştaşul, în tolba căruia se culcuşea de fiecare dată când aducea pensia.

Noro şi cu bunică-mea aveau un  afectometru bine calibrat: dacă lor le plăcea de cineva, însemna că omul ăla e  OM. Ei doi ar fi putut deschide o agenţie de „resurse umane” şi s-ar fi îmbogăţit, cu siguranţă.

Eliminau de la primul contact ipocriţii, mincinoşii, interesaţii, plicticoşii, imbecilii, fetele bătrâne şi popii şi luau în seamă persoane despre care noi, ăştialalţi, ne îndoim că ar fi întregi la cap , ori că ar fi măcar  ceva de capul lor.  

Până la urmă, viaţa dovedea că ei doi avuseseră dreptate.

Acum, că nu mai e nici Noro, nici Babiclonţ, ambii plecând  de-aici la vârste matusalemice pentru speciile pe care le reprezintă, am preluat banca lor de date  şi împart lumea după criteriile:  „ăia care îi plăceau bunică-mii şi lui Noro” şi ăia care „nu”.

Aşa că zilele trecute, stând de vorbă cu Miliţianu’, ce credeţi că-mi spune?

Zice: „Duduia Renata, dumneavoastră ştiţi ce mesaj a dat Băsescu, atunci când s-a lipsit de Poliţie?

Zic, politicoasă, nu.

Zice: „A dat liber la toţi interlopii lui să căsăpească la miliţieni, fără milă.”

Eu n-am mai zis nimic.

Voi ce ziceţi?

Lozinca

Pe blogul Matildei o reprezentantă a corpului profesoral solicită ajutor pentru mitingul lor din 5 octombrie.

Nu mai zic că până în data aia se pot întâmpla atâtea lucruri noi dinspre Cotroceni, încât coliziunea planetei noastre cu un asteroid oarecare, dar mare, ar putea trece neobservată în presa carpato-danubiano-pontică.

Ea scrie aşa: VREAU SI EU O LOZINCA TARE PENTRU MITINGUL EDUCATIEI DE PE 5 OCTOMBRIE,CINE MA AJUTA?

Se subînţelege că vrea ceva original, tare, dar fără “javră”…

Eu n-am găsit nimic demn de luat în considerare, până n-am citit textul de aici.

Când m-am oprit din râs, am creat un draft de lozincă:

“Căţeluş decalotat, pleacă , dracu’, din Palat!”

E prost, sunt conştientă!

Dar sigur voi puteţi mai mult!

Daţi lozinci pentru mitingul educaţiei din 5 octombrie!

O să i le plasez solicitantei pe blogul ei.

Un ursuleţ, un boculeţ...

Excelentă ideea ministrului Învăţământului de-a dota grădiniţele cu păpuşi dizabile locomotor!

Mi se pare un act de luciditate.

Nu ştiu dacă pe căi  oculte sau inculte cititorul în pixeli i-a ghicit intenţiile omologului său de la Sănătate, dar e foarte bine că vrea să-i acomodeze pe prichindei cu imaginea semenilor cu handicap fizic.  Vor fi din ce în ce mai mulţi infirmi, bolnavi cronici, oameni care au nevoie de sprijinul celorlalţi ca să se târască prin viaţă.

Păcat că nu s-a sfătuit şi cu ministrul de Finanţe!  Ar fi putut solicita ca în acelaşi lot de jucării educative să se vâre şi-un set de păpuşi cerşetoare – imaginea nu prea îndepărtată a bunicilor lor. Şi câţiva interlopi de pluş ar fi fost bineveniţi. Să înveţe puştimea fenotipul omului de succes.

A! Şi să se interzică ursuleţii. Toate fabricile de ursuleţi să producă boculeţi. În mărime naturală.

 

Nuferi pentru Gară

Ifim zice că nuferii ăştia sunt pentru noi. Pentru noi,  cei din Gară.

M-am gândit cândva  – unii ştiu – la o gară fără şine, dar niciodată la o gară între nuferi.

E super S.F.

Să fim NOI o gară plantată într-un luciu de apă fără stăpân,  doar nuferi, pelicani şi stuf.  Flamingi rozalii şi cuiburi ascunse. Un soare blând de amiază. O lotcă şi-un lipovean  beat, vâslind. Şi pinguinul Apolodor. Naturalizat la noi,  în gara dintre nuferi. Scriind versuri cu tâlc.

N-ar fi frumos?

Ar fi atât de frumos,  că nici nu îndrăznesc să zic: ar fi de-a dreptul mişto!

Anomie

Conform DEX-ului este , printre altele, ” neputinţa de a evoca nume de persoane”.


Dacă e adevărat că, în locul lui Blaga, a fost numit la Interne un oarecare Igaş, atunci în curând vom suferi cu toţii de anomie guvernamentală. Adică n-o să mai fim capabili să numim măcar cinci miniştri care ne conduc. Va fi exact ca pe vremea Ceauşescului.

Va fi ca în refrenul unui cântec de care sunt pe veci îndrăgostită:

„Hai lim, hai lo...
Cium, dabîr ligîr lagîr lo
Cium, dagî digî dagî dobăvărlingă dagî
Dobăvărlingă dagî
dobăvărlingă dagî....”

E atât de frumos, că se opreşte timpul în loc pentru el. Nu-i exclus ca, după traducerea fonetică, să-mi spuneţi că eu am greşit.

O să ne certăm un pic pe chestia asta. Că n-am scris cu î din i de câte ori trebuia. Că n-am împărţit corect silabele în versuri.

În vremea asta, Guvernul o să ne mai fure nişte bani, prin ministerele lui, ca să asigure viitorul câtorva inşi. Pe veci.

Noi o să ne ocupăm de fidelitatea textului şi, în final, o să stabilim un câştigător.
Vreţi?
Uite cum începe:

„ Am ani, o mie, asta-i tot,
Şi vin asupră-mi alţii...
Sunt Theobald, regele got,
Crescui în rezervaţii...”

Imaginaţi-vă acum că prima strofă începe astfel:



„Am ANOMIE, asta-i tot...”


http://www.trilulilu.ro/totobita/48b141b64b3063

Băsmăluţa

Zilele trecute am comis o faptă urâtă.

M-am tot frământat cui să mă spovedesc şi dacă e cazul. Să mă fi dus la popă? Nu cunosc niciun popă suficient de bine ca să pot să-i zic aşa, fără introducere:

Zilele trecute am comis o faptă urâtă. A intrat o fată în prăvălie şi m-a întrebat dacă poate să facă practică la noi, până termină şcoala de asistente şi dacă n-avem un loc de muncă pentru mai târziu.

Purta o băsmăluţă roşie legată strâns la ceafă. Era palidă, slabă, tristă, urâtă. M-am gândit că… Atunci, prima oară, m-am gândit că are cancer, că e în tratatament şi că umblă legată la cap ca să nu se vadă lipsa părului. Am zis da, i-am cerut să aducă nişte hârtii, un C.V. o recomandare de la şcoală… prostii de-astea.

A doua zi le-a adus. Avea o altă băsmăluţă, albă, cu buline mici, albastre, arăta mai groaznic, numai că am observat că are păr şi e strâns într-un coc mic pe ceafă. Arăta aşa de cumplit, încât n-am putut să citesc ce scrisese pe foile alea, îmi jucau rândurile în faţa ochilor, mă gândeam că, dacă semnez, de mâine o să fiu nevoită s-o văd în fiecare zi. Părea genul care nu chiuleşte.

Mă frământam între “n-ai dreptul s-o refuzi” şi “ nu eşti obligată s-o accepţi”.

Interneti aranja nişte chestii pe raft cu atâta abnegaţie, făcând abstracţie de mine, încât ştiam că m-ar fi ucis.

Astălaltă îşi înfipsese ochii în vârful pixului meu şi simţeam cum mă trage de el să mi-l lipească de hârtie, să-mi mâzgălesc acolo numele şi să batem palma.

Mi-au trecut prin minte tot felul de nebunii oribile, cum ar fi dacă în faţa mea s-ar afla un spărgător cu cagulă şi pistol, cum ar fi dacă aş vedea o maşină ieşită pe contrasens, repezindu-se fix în mine… Degeaba! Nu m-au impresionat suficient ca să prind curaj să semnez şi să pun ştampila rotundă.

Am întrebat-o direct, măcar cât să câştig zece secunde, să mă repliez:

-       De ce porţi basma?

N-a răspuns.

-       Va trebui să renunţi la ea, am continuat,fiindcă, iartă-mă că-ţi spun, dar aşa bandajată la cap, pari mai suferindă decât toţi pacienţii noştri. Cred că… cred că o să-i sperii, dacă apari  în faţa lor în felul ăsta.

Mi-a zis:

-       Dar nu e problema dumneavoastră, e problema lor.

Zic:

-       Ba e şi a mea, fiindcă dacă nu se simt bine când intră aici, se duc în altă parte.

-       Dar nu credeţi – şi când rostea cuvintele astea, parcă începuse să crească în înălţime –

că toate femeile ar trebui să umble cu capul acoperit?

-       Nu!

Aproape am strigat, cu uşurare. Acum aveam un motiv să scap de ea.

-       Dar Domnul nostru Isus…

-       Asta e o farmacie laică.

-       De ce nu mi-aţi spus de prima dată?

-       Prima dată am crezut că eşti cheală.

A plecat. Nu, mint: a plecat cu ochii în lacrimi.

Am fumat două ţigări la rând. Au trecut trei zile şi încă mă roade. Se numeşte discriminare, nu?

Cum spuneam, n-am un popă. Noroc că am un blog.

Plâns

E riscant să zici că n-ai plâns la “Love story”, dar ai bocit la “E.T.”

Nu numai la prima vizionare, ci şi la a doua, şi la a treia… Şi nu mai aveam 17 ani, aveam 30.  
Circumstanţe agravante!

N-am reuşit să plâng  la “Love story”, (film mai de dragoste ca ăla şi cu sfârşit mai trist, mie nu-mi vine în minte), dar am stors batista ca o apucată când a pleacat Pocitania  mică înapoi, pe planeta ei,  şi ne-a lăsat aici, pe planeta noastră, exact aşa cum suntem, nici mai buni, nici mai răi, dar fără perspective de-a ne folosi cumva inteligenţa, altfel decât în slujba furatului.

Voi la ce filme aţi plâns, pe bune, de-a lungul vieţii voastre?

N-am rânjit decât o vară

Mai ştiţi ce ne-am bucurat odinioară, când Curtea Constituţională n-a aprobat diminuarea pensiilor cu 15%?

Cum se învolburau analiştii politici şi se pronunţau reverenţios şi cu demnitate despre poziţia oablă a Curţii Constituţionale care n-a permis, dom’le, o aşa potlogărie…

Pensionarii, dacă mâine, adică mâine-atunci, ar fi fost alegeri prezidenţiale şi-ar fi candidat şi Curtea Constituţională, pe ea o votau, mie-n sută. Am fi devenit ţara cu preşedinte multicorporal şi cu vot uninominal.

Dar a mai trecut vremea, a mai ruginit frunza din vii, o grămadă de vii s-ar vrea mai bine morţi, decât să afle că pensiile se pot micşora şi prin impozitare, şi prin diminuarea punctului de pensie şi, de ce nu? – prin amândouă deodată.

Unde eşti tu, Curte Consituţională, cu alaiul tău cu tot?

Mai bine votai cinşpe la sută.

Acum, aceeaşi Curte, s-ar putea să legalizeze 80 = 170, e treaba lui Funeriu cum bagă egalitatea asta în cartea de aritmetică şi e vina lui Patriciu, neruşinatul, că, pe televizor, 170 de votanţi arătau ca şi cum ar fi fost cel mult 80.

Adio pensie, bun venit pensioară!

Dacă lucrurile decurg aşa cum s-a calculat pe când salutam decizia Curţii Constituţionale de a nu diminua pensiile doar cu 15%, o să-i mai zicem bun venit doar poştaşului. Care, sufletist şi omenos cum e, o să treacă totuşi să ne dea bineţe în acea zi din lună în care, pe vremuri, ne aducea pensia.

Să nu ne facem idoli de ştofă!

Ieri după masă m-a sunat Interneti.
Interneti e o prietenă de-a mea, nu pot să dau link spre ea, fiindcă nu posedă calculator. Neavând calculator, n-are net, n-are Google. Eu zic că nici n-are nevoie.
Dacă o întrebi, la miezu’ nopţii, “Auzi, măi, Neti… cum se numea filmul ăla, în care spărgeau unii o bancă şi juca o tipă care a jucat cu Al Pacino şi Keanu Reeves în…”, ea te întrerupe şi-ţi zice:
The Italian Job , Avocatul Diavolului… Da, stai niţel… Charlize Theron.”
“Bine, bă! Somn uşor în continuare!”
Şi-mi zice “Dă pe Acces direct şi rămâi acolo!” Unde să dau, o întreb, pe Euforia? “Nu, zice, pe Antena Unu. Ce dracu! Atâta lucru nu ştii?”

Dau.
Era o fată brunetă cu ochi albaştri care s-ar fi remăritat cu fostul soţ. Da’ nu direct, ci după o nouă prietenie. Mi s-a părut ridicolă. Asta, până a apărut o altă brunetă, tunsă într-un anume fel, care era fosta iubită vremelnică a fostului viitor soţ şi-o asigura că au avut o relaţie ochei, scurtă, dar relaţie. Viitoarea soţie şi cu fosta iubită au schimbat amabilităţi plăcute, prezentatoarea, o blondă, era fericită şi râdea. Toate trei erau fericite şi împăcate cu lumea şi cu viaţa, aşa cum sunt blondele autentice şi blondele vopsite, când se întâlnesc. Micuţul ecran le împiedica să se apeleze cu şăgalnicul “fată!”, dar el plutea în atmosferă, catifelând situaţia.

Pe urmă a cântat o Andree. Una dintre Andreele alea autohtone care se costumează ca nişte călăreţe de circ şi cântă tot ca ele, ducând până hăt, în zări, fiorul muzicii româneşti, cam până la Buhuşi, să zicem.

Undeva, în conţinutul emisiunii, a apărut un cuplu de însurăţei care n-avusese tort la nuntă.
Dar se ţineau de mână ca doi porumbei. La “acces direct”. Unde două brunete făceau NIR-ul pentru o marfă numită bărbat. Unde o Andree cânta costumată în circăreasă.

Unde se uită şi Interneti a mea, ca să se enerveze.
Unde m-am uitat şi eu, ca să mă lămuresc că oamenii nu-s decât humă. Poate şi “ştofă”.
Să nu ne facem idoli de “ştofă”! – m-am gândit eu şi m-am mutat cu telecomanda pe Antena 3 şi cu corpul la bucătărie.

Multă sănătate şi drum bun!

Azi, la 16:25, imediat după intrarea în metropola Curtea de Argeş, depăşind regulamentar (bandă discontinuă) un autoturism fără plăcuţe de înmatriculare care rula cu 40 de km/h, am încălcat grav legea rutieră şi-am fost sancţionată de organul vigilent, căruia i s-a comunicat prin staţie că mă deplasasem cu viteza criminală de 60 km pe oră.
Aproape patruşcinci de minute a durat întocmirea procesului verbal. Primele zece s-au dus cât ai clipi, în dialogul dintre organul care mă amenda şi cel care mă surprinsese, fiindcă unul zicea “bobi” pentru B, celălalt confirma cu “barbu”, aşa că le-a luat ceva timp să se pună de acord că “george - bobi – tudor” e tot una cu “gogu – barbu – tudor” .
Grosul timpului s-a mâncat cu redactarea.

Da’ nu-mi pare rău, fiindcă am avut răgaz să constat că tipul cu neînmatriculata făcea nişte ture scurte, dus-întors şi la fiecare revenire prin zonă pe direcţia mea de mers, mai recolta patru-cinci încălcători de lege care erau traşi pe dreapta şi amendaţi pentru exces de viteză.
N-aş vrea să par subiectivă, dar, în caz că n-aţi înţeles, cred că neidentificabilul era omu’ lor, al miliţienilor.
Cred, fiindcă după ce mi-am recuperat actele şi dreptul să-mi văd de drum, l-am întrebat pe cel care se îndeletnicise cu scrisul procesului verbal, dacă ăsta, care plimbă pentru a patra oară o maşină neînmatriculată pe sub nasul poliţiei rutiere, e plătit pe drepturi de autor sau e PFA.
Şi ce credeţi că-mi răspunde miliţianul, zâmbind cetăţeneşte şi aproape uman către mine:
- Multă sănătate şi drum bun!

Păducelu'

Când a vorbit un ilustru consilier de Cotroceni de ceaiul de păducel, mi-am văzut de treaba mea.
I-am lăsat pe alde Badea şi Ciutacu să miştocărească voioşi la rădăcina lui, că sunt tineri, ce rău puteau să facă? Vreo inginerie de-a lor, cu şubleru’. În niciun caz genetică.
Dacă era genetică, se autosesiza păducelu’, din tată-n fiu, şi-şi dădea seama că nu e f-un merişor la margine de drum, nu-i ăla de Mihai Beniuc – “sunt măr de lângă drum şi fără gard” - e ditamai olanzapina (Zyprexa pentru prieteni) care tratează schizofrenia în mediu specializat, prin urmare nu la Cotroceni.

Ca să rezum cazul: un bolnav mintal, care, culmea, realizează că are o suferinţă, bea ceai de păducel, crezând că asta-l face sănătos.
Nu-l face!

Fac o paranteză nesimţită şi vă precizez că efectul antihipertensiv şi antiaritmic al păducelului rezolvă pseudopatologia cardiacă, doar atunci când are substrat nervos.Tot pentru prieteni explic: adică când buba e la bibilică şi se înverşunează în somatizare, afectând funcţionalitatea cardiacă şi bunul mers al lucrurilor în relaţia strict matematică dintre debitul sangvin şi rezistenţa peretului vascular, merge şi cu păducel. (Cred că deja mi-am pierdut 75% dintre prieteni!)

Revin: NU, pe bolnavii mintali, ceaiul de păducel nu-i schimbă nici în bine, nici în rău, cel mult îi hidratează şi ăsta e, per total, un lucru bun. Fiindcă e foarte nasol să gestionezi un neurobolnav care nici nu face pipi cât trebuie.

Deci, cum ziceam, eram dispusă să tac, să-l las pe Badea să creadă că păducelul se numeşte, popular, LABA URSULUI şi pe Ciutacu să se amuze egoist şi copios pe chestia asta.



Dar ieri şi azi, au intrat în prăvălie diverşi oameni care aveau aliură de “serioşi” şi au întrebat dacă avem ceai de păducel.
Răspunsul nostru a fost : DA, AVEM, DAR NU CU EL AJUNGI CONSILIER PREZIDENŢIAL.

Am scris rândurile acestea ca să previn momentul penibil de stoc zero la ceai de păducel pentru producătorii lui şi disperarea noilor consumatori, care îl solicită, dar nu se găseşte.

Agathei Christie

De ce colinzi pe câmpuri, doamnă-nmănuşată,
Voinică doamnă,
Pe care n-a iubit-o nimeni niciodată?


O, ba da, Doamnă!
V-am iubit din toate puterile şi vă iubesc şi-acum.
Vă iubesc ca pe Schumann, care zicea “Daţi copiilor să cânte piese uşoare”, înţelegând prin aceasta – faceţi-i pe copii să iubească ceea ce cântă, pentru uşurinţa cu care îşi pot cânta singuri ceva ce le place, nu-i transformaţi în gâfâitori acrobaţi ai claviaturii, nu-i aplaudaţi fiindcă au supravieţuit unui opus dificil, maltratându-l cu toată conştiinciozitatea spre a-l duce la bun sfârşit.

Vă iubesc, Doamnă, fiindcă m-aţi învăţat semnele de punctuaţie.
Şi dialogul.
Şi logica faptelor.
Şi jocul de-a lumini şi umbre.
Şi victoria minţii asupra unui trup deja sleit.
Şi cum se duce o lectură până la capăt, şi ce e cititorul interactiv, şi de ce trebuie să te substitui unui personaj, şi cum nu trebuie să te iei după aparenţe…

Ei, în ultimă instanţă vă mulţumesc că n-aţi murit decât de curtoazie, pentru băieţii ageri de la Google.

Ce mică e lumea. Şi ce neagră.

Acu’ zece minute mă aflam pe un blog învecinat şi mă uitam la o poză cu Wesley Snipes, gândindu-mă ce mică e lumea, nu s-a-mplinit o săptămână de când l-am văzut într-un film de-ăla rău, care susţine mitul că americanii sunt cei mai buni şi la filme, nu numai în general.
Acuma, problema e că nu mă pot abţine şi trebuie să vă povestesc filmul.

Va’zică Wesley Snipes e poliţist la omucideri, unul mai doxat ( sunt câteva cadre şi frânturi de dialog care te familiarizează cu ideea) şi anchetează o crimă la Casa Albă. Mortul e o fată. Fata e iubita fiului Preşedintelui. Toate indiciile te fac să crezi că beizadeaua e criminalul şi detectivul nostru e chitit să-l înfunde pe băiat, cu orice risc. ( Acţiunea e destul de tensionată, cam la “rosul unghiilor”, dar caut să mă dezvăţ).
Singurele chestii care mă fac circumspectă sunt două:
1) americanii nu-şi permit să ia instituţia prezidenţială la scărmănat decât, cel mult, în S.F.-uri şi
2) filmul e transmis de PROTV, ori postul ăsta nu calcă-n străchini, cu niciun chip.

Mai încolo, mă lămuresc că era dimpotrivă: nişte răi şi nişte fameni încercau să-l submineze pe Preşedinte prin fii-su, care o iubise cu adevărat şi că, evident, PROTV-ul nu dă filme care l-ar pune în dificultate faţă de instituţia noastră prezidenţială, nici măcar de dragul ratingului.

Finalul e minunat, Wesley Snipes joacă şi el cât poate de bine într-o scenă oarecum statică, în care “serviciile” nu prea ştiu ce atitudine să adopte faţă de o “cioară” ieşită din sistemul de aerisire fix în faţa Preşedintelui şi-o lasă să zică ce are de zis, eventual ce are de tras, noroc că omul negru e patriot şi bine intenţionat, preşedintele lor nu e preşedintele nostru, fii-su e nevinovat, filmul se termină cu bine.

Ce voiam să vă zic cu asta?
Mi-e teamă că am uitat…

Zahăr cubic

Pentru mine, 13 Septembrie nu e o zi, e o stradă.

De la fereastra podului văd depozitul de cherestea, o căruţă plină cu lemne, căruţaşul bătându-şi calul cu sete şi pe mine, plângând.

Sunt urcată pe două lădiţe ca să ajung până la geamul murdar şi crăpat, omul a lăsat biciul şi-l loveşte direct cu picioarele, cu pumnii, animalul stă nemişcat, îndură, îi tresare doar câte-un muşchi dar nu face pasul înainte, pasul care l-ar scăpa de durere.

Pur şi simplu se lasă bătut şi nu vrea să care nenorocitele alea de lemne, fiindcă s-a opintit o dată, de două ori, i-au alunecat potcoavele pe piatra cubică, lucioasă, a înţeles că nu poate, acum aşteaptă să înţeleagă şi omul, acceptă durerea răbdător, probabil că deja s-a învăţat – timpul necesar omului ca să priceapă că trebuie să mai dea jos din butuci, pentru el e durere şi-atât.

Sunt luată în braţe şi aşezată pe podea. Bunicu’ mă priveşte ca pe o cauză pierdută. Mi-a spus de-atâtea ori că n-am voie în pod. Că n-am voie să mă cocoţ la geam. Şi mereu mă găseşte acolo, plânsă, dis de dimineaţă.

“De ce-l bate?”

Mereu pun aceeaşi întrebare şi el mă minte mereu – “Fiindcă e beat!”, lăsându-mă să cred că tot răul lumii vine din beţie.

Apoi mă spală pe faţă, îmi dă să mănânc, mă îmbracă, ia câteva bucăţi de zahăr cubic şi ieşim în stradă.
Ne ducem direct la cal, poate e acelaşi, bătutul, poate altul, nu-mi dau seama, toţi caii sunt la fel, roşcaţi, la depozitul de lemne.

Îmi pune bucăţile de zahăr în palmă şi mă învaţă cum să i le dau: cu palma foarte deschisă, să nu mă muşte din greşeală. Calul apucă bucata de zahăr exact de la baza ei, nici nu-i simt dinţii atingându-mă, îi aud doar cronţăitul plăcut, o clipă.

Două, trei, patru, cinci bucăţi de zahăr cubic. Gata.
Zic “Gata!”, când botul calului se lipeşte iar de mâna mea goală şi el înţelege că urmează doar să-l mângâi. “Gata, zice şi bunicu’, acum i-a trecut supărarea.”
Pornim în josul străzii noastre, 13 Septembrie, trecem de mustăria din colţ, împodobită cu stuf şi papură, trecem de statuia Dianei din părculeţ şi-o ţinem aşa, tăcând amândoi, până în Dealu Spirii, unde e Muzeul Militar...

De ce nu mă pot gândi la o afacere pe cont propriu decât pufnind în râs

Theodorei...

Şi de ce să mă râd numa’ eu, de una singură, de prostia mea, când ne putem râde cu toţii?

Va’zică, anii noozeci. Bătea vânt de privatizare din pupa, în orice fraier.
Io şedeam la ghişeul meu farmaceutic statal unde scria “eliberare reţete”.

Retrospectiv, trebuie să precizez că nu era chiar cum zicea afişul, nu eram vreun gardian la poarta puşcăriei de reţete, de unde ele se liberau pe caz de comportament ireproşabil, se liberau contra cost, exact aşa cum se-ntâmplă şi-n zilele noastre, fie că vorbim de oameni, fie că vorbim de reţete.

Într-o zi apare un tip cu ochi bulbucaţi, ochelarist, un fel de Prigoană, dar mult mai tânăr.
Voia să-i facă o reţetă lui taică-su. Peste două săptămâni, vine rândul maică-sii la reţetă.
A treia oară a venit fără nicio reţetă, dar mi-a solicitat o întrevedere, ca să-mi propună o afacere, dacă voiam.
Normal că voiam! Toate farmacistele umblau cu limba scoasă să se privatizeze, până şi şefa mea, o fesenistă convinsă, care-i zicea lui Iliescu “domnu’ Iliescu” şi când stingea veioza de pe noptieră, seara, până şi aia, disperată să nu cumva să ne vindem ţara, cumpărase pe gratis farmacia în care încă mai munceam, silabisind noţiunea “locaţie de gestiune” şi învăţându-se să considere al ei ceea ce până mai ieri fusese al întregului popor, adică al nimănui.

Şi vine domnul ăsta, bulbucatul, îmi zice că-l cheamă Pavelea, că are intenţii serioase şi bani gârlă şi că să deschidem o farmacie.

Bun, zic. De unde bani gârlă?

Am o legătorie de cărţi, zice, care merge foarte bine.

Şi ce legaţi acolo? – îl întreb. Scoate din diplomat tot felu’ de meniuri bilingve de restaurant, cu coperţi din piele de vinilin, din carton presat, din carton impregnat cu arome, din cârpă scrobită, tot felul de orori despre care el zicea că se vând excepţional de bine, de unde şi gârla de bani.

Io nu ştiam că există atâtea cârciumi în oraş, dar dacă el m-a asigurat că n-avem stavilă la cheltuieli, m-am apucat de treabă.

Am găsit spaţiu. Am plătit avansul chiriei. Am găsit un avocat, să facă actele. L-am plătit şi p-ăla. Am rămas fără pianul meu Petrof, de concert, fără colecţia numismatică a tatii, dar venea Pavelea, superviza, zicea că aici mai trebuie aşa, aici mai scriem şi asta…

Pleca mulţumit, decis să-mi returneze banii la proxima întrevedere.

Cu o seară înainte de semnarea contractului, Pavelea s-a topit ca măgarul în ceaţă.
Şedeam cu avocatul pe canapeaua mea “Bibi” şi ne uitam unul la altul, ca doi proşti. Cred că-l sunasem de două mii de ori pe Pavelea în ultimul ceas.

Păcat de bani! - mi-a zis avocatul, să mă consoleze.
Eu boceam liniştit, în colţul meu, n-aveam nicio treabă cu banii, mă ofticam că mă părăsise asociatul, nu ştiu prin ce raţionament imbecil mă consideram vinovată de toată chestia asta.
Auzi, îmi zice, stai niţel, nu mai plânge, că rezolvăm noi cumva. Nu-mi mai dai decât – şi rosteşte o sumă, ceva, echivalentul unui salariu de-al meu, cred – şi mă duc acasă, refac statutul, o să fii asociat unic şi-l bagi în pizda mă-sii pe Pavelea ăsta, nici nu-l mai cunoşti.
Io, printre sughiţuri, îi spun adevărul, că nu mai am niciun ban, aşa că s-a dus dracului totul.
El se uită roată prin sufragerie şi dă cu ochii de maşina mea de scris, o Olivetti drăguţă, cadou de la tata.
Hopa! – îl aud excalmând, stai, c-am rezolvat-o: îmi dai mie maşina asta de scris şi nu-ţi mai cer niciun ban. Ne vedem mâine la notariat.
Mi-am şters urgent mucii şi m-am simţit deodată cea mai norocoasă femeie de pe lume. Ce om, avocatul! Ce suflet! Îmi scotea două paragrafe din statut şi nu voia decât o maşină de scris!

Pavelea n-a mai apărut niciodată. Când am obţinut certificatul de înmatriculare, pierdusem deja spaţiul închiriat, însă aveam ceva mai mult loc prin casă, fiindcă lipsea pianul cel mare şi aş fi putut să-mi deschid un ghişeu în bucătărie, că stăteam la parter, numai că mi s-a părut aşa de caraghioasă ideea să dau aspirină şi paracetamol peste pervaz, că am renunţat imediat şi pentru totdeauna.

E drept că unii, cărora nu le-a păsat de ridicolul unei astfel de încropeli, au pornit aşa, cu o scăriţă de tablă sub geam şi azi au lanţ de prăvălii sau, poate, cine ştie, Pavelea al lor s-a prezentat totuşi la apel, în ziua prestabilită...

O lume guvernată de câini

N-aş face niciodată rău unui om, decât în legitimă apărare.
Ultima oară când am bătut măr un băieţel care mă lovise intenţionat la joacă, doar fiindcă nu accepta fete într-un joc pentru băieţi, a fost când aveam nouă ani.
Nu-mi amintesc amănunte, dar ştiu că plângeam tăvălindu-l prin ţărână, că furia mă proteja de durerea loviturilor lui şi că eram dispusă să mor cu el de gât, numai să curm discriminarea pe pământ.

Îmi mai amintesc că, unul dintre verii mei care se afla atunci în vizită la noi, a fugit iute în casă, de frică, a deschis fereastra şi striga de-acolo - “Dă-i, Renato, că sunt şi eu aici!”
Îmi amintesc că, în timp ce trei sferturi din mine se băteau pe viaţă şi pe moarte pentru egalitatea sexelor, un sfert murea de râs în sinea lui – cât era văr-miu de fricos, cum ştiuse el să se pună la adăpost şi să dea directive de la înălţimea etajului unu….

După evenimentul acesta violent şi nefericit, fetele din bloc au fost admise în orice scenariu tip “hoţii şi vardiştii”. Mi s-a părut că-l bătusem cu folos pentru întreaga comunitate de minori.

Dar, cum spuneam, după întâmplarea asta, n-am mai avut niciodată senzaţia că adrenalina mi-ar încorda muşchii în sensul cărării de pumni fără număr.
Am crescut şi-am descoperit că vânătăile lăsate de cuvinte sunt cu mult mai dureroase. Şi, mai mult decât atât, o tăcere bine aplicată, doare ireversibil, doare pe viaţă.

Aseară însă, urmărind scenele cu bătrânul câine lup rănit aiurea de un homo erectus mascat şi înarmat, doar pentru efectul scenic, m-am trezit că iar împlinesc nouă ani, iar îmi vine să-i dau unui tip explicaţii cu pumnii şi picioarele, ca să înţeleagă, idiotul, că nu tragi într-o fiinţă inteligentă şi, în cazul lui, nu tragi într-o fiinţă mai inteligentă ca tine.

Dacă tot a băgat statul bani în fundul tău de mascat, cu siguranţă că ştii amănuntul ăsta: un câine care latră, nu muşcă. Dacă totuşi muşcă, o face de bocancul tău care-ţi vine până peste glezne. Dacă o comite mai sus, înseamnă că n-aveai ce căuta acolo, în felul ăla, la ora aia.
Dacă nu eşti capabil, după ani de zile de bani mâncaţi de la contribuabil în specializarea de mascat, să comunici cu un câine, altfel decât prin intermediul puşcoacei, înseamnă că locul tău e la spaţii verzi.

Un bătrân câine lup care-şi apără teritoriul şi e guvernat de legi simple, universal valabile, care nici măcar nu trebuie garantate de vreo Constituţie, nu trebuie făcut să sufere pentru că tu, un lefegiu condus azi de unii, mâine de alţii, te afli mereu în spatele patului puştii şi nu în bătaia ei.


Întâmplarea face că televizorul îmi propune, alternativ, privirea întristată şi nepricepătoare a lupului rănit şi privirea îndobitocită de ură şi interes a conaţionalului nostru, Prigoană.
Şi încep să cred, ca Lino Aldani, că ne-ar mai salva o lume guvernată de câini.

Evenimente mondene care

Oricât mi-ar fi toamna de toamnă şi iarna de inevitabilă, oricât va creşte factura la întreţinere, oricât mă dau eu de bosumflată , nu pot să nu zâmbesc şi, în cele din urmă să mă râd terapeutic şi sincer, citind prin toate fiţuicile de scandal că doamna Gabriela Vrânceanu Firea urmează să devină Pandele.

N-am fetişuri de-astea cu sacrul statut de vădană, regrete eterne, veşnica pomenire.

Cred că te poţi îndrăgosti de altul în timp ce există încă celălalt, pe care încă-l mai iubeşti, cred că poţi iubi doi inşi pentru felul de-a fi al fiecăruia, cred că poţi să nu iubeşti pe nimeni şi să fii drăguţă cu toată lumea din jur, cred că poţi fi partenerul ideal pentru un tip pe care doar ţi l-ai asumat, cred că poţi iubi un mort şi-un viu în egală măsură, cred orice…

Dar sunt absolut convinsă că, dacă ţii cu tot dinadinsul, poveştile tale personale nu ajung în presă, oricât ai fi de vip sau de vipuşcă….

N-am alt argument decât moartea dramatică a tânărului regizor Cristian Nemescu.
Am studiat forme muzicale şi contrapunct cu tatăl lui, Octavian Nemescu, în liceu. Fac precizarea nu pentru mine, ca să mă dau rotundă că l-am avut profesor pe Octavian Nemescu, ci ca să subliniez faptul că, într-o viaţă trecută şi total inutilă mie, acum, am cunoscut un membru al familiei mortului Cristian Nemescu.
Domnul profesor Nemescu umbla îmbrăcat în nişte sacouri de popă când învăţam eu forma de lied şi, mulţi ani mai târziu, când copilul i-a murit în accident auto, mi s-a părut firesc să n-aibă presa imagini de la ceremonia funerară. Dacă ar fi avut, însemna că cel pe care-l cunoscusem eu în adolescenţă era un alt Nemescu.

Prin urmare, doamna Gabi Vrânceanu Firea doreşte să se ştie că se va mărita cu un anume Florentin Pandele, primar de Voluntari, un tip superbogat, membru UNPR.
Cum se vor împăca, pe sticlă, ulterior, interesele mogulului rău care l-ar vrea mort pe Băsescu , cu interesele primarului amprentat partinic pe partea ailaltă, vom vedea.

Cert este că, doamna Gabriela Vrânceanu Firea, viitoare Pandele, nu poate beneficia de apelativul “doamnă” decât în formulele de adresare oficiale.

A venit toamna şi mi-a acoperit simţul umorului cu ceva

Nu ştiu cu ce, dar mi-a pierit brusc cheful de râs. O fi de la cerul înnorat care stă să plouă? De la vântul care se agită în teii din faţa ferestrei?
Să fi fost şi azi soare şi frumos ca ieri, doamne, ce-aş mai fi râs!

Colcăie presa de motive de veselie şi eu ...

Uite, de pildă ăsta: cum a băut I.T. Morar apă cu cianuri, în cadrul programului „Să avem şi noi cianurile noastre!” şi n-a păţit nimic. N-a păţit, fiindcă cianurile afectează lent sistemul nervos central, dacă el există.
Cred că omu’ e mai potrivit într-un post de agent de vânzări pentru detergenţi ecologici, decât într-unul de agent la Marsilia. Numai ăla e obligat, conform fişei postului, să tragă câte-o duşcă din petul cu soluţie de spălat, să-l convingă pe client că ingerarea accidentală nu e periculoasă.

Altă ştire care ar fi putut să mă binedispună ar fi aceea că pe Ridzi a scos-o Curtea de Conturi basma curată. În condiţii normale, pe vreme bună, vestea asta nu doar că m-ar fi înveselit, dar m-ar fi umplut de satisfacţia bănuielii împlinite. A crezut, vreo clipă, cineva, că...?

Dar cea mai bună poantă e în Gândul! S-ar distra şi-un câine, citind-o.

În primul rând, avem un titlu care revoluţionează limba română:
“Sistemul de coplată pentru servicii medicale va fi introdus de la 2011”

Sub el, panseurile de sezon ale lui Attila, care probează, fără nicio îndoială, că în capul lui, toamna s-a instalat mai devreme şi vântul bate cu năbădăi mai demult.

O să coplătim doctorul cu 5 lei dacă-l deranjăm în timpul programului şi cu 15, dacă o facem în timpul lui liber. De îndată ce l-am pisălogit la cap suficient, cât să totalizăm 600 de lei in coplată, consultaţiile devin gratuite.

Dacă solicităm serviciul de ambulanţă, tot la fel, coplătim. Nu mult! 20 de lei. Şi numai dacă solicităm ambulanţa la domiciliu. Dacă ne dăm întâlnire cu doctorul de pe Salvare în altă parte, e moca.

Stau şi mă întreb unde ai putea să-ţi petreci o colică renală, în aşa fel încât să beneficiezi de gratuitatea promisă. Într-o berărie, probabil.
Până vine doctorul cu papaverina, te laşi pe mâna lui Ciuc. “Încă una şi mă duc!” – o să-ţi şoptească pietricica blocată pe ureter, între două junghiuri de-alea colicative, cum o să le zică doctorul, ceva mai târziu, scriindu-ţi reţeta, ofticat că l-ai chemat degeaba.

Sau poate că nu chiar degeaba. Ăia 20 de lei fac patru beri: două pentru tine, că eşti în tratament deja, una pentru doctor, să-l cinsteşti şi pe el şi una pentru şoferul ambulanţei, dar fără alcool, desigur.

Nu-i haios? Nu c-o să fie vesel în Sănătate, de la 2011 încolo?
O să fie, vă spun sigur că o să fie!

Numai mie nu-mi vine să râd. E de la toamnă, precis.

Cui foloseşte?

Ieri am văzut şi eu, de câteva ori, clipul „România, trezeşte-te!”.
Are dreptate Ciutacu: „un promo zguduitor şi bine făcut al Antenei 3”.

Problema e – pentru cine a fost făcut? Cine trebuie să percuteze la mesaj?
Noi?

Păi „noi” am înţeles demult cum stă treaba, nu ne mai sunt necesare alegorii cu oi şi lupi.

Ştim unde sunt banii dumneanoastră, ştim că în ţara asta întâi se negociază comisionul şi abia după aceea se stabileşte obiectul achiziţiei.

Ştim că lup la lup nu-şi scoate ochii, cât timp au ce pune la proţap.

Ştim să facem deosebirea între tăiatul salariului şi tăiatul liniei continue şi i-am înţeles până şi pe jurnalişti, de ce s-au luat unii după alţii, ca oile, amestecând codul muncii cu cel rutier.

Am priceput şi cum e cu singurătatea dansatorului de cursă lungă, dar nu din sondaje, ci din privitul la privirea în gol a nevesti-sii, ţinându-şi obrazul cât mai depărtat de-al lui, într-un gest inconştient de delimitare care, mai pe româneşte, se traduce prin „mi-e ruşine de ruşinea lui”.

Ştim că un grătar de fleică şi mici, într-o curte cu cişmea şi privată seamănă tot atât de mult cu o cină la „Cireşica”, precum William Brânză – care încerca să acrediteze ideea - cu tizul său, Shakespeare.

Ştim şi că, uneori, lupii aruncă oilor câte-un lup de-al lor, gata-mort, să creadă oile c-a fost şi-un lup mâncat de oaie şi imediat se reped, năroadele, să-l aleagă păstor pe şeful haitei, în semn de mulţumire.
Noi ştim.
Dar oile, nu.

Ori pentru ele, promo-ul ăsta zguduitor şi tarkowskian nu înseamnă nici măcar cât un pet cu „Ulei de la bunica”. Nu înseamnă nimic. O prostie! Bine că Domnu’ Dan nu dă asemenea tâmpenii la Televiziunea Poporului.

Românul s-a născut profet

Ca să pot concepe textul acesta, m-am documentat puţin pe site-urile scrise cu violet pe fond negru, unde explodează steluţe verzi de-ţi sparg ochii. Nu voiam să aflu decât dacă profetul Sundar Singh s-ar putea reîncarna în consilier de Cotroceni.
Pare-se că da!
Cel care a prezis că în 2012, imediat după ce restul lumii se gată, începe binili pentru România, se poate întoarce printre noi, o sută de ani mai târziu, în persoana lui Sebastian Lăzăroiu.
În fine, acolo nu scrie clar de Lăzăroiu, aspectul e ocultat, ca pentru iniţiaţi, zice numai că orice om poa’ să se reanime tot în om, în animal, în pasăre sau în obiect.
Şi cum de câteva zile obiectul de studiu al presei a devenit Lăzăroiu cu prezicerea lui basmificată, lucrurile par că se leagă.

Văd că tot felul de analişti şi decodificatori îşi sparg capetele să afle cine-i care.
Nu ştiu de ce “Fetiţa cu chibrituri” trebuie să fie neapărat Crin Antonescu şi de ce nu poate fi Mircea Badea. N-a încercat el o afacere cu chibrituri şi s-a ars?
De ce ar fi "Scufiţa Roşie" PSD-ul? Este culoarea din titlu un indiciu? Mai tare decât acela că numai în basmul cu Scufiţa joacă personajul "Bunica"?
In ce-o priveşte pe “Albă ca Zăpada”… îmi pare rău pentru cei care au înţeles că ar putea fi vorba de un partid nou, imaculat. Că nu de imaculată ce era, a muşcat Albă ca Zăpada din mărul otrăvit cu care o momise Maştera, ci de proastă şi credulă. Şi aşa mai departe…

Pierdem timpul cu profeţiile lăzăreşti de după sfârşitul lumii, în loc să căscăm ochii la alt basm, pe care s-a ferit iluminatul consilier să ni-l reamintească.

Ăla … Cică Vrăjitorul din Oz îl ţine din scurt pe Omul de Paie care latră prosteşte la Oamenii de Tinichea, luând pâinea de la gură căţeluşului Toto. În vremea asta Leul cel Timid se-mpuţinează văzând cu ochii pe fundul buzunarului. Singura fericită e Dorothy cea bălaie care, mai cu picioarele pe pământ în condurii de argint, adună floricele, frunzişoare şi ministere, iar în clipele ei de răgaz şi intimitate cu Vrăjitorul, îi flutură acestuia pe sub nas dosarul lui de Şarlatan. Ori poate că doar îi face vânt.