miercuri, 29 iunie 2011

Cu sufletu' la gură

Aşa am urmărit, luni seară, pentru prima oară în viaţa mea, lectura unei piese de teatru.
Mărturisesc, credeam că va fi plicticos. Credeam că voi avea nevoie de mult eroism  ca să ajung cu ascultatul până la final.  
Mă întrebam ce poate fi lectura unei piese, la o masă  de prezidiu, cu enorme ferestre pe fundal, prin care intră lumina zilei în mod nepotrivit şi strică atmosfera, şi-aşa inexistentă? Şi ce poate face o actriţă, una singură, cu nişte foi în faţă, înţepenită pe scaun, citind  la microfon?
Ei, acuma ştiu ce poate face: minuni!
O actiţă excepţională, cu un text excepţional în faţă,  poate face minuni.
De pildă, “stinge” lumina de-afară până  nu te mai deranjează şi “topeşte” conturul mesei  la care stă, până elimină bariera dintre ea şi auditoriu.
Cum face treaba asta? Habar n-am, că n-avea la ea decât vocea, textul şi talentul. Poate că ar trebui să încep cu “talentul” în enumerare, dar eu în ordinea de mai sus am luat contact cu povestea Luciei Verona. 
Povestea unei femei pe nume…
Da’ nu pot să dezvălui nici măcar atât, fiindcă deja vă induc în eroare.
Mai bine aşteptăm până la toamnă, când piesa urcă pe scenă.

joi, 23 iunie 2011

Sluga la Anvers vorbeşte despre „slugă la ruşi”

E cel puţin ciudat, dacă nu chiar netrebnic,  ca o măruntă slugă a securităţii ceauşiste la Anvers  să-şi dea cu părerea despre o Slugă de Elită, la Ruşi.
În termenii aceştia îmi pun eu problema.
Poate că bunică-mea, Babiclonţ, bătea câmpii la o sută de ani şi continua să-i zică Majestăţii Sale, Mihai – REGELE.  Ca şi cum acesta ar fi fost unicul rege de pe planetă.
Poate că în cei douăzeci de ani de tranziţie spre haos, niciunul dintre manualele alternative de istorie n-a prezentat adevărul, din motive politice lesne de înţeles.
Dacă trăim ca-n Matrix - poemul aparenţei sau dacă trăim ca-n basmul lui Asimov - Sfârşitul Eternităţii, prea puţin  contează.
Ceea ce contează e victoria egalizării întru ticăloşie pe care ne-o serveşte absolventul de marină şi-o parafează cu râs intelectual pierzătorul de timp prin biblioteci, cetăţeanul Ion Cristoiu, pus cu botul pe labe, labeunutv.
Singurul lucru care m-a îngrijorat, în mod sincer, cumva profesional, era acest detaliu: ca Regele Mihai, care stă să împlinească 90 de ani, să nu se enerveze,  dăunându-şi grav sănătăţii, când ascultă aberaţiile acestui excipient care răspunde la numele de Băsescu Traian.

marți, 21 iunie 2011

Triunghiuleţul Bermudelor

Locul unde dispar şi reapar chestii. Avioane. Vapoare. Ozeneuri. Mituri.
Nici prea-prea, nici foarte-foarte,  doar cât să rămână în picioare ambele tabere. Aia cu “ Domne, lăsaţi-mă-ţi cu tâmpeniiile astea!” şi adversara dumisale, care mormăie circumspect, “…Şi totuşi, au dispărutără!”
Azi, triunghiuleţul s-a mutat la Cotroceni.
Era cam isoscel.  Ponta şi Crin şedeau la bază, Navigatorul la vârf.  
Navigatorul s-a cam dat la fund, ăştialalţi doi s-au ţinut la suprafaţă.
Până la coadă, n-a ieşit nimic palpabil.
Dacă n-aş fi o mare iubitoare de S.F., aş zice că România o ia pe urma flotei.
Voi ce ziceţi?


luni, 20 iunie 2011

Pacientul Oprescu

Io, până la treij’ de ani, făceam podul fără nicio problemă, ca Apolodor din Damasc. Pă ne-ncălzite!
La treiş’unu ne-mpliniţi, într-o bună dimineaţă, a dat peste mine o criză de sciatic care m-a ţintuit la pat 90 de zile.
Toţi doctorii s-au mirat, că nu făcusem nimic rău în noaptea aceea, dormisem regulamentar, pe dreapta şi numa-n vis poate că sărisem cine ştie ce pârleaz, în aşa fel încât discul intervertebral ieşise şi el niţel din formaţie, de curiozitate. Am dat semnături cu nemiluita că-mi asum riscul neoperării, chiar dacă ar fi să ajung într-un “scaun electric”, de-ăla pe care îl făcea EBA cadou paraliticilor.

Doar doctorul Voicu, ţine-l-ar Dumnezeu sănătos, mi-a zis că de la “pod” mi se trage. Că nu e normal ca un adult de vârsta mea să-şi mobilizeze coloana invers, fără antrenament.
Adică ceea ce mie mi se păruse o chestie pozitivă s-a dovedit a fi un handicap.

Sper să n-ajungă şi doctorul Oprescu să-şi blesteme zilele, că a reuşit să facă PODUL la 60 de ani!

vineri, 17 iunie 2011

Pictura murală. Consideraţii...

Mă rătăcesc uşor. V-am mai zis?
Da, e o infirmitate de care nu pot scăpa, cam la fel de gravă ca daltonismul, dar la fel de discretă. Mi s-a întâmplat să trag pe dreapta, lângă un taximetrist şi să-l întreb cum ajung “de-aici” în Berceni.  Omul mi-a zis că sunt în Berceni şi mi-a închis gura.
Anul trecut voiam să ajung la contabilă acasă, să-i las nişte acte. Am ratat abordarea corectă a drumului cunoscut şi m-am învârtit vreun sfert de oră pe aleile dintre blocuri, fără succes. Am oprit motorul şi-am sunat-o. Zic:
-          Băi, sunt pe lângă tine, dar nu ştiu cum să ajung.  Toate blocurile seamănă cu al tău, simt că înnebunesc.
-           Calmează-te, zice, e închisă strada mea cu nişte săpături. Uită-te în jurul tău şi spune-mi ce vezi.
Am lăsat ambele geamuri jos şi-am descris zona:
-          Sunt într-o mică intersecţie, pe stânga şi pe dreapta sunt două blocuri de zece etaje, în faţă văd un garaj de tablă vopsit în verde pe care scrie “muie”.
-          Cum  scrie “muie”?!
-          Cu majuscule, cu spray alb, de-ăla de graffiti, conturat cu negru, pe fond verde.
-          Aha!...  Ia-o la stânga, îmi explică ea, apoi faci pe prima la dreapta, o să vezi chioşcul de ziare,  pe urmă, ştii!...
Am ajuns, fireşte, cu bine.

Acuma, că v-am introdus cumva într-o atmosferă propice contemplării realităţii din punct de vedere artistic, să analizăm pictura următoare:


Ea îi aparţine unui profesor de pictură murală, pe numele său din buletin, amintit de mine fără pic de ranchiună şi conotaţii – Ştefan Potop.  Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, filiala Piatra Neamţ.
Am putea juca “cinci deosebiri esenţiale între cele două  imagini” şi le-am găsi împreună:
1)      Udrea translatată pe genunchiul lui Pinalti
2)      Udrea epilată pubian
3)      Udrea fără mărgele
4)      Udrea mimând orgasmul
5)      Manşeta cracului stâng al pantalonului lui Pinalti nu se “scoală”, când genunchiul purtătorului flexează.

…Sau am putea  să ne punem mâna la gură, ca orice ţăran prost, umiţi de cum se-ntoarce roata timpului, cu vreo 30 de ani înapoi.
Nici nu îndrăznesc să zic că acest Potop e un timid urmaş al lui Sabin Bălaşa.  Că n-are talentul necesar.

marți, 14 iunie 2011

Apel umanitar, pe bune...


Întâiul Făcător de Minuni al Ţării le-a mai tras o smetie făcătorilor de foame care O populează: chifteaua cu OPT judeţe. De ce OPT?  Păi, ca să nu mai trebuiască dumnealor să OPTeze prin referndum.
Bun. Cu asta, le saltă din buzunar toate taxele necesare ca ei să-şi mai poată dovedi lor înşile că: există, locuiesc pe aceeaşi stradă cu propria lor casă, conduc o maşină care le aparţine, nu s-au arondat unui medic de familie din alt judeţ, nu lucrează la o companie din alt ţinut, poliţistul lor de proximitate e, totuşi, conaţionalul lor şi n-au de gând să se repatrieze cu ocazia  propriei înmormântări.

Nu ştiu la cât s-ar putea ridica toate costurile unei atari recuperări de persoană fizică identificabilă care este,  dar ştiu că azi, am aflat de la Casa de Asigurări de  Sănătate, că mama trebuie să plătească o taxă echivalentă cu 6% din pensie, ca să i se recunoască situaţia de pensionar, situaţia de pensionar asigurat, situaţia de pensionar asigurat care n-a moştenit NIMIC în ultimele doozeci de minute, astfel încât să NU alunece în tagma pensionarilor nesimţiţi şi chiaburi, care  se îmbuibă cu antihipertensive pe banii statului.

E prima oară când fac un apel umanitar în nume propriu: e CINEVA printre voi să mă lumineze?





luni, 13 iunie 2011

Marş!...


Cică sâmbătă s-au stâns la Londra mii de femei, la aşa-numitul „Marş al târfelor”, militând pentru dreptul lor de-a se îmbrăca oricum doresc, fără a fi ameninţate de agresiuni sexuale din partea bărbaţilor.

Mişcare feministă de toată isprava, cred, din moment ce a avut ecou pân’ la Satu Mare.
Numai că aici, la noi,  nu s-a strâns decât o şefă a PDL-ului local, cu bretelele rochiei peste suflet,  ca să înţelegem noi mai bine  cuvântarea Andreei Paul Vass:
“Dacă mă gândesc la femeile din prima linie, pornind de la Roberta Anastase, Anca Boagiu, Elena Udrea, sigur că unele sunt mult, mult mai siropoase, mai suculente din punct de vedere mediatic, pentru că şi-au permis să spargă stereotipii…”


sâmbătă, 11 iunie 2011

Nu orice pumn în bot e un şut în fund, care înseamnă un pas înainte

Nu ştiu!... Se-ntâmplă lucruri.
Un grup de cercetători chinezi sau americani (acum chiar că nu mai are nicio importanţă), a descoperit, mai ieri-alaltăieri,  că nemernicia asta de E. coli pare dotată cu inteligenţă: devine imediat rezistentă la antibioticele cu care dai în ea.
Nu m-a speriat ştirea. Doar m-a mirat.
Eu am învăţat chestia asta acum douăzeci şi cinci de ani, hai, poate douăzeci şi şapte: că e o bacterie oribilă care dezvoltă imediat rezistenţă la tratament, de-aia trebuie să-i dai cu leuca în cap în mod ştiinţific, bazat pe antibiogramă, că ţine minte, afurisita, cu ce ai atacat-o ultima oară şi devine imună.
Dacă stau să mă gândesc bine, ăsta nu e chiar un pas înapoi pe calea progresului ştiinţific, fiindcă, dacă o ţinem tot aşa, o să aflăm, în sfârşit, cum s-au construit piramidele.

miercuri, 8 iunie 2011

Ia uiteeee!...



Mi-a apărut povestirea în "Luceafărul de dimineaţă" din 8 iunie 2011, "Săptămânal de cultură al Uniunii Scriitorilor din România".

Am rugat-o pe Mariana, îngrijitoarea farmaciei noastre, să mi-l cumpere de la chioşc. M-a sunat de la locul faptei şi m-a prevenit: "Doamna Renata, da' e un ziar şi costă numa' doi lei!"  "Bine, zic, ia-mi de 10 lei, cinci bucăţi!" 
Peste un minut m-a sunat iar: "Mai are doo, decât, că a venit un domn şi a cumpărat doozeci acum o oră. Să-i zic să mai aducă?" 




marți, 7 iunie 2011

Fiecare cu Atlantida lui...

(Luminiţei)

Toţi am îngropat pe undeva,  pe net, o atlantidă, cât de mică. A noastră se numea “L'Académie Silencieuse”.
Cerând iertare prietenilor “Gării” pentru impoliteţea de-a nu da explicaţii, fac această cursă specială numai şi numai pentru “academicienii tăcuţi”, în speranţa că, acolo unde vor fi fiind, dacă dau click întâmplător pe peron, vor găsi ceva material de zâmbet şi aducere aminte…











duminică, 5 iunie 2011

Iar sunt morţii de vină!

Am aşteptat două zile să-i vină ideea vreunui jurnalist plătit de un mogul rău să-l invite pe bunul domn Duţă la măsuţă în studio, pentru a răspunde la întrebările:
-          De unde ştie domnia sa dacă medicul prescriptor recomandă varianta scumpă sau ieftină a unui medicament, atâta timp cât pe reţetă se indică doar denumirea comună internaţională a substanţei active şi concentraţia?
-          Ce-i pasă lui care variantă a aceleiaşi substanţe e recomandată în mod verbal pacientului, atâta vreme cât Casa de Asigurări de Sănătate decontează o sumă fixă  (preţul de referinţă) din preţul cu amănuntul al medicamentului, fie el sump sau ieftin, diferenţa fiind suportată de bolnav?
-          Ce înseamnă un prejudiciu de câteva sute de mii de lei, produs prin 2000 de prescripţii fictive, faţă de unul de câteva sute de milioane de euro, generat de achiziţiile fără licitaţie, practicate în unele spitale?
-          Cum se numeşte farmacia care a prejudiciat sistemul cu 50.000 de euro, fiindcă dacă e aia pe care o ştim cu toţii, din presă, atunci n-a păţit nimic, cu excepţia rezilierii contractului cu CASMB.

Văd că nu s-a întâmplat.
Probabil că e mai comod aşa, să zgâriem niţel pojghiţa dezvăluirilor senzaţionale, în mod delicat,
cât să nu-l supărăm pe mort care, oricum, e întotdeauna vinovat.

vineri, 3 iunie 2011

Plutoniul de execuţie

Castraveţii din Spania sunt bine mersi!
Alţi grădinari sunt de vină că s-a tunat, prin laboratoare,  o bacterie Escherichia coli,  mai ceva ca Rambo şi trage în nemţi din toate poziţiile, cu comision în industria de coşciuge. Gloanţe răzleţe s-au înfipt şi în alte naţiuni, dar, statistic, n-au relevanţă.
Relevant spre uimitor e faptul că la noi n-a vrut să moară nimeni de această bacterie scăpată de sub control. Asta,  fiindcă nu suntem în şenghen şi nu e cazul, încă, să compătimim cu morţii noştri la morţi lor.
Pe de altă parte, noi tocmai că suntem ocupaţi acum să prezentăm onorul plutoniului de execuţie care se înfiripă la 4 kilometri de graniţa cu Bulgaria.
În rest, ne putem face HARA, cu premoniţiile numitei doamne  şi KIRI, cu un brânzet care lipseşte de pe piaţă.
Mergea cu castraveţi!
Şi totuşi! Ce să mâncăm, să supravieţuim Schimbării Constituţiei, de curiozitate, masochist, ca să vedem dacă  puten convieţui cu ea?  
Păi să mâncăm macaroane cu unt, brânză şi checiap, cum  a mâncat Premierul României în dimineaţa zilei de 01.01.2011 , dimpreună cu familia sa şi s-a dus să se autodenunţe la Ambasada Italiei, de ziua ei naţională.

miercuri, 1 iunie 2011

Eco, E. coli

Eco  e tipu’ care răspunde la prenumele de Umberto. Ăla cu pendulu’.
E. coli e o bacterie care răspunde la numele ei întreg de Escherichia coli. Bacteria n-are nicio vină. Vinovat e Theodor Escherich, care a descoperit-o şi izolat-o, în omienooosutenooşpe. Nici el nu e foarte vinovat, fiindcă nu bănuia c-o să apară televiziunea română, reportetul, ştiristul, aproape 200 de ani mai târziu, degrabă stătătoriu pe scaun la calculator, dar arareori cercetător al sensului cuvintelor pe care le foloseşte.
Dacă ar fi bănuit, poate se ducea la primărie să-şi schimbe numele în ceva clar, gen Vasile, Gheorghe... Să nu ajungem noi, peste ani, să aflăm că ne ucide “écoli” din castraveţii grădinarilor spanioli.
Fireşte că, în topul infecţiilor larg mediatizate, după teribilul “pi-oceanic”, bacteria asta buclucaşă, “écoli”, ne dă dureri de burtă.
La cap.