Aştept Sfârşitul Eternităţii

De când îi zboară prin cap tancuri (la mică altitudine) şi motoare electrice fabricate la Mioveni, a lăsat coasa, a luat ştecărul de coarne şi ne ameninţă cu informatizarea.
Când dă comunicatul de presă, zici că-i un fel de Picard pe Nava Intrănpriză. S.F. total, dar nervos.

După ce-a ordonat stăpân-su ceardaşul planetelor în jurul pământului, te întrebi cu ce s-ar mai putea evidenţia rob-ocapul?
Uite cu asta!
Ieri a mutat trecutul în viitor, astfel încât nu doar c-o să-l retrăim, dar o să-l mai şi plătim a doua oară.

În 2008 SIVECO plantează Sistemul Informatic Unic Integrat al CNAS.
Şedinţă mare cu ameninţări la Casa de Sănătate. Un băiat care a lucrat efectiv la program ne explică primul modul pe care o să aplicăm, ocazie cu care află şi el că farmaciile n-au ambulanţe în dotare, după cum nici depozitele de medicamente n-au case de marcat, fiindcă nu lucrează cu publicul.
Totuşi programul e bun . Pierde doar cinci, şase milioane de asiguraţi, nu dispar de pe liste decât sugarii şi pensionarii, care reintră, ulterior, când dispar medicii specialişti, dar sunt recuperaţi şi ăştia.
E bun fiindcă urmăreşte electronic reţeta, ca pe-un terorist, de la prescriere, până hăt, departe, la decontare, adică peste un an.
Toată ingineria a costat vreo sută şi ceva de milioane de euro.
Acuma ce-l aud pe micronizat, zicând?
„ Avem 50 de milioane de euro de la UE si Casa Nationala de Asigurari de Sanatate este obligata sa foloseasca acesti bani pana la sfarsitul lui 2011. Price reteta (?!) odata emisa nu mai poate fi dublata [...] Orice reteta emisa de un medic se vede (?!) in sistemul informatic, ea poate fi platita (?!) de o singura farmacie si nu se mai duce pacientul la mai multe farmacii (?!) si se deconteaza la mai multe (?!), ca sa se piarda bani publici.”

Las deoparte aglomerarea de inepţii şi bolovănii pe centimetrul pătrat de vorbire boccistă, dar eu nu văd unde e noutatea şi reforma sanitară în toată abureala asta.
Exact aşa se întâmplă în prezent: omul vine cu reţeta la farmacie, reţetă care I SE REŢINE, în schimbul eliberării medicamentelor prescrise pe ea; programul deja existent refuză înregistrarea duplicată...

De ce s-ar mai cheltui încă nişte bani europeni pe ceva ce s-a plătit deja cu banii contribuabilului pământean?
Altă informatizare? Altă poveste „sifi”?

Aştept cu sufletul la gură să se termine odată filmul ăsta şi să-nceapă „Sfârşitul Eternităţii”.
Să se petreacă odată schimbarea aia minimă necesară despre care spunea Asimov că ne poate modifica viitorul şi care, cică, poate fi o întâmplare banală. O pană de cauciuc. O pană de curent. O pană. Mai multe pene - o pasăre. O pasăre în motorul unui avion. Sau al unei nave intergalactice.

The land of brand

(no comment)

Premierul lor, preşedintele nostru...

Bine, chiar nu contează că s-a umilit în faţa a douăjdouă de milioane.
În curând vom fi cu mult mai puţini.

În curând, vine iarna. Apare o nouă categorie, a semisinucigaşilor.
N-o să mai fie la modă biletele de adio cu terminaţia “Te iubesc, Puiucu!”, ci acelea cu “Nu mai am de lucru!” sau “E atât de frig… mi-am făcut sepuku!”

Dan Diaconescu n-o să-şi mai permită să invite în studio un psiholog la pensie şi o fostă procuroare, actualmente astrolog de renume local, să dezvăluiască cine e autorul moral al sinuciderii din culpă comună.
O să cheme cel puţin un portar de la RADET, să depună mărturie că moartea prin îngheţ e lentă şi plăcută, e ca aia cu ierburi de vise, de la magazine intezise.

O să ne împuţinăm pe capete, prin simpatie că ne bucurăm de acelaşi branşament, o să dispărem spânzuraţi de frigul din calorifere, înainte de-a primi răspuns la petiţii, înainte de-a face dovada că noi am fi putut plăti căldura, dar fiindcă stăm în acelaşi bloc cu nişte băbăciuni care au schimbat două autobuze şi-un tramvai ca să fie de faţă când i se dezgroapă căciula lui Ceauşescu, murim cu ele de gâtul palierului, că aşa a fost să ne fie. Frig!

Branşat la căşti ca un bolnav terminal conectat la aparate de supravieţuire, doar cât să priceapă ce se vorbeşte în jurul lui, fiindcă ce se întâmplă nu-l mai interesează demult, Băsescu semăna , la Tuşvanioş, cu un muribund care se bucură că are cui cere un pahar de apă.

Nu ştiu câţi dintre noi vor supravieţui iernii acesteia, dar ăia care rămânem, hai să facem ceva, să nu-l mai vedem pe Băsescu la Tuşnad şi vara viitoare!

Colecţionarilor de bonuri fiscale

(Norme metodologice sau mic îndreptar)

Ziua Unu .
Cumpăraţi un top de hârtie A4, dosare cu şină şi câteva tuburi cu pastă de lipit de la librărie. Nu uitaţi să cereţi bonul fiscal! Va fi primul exemplar din colecţie. Seara, lipiţi-l pe prima coală, împreună cu bonurile pe care le-aţi adunat la cumpărături curente, peste zi. Nu vă speriaţi, că nu e greu. E ca atunci când faci un ierbar. Culegi planta, o netezeşti, o presezi, o lipeşti.

Zilele Doi, Trei, Patru, Cinci şi Şase.
Repetaţi operaţiunea din seara Zilei Unu.

Ziua Şapte.
Căutaţi un copiator şi trageţi "la xerox" cele şapte file, în dublu exemplar – unul pentru Fisc, unul pentru dumneavoastră. Apoi culcaţi-vă liniştiţi: tocmai aţi reuşit conservarea cheltuielilor. Originalul devine ilizibil în timp, fiindcă tuşul casei de marcat se şterge. Veţi repeta această operaţiune în zilele Paisprezece, Douăzecişiunu, Douăzecişiopt etc…
[…]

Ziua Osutăoptzecişidoivirgulăcinci.
Ne aflăm la jumătatea acţiunii. Ce observaţi? Că s-au strâns deja câteva dosare bune. Aveţi nevoie de un biblioraft. Şi da, aţi mai slăbit. Nu e o iluzie. Aşa se întâmplă când reduci consumul de pâine. La ce bun să cumperi pâine, dacă tot nu obţii bon fiscal pe ea? E suficient că v-aţi sacrificat mâncând legume şi zarzavaturi fără document justificativ de plată.
[…]

Ziua Treisuteşaizecişicinci.
Depunerea bibliorafturilor la Corturile Special Amenajate. Înainte de-a vă lua rămas bun de la toată muncuşoara de un an, aruncaţi-vă un ochi în punga cu bonurile fiscale originale. Aşa-i că nu se mai pot citi? Aşa-i că v-am învăţat de bine, să vă faceţi cόpii după ele?

Ziua Z.
Puţin probabil să existe. Ar fi ziua în care vi s-ar restitui un procent, acolo, cât de mic , în semn de mulţumire fiindcă aţi combătut evaziunea fiscală timp de un an.
Mult mai sigur însă, Boc o să vă dea la cap cu HG 105/2009, aia care zice că o cheltuială devine deductibilă doar dacă bonul fiscal e însoţit de factură, indiferent de valoarea lui. Voi o să ziceţi că bine, dar aia e pentru firme. Aşa, şi? Voi n-aţi devenit un fel de firme? Altfel cum de aveţi atâta hârţogăraie?
Dacă vă ia niţel la bani mărunţi, se dovedeşte că aţi cheltuit mai mult decât aţi câştigat. (Mda, nu trebuia să vă dedaţi la colecţionat bonuri din coşul de gunoi! Cum de ce nu v-am spus? Fiindcă oricum aţi fi făcut-o!)

Înseamnă că aveţi venituri la negru.
Evazionişti fiscali nesimţiţi ce sunteţi!
Şi fraieri, pe deasupra, că v-aţi dat singuri în gât, cu acte în regulă.

Citiţi, vă rog, până la sfârşit!

Dacă tot mi-am intitulat blogul “gară pentru noi”, dacă tot n-am cine ştie ce trafic, măcar să-mi fac datoria de şef de gară.

Am primit pe mail scrisoarea asta:

"Vreau sa incep prin a-mi cere scuze ca te implic in asa ceva, dar esti singura persoana cu suficienta vizibilitate pe care o "cunosc" si de la care am o mica speranta. Cunosc incidentul cu Julia, dar te asigur ca nu se pot compara cazurile.

Este vorba de un coleg de servici, Florin Gavrila (i se spune Cevi), care are necazuri cu sanatatea. Intr-o vizita in Timisoara, a inceput sa delireze si a lesinat. A avut noroc ca ambulanta a ajuns foarte repede si a beneficiat de tratament de specialitate. Diagnosticul pus este de malformatie arterio-venoasa la nivelul cerebelului si necesita o interventie chirurgicala in strainatate(deja a fost operat in Timisoara). Rugamintea mea catre tine este sa mediatizezi (daca esti de acord) cazul, in speranta ca poate exista persoane potente financiar printe cei care iti viziteaza blogul.
Cevi are sub 30 de ani si o fetita mica (sub 2 ani). Noi, colegii, incercam sa il ajutam prin mediatizarea cazului dar timpul nu e aliatul nostru. Mai jos este emailul prin care am fost anuntati de nefericita intamplare. Multumesc mult!


Dragi colegi,
Colegul nostru Florin Gavrila se afla internat in stare grava la Spitalul Judetean in Timisoara, cu diagnosticul de Malformatie arterio-venoasa la nivelul cerebelului, cu dimensiuni de 3.03/3.05/2.37 cm.
Initial in coma de gradul 2, acum stabil si partial constient, are nevoie de sprijin financiar pentru o interventie chirurgicala in Treviso, Italia, care ii poate salva viata.
Suma aproximativa de care are nevoie este de 40 000 EUR.

Daca doriti sa-l ajutati si voi, contul in RON in care puteti dona este:
IBAN: RO28BUCU664213412511RO01
Alpha Bank Craiova
Deschis pe numele sotiei: Gavrila Iulia Maria


Din pacate trebuie sa ne grabim, fiecare ora conteaza pentru Florin.

Multumesc frumos!"


N-am verificat la spitalul din Timişoara dacă ceea ce se scrie mai sus e adevărat şi nici n-o să verific.
Nu-l cunosc pe cel care mi-a făcut rugămintea. Ştiu că, uneori, îmi pune câte-un comentariu la textele mele şi semnează “Doar F”. Îmi place să cred că cineva care pune “doar” în faţa iniţialei sale şi e mulţumit cu nick-ul ăsta, nu se ţine de glume pe net.

Dar dacă Cevi, de nici 30 de ani, s-a pomenit cu un tichet “doar DUS”, în buzunar, şi dacă noi putem contribui cu orice sumă, minusculă, să-i cumpărăm bilet "ÎNTORS", atunci gara nu-i degeaba şi i-am ales un nume potrivit.

Vă mulţumesc, la rândul meu, celor care îl veţi ajuta pe Cevi să se întoarcă acasă!

Nelinişti de primar

"Comasaţi instituţiile de cultură şi reduceţi personalul de suport. Niciun artist nu va fi concediat, indiferent dacă el cântă la flaut sau la trombon”.

Asta a zis-o Blaga.
Lu’ Blaga îi convine să vorbească, a scăpat, n-a ieşit primar. Dar Boc, care a fost şi poate o să mai fie, ce-o să se facă?

Să punem binele în faţă, că scăpăm de el şi se duce iar de unde-a venit şi se pune pe restructurat, din Primăria Clujului.
Cu ce să-nceapă? Cu Filarmonica. Oricum n-are sediu, cântă pe unde apucă. N-are un rost al ei. Sau, altfel spus, nu-şi are rostul.

Oricât ar fi Boc de tâmpit, prost nu e!
Sigur a prins din zbor informaţia lui Blaga, că până şi ăia care cântă la flaut şi la trombon pot fi consideraţi artişti, aşa că trebuie lăsaţi în pace. Chestia asta pică bine. Şi-aşa nu ştie care-i flaut, care-i trombon. Ştie de corn, dar nu-l recunoaşte decât împreună cu laptele. E foarte posibil să-i lase în pace pe suflători. Deşi, după cum le zice şi numele, ăştia pot fi recalificaţi uşor. Au şi urechea formată… Ar putea fi reciclaţi. Până la urmă, nici nu s-ar băga de seamă. Stau acolo, în ultimul rând, cântă numai câteodată…

Ia să vedem, unde e orchestra supradimensionată pe organigramă?

La viori. Vreo paişpe mai mici, vreo opt mai mari, unele sunt aşa de mari că nici nu le pot ţine oamenii, săracii, la gât, le ţin pe jos, între picioare. Ori poate că ălora doi vlăjgani, din spate, li s-au comandat viori pe măsură? Chiar peste măsură…

Cine sunt pălugile alea? Cum vine asta: contra-basişti? Sigur aşa se numesc? S-au pus toate diacriticele? Cine i-a angajat? Nu putea să aleagă doi, mai mici?

Uite el, Boc, dacă n-ar fi studiat păscutul gâştelor, cositul şi Dreptul, ar fi învăţat vioara şi s-ar fi angajat contrabasist.
E limpede! De-aici, de la ăştia cu viori mari şi mici şi multe, se poate reduce fără grijă.
Cum nu există orchestră simfonică fără cordari? Aşa le zice, cordari?!

Atunci e simplu. Rămâne fanfara din parc. Trombon, corn, tubă, trompetă (daaaa… trompetă!), ăştia despre care zicea şi Blaga că sunt artişti. Şi s-a rezolvat şi cu sediul. Nu trebuie decât un chioşc de lemn. Simplu. Cât poa’ să fie? Patruzeci de milioane de euro, cel mult.

Puţină luciditate

Există viaţă după furadan?
O-ho! Şi-ncă cum! Presa e plină de viaţă. Familiile îndoliate scot gunoiul de sub preş, deretică, aruncă rufele murdare peste gard, se pregătesc să gestioneze copilul. Ştiu că se numeşte “tutelă” . Totuşi, în cazul de faţă, răsfoind publicaţiile de scandal, am dedus că e mai înţelept să folosesc “a gestiona”.

Bloggerii, măcar, se ocupă de lucruri mai serioase. E suficient să scrii furadan pe Google şi apare o armată de Poaroţi şi Şerloci Holmşi care analizează cazul din celălalt punct de vedere, al crimei travestite în sinucidere.
Unii se întreabă dacă nu cumva cineva i-a turnat toxicul pe gât?
De ce n-a lăsat câteva rânduri scrise de propria mână? Dacă a scris mesajul în telefon înainte sau după ce a băut otrava? De ce soţul a telefonat la salvare şi nu la 112? De ce nu i-a sunat pe părinţii ei imediat?
Mie, singura întrebare firească îmi pare - cum poate cineva să se urască într-atât, încât să bea dintr-o sorbire, aproape-volumul unei sticle de bere, când doar mirosul lichidului aceluia trebuie că produce reflex de vomă?
Răspunsul e, cred, unul singur. Nu ştia cum va surveni moartea. Bănuia că o să se prăbuşească fulgerător, inconştientă, rămânând frumoasă şi senină.

Legiştii care au dat ulterior comunicatul pentru presă au comis, după părerea mea, o primă gafă impardonabilă, numind insecticidul folosit. Citeam că o femeie din Slobozia, cum a aflat de moartea cântăreţei, a dat fuga şi a tras şi ea o duşcă de otravă de gândaci. A murit, fireşte, lăsând nu unul, ci trei copii în urmă.
Cea de-a doua gafă, la fel de urâtă, e că s-au mulţumit să morfolească câteva cuvinte de specialitate – “neurotoxic” şi “blochează colinesteraza” iar reporterii au înghiţit în sec şi n-au mai întrebat ce va să zică astea. Ultimii nu sunt de condamnat. Acum, orice duduie mai înfiptă, care a terminat ceva, se poate face jurnalist. Şi ce dacă pronunţă frecvent “indentitate” şi “repercursiuni”? Sau - absolut fabulos – “pi-oceanic”, pentru temutul “piocianic”? Ce e val, ca valul trece…

Dar medicii care s-au lăsat intervievaţi ar fi trebuit să sublinieze că e o moarte cumplită, spectaculoasă, umilitoare care, chiar dacă se instalează în câteva minute , trece fiinţa aceea prin chinuri inimaginabile, că e iadul însuşi, lăsându-o în final fără suflare, în propriile ei dejecţii.


Aşa că m-am gândit să stingem niţel lanterna domnului Holmes, să aprindem plafoniera şi să citim împreună, la rece, câteva rânduri din Tratatul de Farmacodinamie al profesorului Dumitru Dobrescu, apărut în Editura Medicală, fix acum 29 de ani.


“La animale şi la om anticolinesterazicele au efecte puternice, producând frecvent fenomene toxice. Anticolinesterazicele ireversibile sunt utilizate mai ales ca insecticide contra dăunătorilor agriculturii, la om având importanţă din punct de vedere toxicologic, întrucât produc intoxicaţii grave, adesea letale, când nu sunt mânuite cu toate precauţiile necesare (a se vedea capitolul “Derivaţi organofosforici”)”

Bun. Mergem la pagina 739, la derivaţii organofosforici, să vedem cum arată intoxicaţia cu aceste substanţe:

“La nivelul sistemului nervos central se observă ameţeli, tensiune, tremor, anxietate, cefalee, deprimare, astenie, apatie, somnolenţă, convulsii şi comă.
Asupra circulaţiei, substanţele produc bradicardie, hipo-, apoi hipertensiune.
Respiraţia este puternic influenţată: bronhoconstricţie şi hipersecreţie bronşică,dispnee, constricţie toracică, respiraţie Cheyne-Stokes, deprimarea centrului respirator, cianoză.
La nivelul aparatului digestiv apar greţuri, vărsături, colici abdominale, scaune diareice involuntare.
Se mai observă: creşterea secreţiilor tuturor glandelor exocrine, estomparea imaginilor vizuale; micţiuni frcvente, involuntare, contracţii fasciculare ale muşchilor striaţi apoi paralizie.
La doze mari moartea se produce prin deprimarea centrului respirator, paralizia muşchilor respiratori, bronshospasm şi hipersecreţie bronşică.”

Vă mulţumesc, domnule profesor! Îmi amintesc perfect, deşi a trecut atâta vreme: la cursul cu pricina ne-aţi spus că, la momentul respectiv, literatura de specialitate nu cita decât un singur caz de intoxicat accidental cu o asemenea otravă care fusese salvat pentru că se intervenise imediat, cu o perfuzie lentă de atropină. Parcă 200 de fiole…
În rest, indiferent cât de mică e doza ingerată, moartea e oribilă şi inevitabilă.

Mădălinoooou!... Lasă-ne!

Lasă-ne, fată dragă!

Lasă-ne în prostia noastră de poporeni care n-am avut de-a face cu televizorul decât de pe partea asta, unde zace telecomanda pe colţul canapelei.

Nu ne mai duce pe noi în ispită, să ne socotim câţi ne iubesc, câţi ne urăsc, cîţi invitaţi am avut la nuntă, câţi ne-au felicitat în scris când eram directori şi câţi îşi mai amintesc de noi, la pensie.
Nu ne mai mâna pe Google, să vedem cât furadan şi-n ce diluţie rezolvă disconfortul de-a trăi cu dormitor la etaj şi dependinţe la parter.
Lasă-l, dracului, în pace, pe taximetristul ăsta, care m-a adus din Militari în Berceni pe scurtătură şi n-a luat-o pe la Fântâna Mioriţa, ca să-mi arate oraşul natal, lasă-l să mă întrebe dacă geamul deschis e prea deschis, dacă mă ţin de şapcă fiindcă îmi place de ea sau fiindcă mi-o zboară vântul, dar nu-i munci creierii implicaţi în participarea la trafic cu întrebări de genul “Doamnă, ce părere aveţi de ce-a păţit Mădălina Manole?”, pentru că n-ai păţit nimic!
Ai plecat când nu ţi-a mai plăcut spectacolul.
Noi, care l-am plătit din salariu, vrem să scoatem untul din el, vrem să trăim până cântă grasa, plus cinci bisuri, vrem să ne împrofităm la maxim din puţinul care ni s-a dat, de pildă ăsta, că poţi analiza cu taximetristul de lângă tine cât de proastă ai fost tu, cât de ciudată, cât de ne-mamă, cât de ne-inspirată, câte jocuri şi jucării ai pierdut din caruselul vieţii, pe când noi, un client cules din Militari şi-un taximetrist de Meridian, batem palma minţii noastre că “nu se merită să faci prostia asta”, când “viaţa e atât de frumoasă, doamnă!” - mi-a mai zis el şi aparatul de taxat confirma: 17, 70.

Frunză Verde de Paris, am înnebunit, precis...

Azi n-am mai îndrăznit să deschid televizorul. Mai stau aşa, până mâine, poate le mai trece.

De când s-a propovăduit “domnu Dan” viitorul preşedinte al României, OTV-ul a început să semene cu un laborator superdotat unde câţiva ingineri într-ale geneticii, beţi muci, dar cu geniul în stare de veghe, fac recombinări luate câte câte s-o nimeri, să vadă ce-o ieşi. Nu-mi dau seama dacă cei care ies pe sticlă sunt “genitori” sau “descendenţi”.

N-am avut puterea să urmăresc decât o singură babă cu basma legată la ceafă, care-şi pusese poşeta de vinilin acolo unde alţii îşi pun conspectele , adică pe masă şi o pipăia din când în când, să se asigure că i-o vede lumea şi să se asigure ea, pe ea, că e o persoană cu poşetă. Adică, o doamnă.

Baba preda sociologie şi economie politică şi, dacă n-ar fi avut de irigat o grădină de roşii cu stropitoarea, pe seară, ar fi inaugurat şi-un curs de morală şi sexologie. Aşa, a făcut doar introducerea şi ne-a explicat că ea, după ce s-a măritat, n-a avut curajul să dea ochii cu ta-su o lună, din motive lesne de înţeles.

Eu n-am înţeles dacă doctrina babei, care se făcea vuvuzeaua poporului ce-o să-l voteze pe domnu’ Dan, ca să ne scape de domnu’ Băsescu, era aia de la care trebuie să purecedem acum, să ne fie bine sau cea la care trebuie să ajungem, când om fi sub preşedintele oteveului şi-al întregului popor.

Nu-mi bat capul cu dacă ar fi posibil să trăim şi actul cinci al comediei româneşti, cu Diaconescu candidat , aşa cum nu vreau să mă gândesc cât o să coste întreţinerea la iarnă. Poate e o fugă de realitate şi mi-o asum.

Am dat pe Realitatea. Era cu Mădălina Manole, mai mult moartă decât vie.
Am dat pe Antena 3. Era Gâdea cu doi-trei psihologi, cugetau la Mădălina Manole. În felul lor, fiecare diferit.
În faţa lui Gâdea era un pahar de plastic, transparent, plin cu apă. Era de-ăla mare, de juma de kil. Apa era până la unde să fi fost 400 de mililitri.
Mă uitam îndobitocită la apă şi mă gândeam la chiloţii lui Cioacă. În mod cremenal şi nesimţit, paharul ăla de plastic, umplut cu material didactic, m-a dus cu gândul la chiloţii lui Cioacă descoperiţi în prăpastie, între Rucăr şi Bran.
Am ascultat ce-am ascultat şi m-am culcat.

A doua zi, luaseră paharul de pe masă şi-o puseseră pe Dana Grecu. Dana Grecu analiza subiectul din punct de vedere psihologico-mămos, cam ca baba lui Diaconescu, aia care dacă nu i-ar fi murit roşiile de sete.

Mi-e greu să recunosc, dar tot trăgeam cu ochiul la siglă, să mă asigur că nu sunt pe OTV. Că n-a trimis Elodia un straniu mesager pe nume Mădălina, să reaprindă focul pasiunii căutătorilor de potcoave de cai morţi şi verzi, pe pereţi.
Nu părea o conspiraţie de genul ăsta. Părea un fapt care se întâmplă câteodată în viaţă. Absurd şi imbecil, dacă nu-l admiţi, întâmplabil, ca o prăbuşire de pod abia construit, ca o intrare cu maşina de pompieri într-o şaormărie, dacă acolo au lăsat-o frânele-i bătrâne.

Apropo de “şaormărie”: singurul comentariu decent inteligent din toată media asupra întâmplării imprevizibilului – s-a sinucis Mădălina Manole – a fost cel prestat de Mircea Badea.
Dar a fost şi unicul care m-a făcut să cred că Elodia se întoarce, se răzbună şi ne salvează de măsurile de austeritate ale guvernului pe toţi, fie că ne numim popor, fie că ne numim populaţie. Că s-a tot mirat de mesajul de adio al defunctei: “vă pupic pe toţi”.
Marfă!
Păi numai Elodia mai pupica în mail-urile ei către presupusul amant sepepist cu “pupici trişti”.

De ce se sinucid oamenii?

Din dragoste. Din disperare, dacă au certitudinea că, pentru problema lor, nu există soluţie. Din decenţă, ca să nu moară lent, în chinuri, de o boală incurabilă, ca să nu devină o povară pentru cei apropiaţi. Din orgoliu, fiindcă descoperă că nu sunt speciali, aşa cum au crezut ei.

Eu, cu toată sinceritatea şi cu riscul de-a încasa oricâte vorbe grele, mărturisesc: uitasem că există Mădălina Manole. N-am ascultat-o decât accidental şi pasiv. Adică, dacă s-ar fi nimerit pe post, n-aş fi schimbat canalul de urgenţă, aşa cum fac cu maneliştii, cu oteviştii, cu ororile mediatizate şi producătoare de bani, în ţara unde primul ministru ajută la umplut saci cu nisip, la inundaţii, în veşnicii şi “ăi bunii” lui pantofi ciocaţi.
O dădeam mai încet.

Acum, că a băut un pesticid (după ştiinţa mea , în moartea astfel aleasă nu se scapă, nici dacă se intervine pentru salvare în primele 30 de minute), mi-am amintit de ea.
Ea, moartă, mi-a amintit de ea, vie.
Nu e minunat?

Nu-mi amintesc să fi fremătat Gâdea, la Antena 3, pe jumătate de emisiune, după ce a murit Dinică. Cred că nici lui Ştefan Iordache nu i-a dedicat o emisiune şi se prăbuşea Catedrala Teatrului Românesc !
Sau, dacă a făcut-o şi eu am uitat, înseamnă că evocarea a fost decentă. Discretă. Uitabilă. Probabil că n-a avut-o pe Corina Chiriac în direct. O fi vorbit vreun actor, plângând, oi fi schimbat eu canalul, să nu plâng …

Dacă Mădălina Manole s-a sinucis fiindcă nicio casă de discuri nu se arăta interesată de albumul ei, sunt de vină două lucruri: maneliştii, care-şi vând albumele încă înainte de-a se naşte ei şi orgoliul copilăresc şi golaş de-a se fi considerat o artistă, într-o lume care cumpără numai Salam şi salam şi-n care nimeni nu i-a comunicat că Enescu a murit departe de ţară, fiindcă nu i s-a restituit casa de la Cumpătu, de lângă Sinaia, unde şi-ar fi dorit să-şi sfârşească zilele. Şi-atunci a murit când s-a nimerit şi unde s-a nimerit: la 74 de ani şi la Paris.

N-aş fi îndrăznit să scot la lumină toate cuvintele astea, dacă domnul Borges nu zicea aşa:

“Când oamenii se gândesc la sinucidere, se gândesc la ce vor crede ceilalţi despre ei aflând că s-au sinucis. Deci, într-un anume sens, continuă să trăiască.
În general o fac din răzbunare. Mulţi oameni se sinucid pentru că sunt furioşi. Este un mod de a-ţi arăta furia şi răzbunarea. Şi de a face pe altcineva răspunzător de faptele tale, ceea ce este profund greşit.”

Cotele Apelor Răurilor

O elevă, după ce a picat BAC-ul:
“S-au strîns câte trei sute de mii (lei vechi,n.m.) de elev şi comisia nu a avut bunul simţ să ne asigure nota 5”.

Vlădescu, făcând pe adevăratul ministru de finanţe, responsabil, onest, pus în slujba naţiei, cu orice risc:
“Am fi putut să minţim încă şase luni, să vedem ce se întâmplă…” .

Băsescu, vizitând sinistraţii din Moldova:
“Nu mint doar miniştri, secretari de stat, ci mint şi oameni obişnuiţi.”

După cum vedeţi, Cotele Răului au ieşit din matcă, dar nimic nu se întâmplă.
Ne aflăm unde eram.

În faţa deşertului, aşteptând, grupaţi şi tăcuţi, o Călăuză.

Presa Mogulilor, care ne-ar fi mâncat pe pâine cu Sare şi Poştă, se mulţumeşte cu o dietă uşoară, de vară, condimentată la limita sălciului, cu citate ca cele de mai sus.
Le pune pe tavă, le ornează, ni le serveşte. Nu le înghiţim acum, le mâncăm mîine. Sau la anu’.
Ni le prezintă şi trece mai departe, pândind Cotele Apelor Dunării, care s-au transmis timp de cincizeci de ani la ora 11:50, în română, franceză şi rusă, cu speranţa că fiecare sat înecat, îl îngroapă pe Băsescu.
Sub auspiciile acestei impresii, au organizat un teledon intitulat, eroic, “Apele trec, România rămâne”.

Normal era să se cheme “Apele trec, Băsescu rămâne”.
Uluitor, el rămâne tocmai acolo unde apele cresc şi îneacă aşezări omeneşti.
Rămâne ca cel căruia i se cere, timid, ajutorul, dar i se strânge mâna cu obedienţă, aproape că i se pupă, fiindcă românul nu are multă carte, nu ştie ce-i aia smerenie şi ce-i umilinţă, crede că-i totuna, el ştie una şi bună – capul ce se pleacă, găseşte ceva boabe de ciugulit dintr-o palmă.
Nu contează a cui. Poate fi şi una care cu dosul loveşte prietenos, - dar să se simtă şi cu faţa se lipeşte de cealaltă palmă, a rugăciune: Doamne, dă-MI! Mie, Mi. Pe Mine, Mă.


Ieri seară, pe un oarecare blog, al unui oarecare important jurnalist revenit din vacanţă, pe lângă zeci de oarecare cititori, grăbiţi să-i ureze bun venit acasă, un oarecare “mihai”, nepoliticos cu stăpânul blogului, se mulţumea să noteze:

“Noutati: Preturi in piata din Dorohoi: Pateu=1 leu,Conserve=1 leu,Paine 1kg=1 leu.Pacat de gandurile si ajutoarele de omenie.Si aceste ajutoare ar trebui regindite si gasita o modalitate ca ele chiar sa foloseasca celor care au nevoie de ele.”

După ce l-am citit, m-am gândit că numele corect al teledonului ar fi fost “Apele trec, SISTEMUL rămâne” .

Şi, cine ştie, poate scădeau cotele apelor Dunării şi ieşea o mare de lume la “Kilometrul Zero”, care cu pături, care cu pateuri, care cu furci, care cu topoare...

Gumarii nu sunt galoşi

N-am, nici pe departe, cea mai bună mamă din lume.
În preşcolariat abia dacă auzeam despre ea, că e bine-sănătoasă, de la bunici.
Pleca la şapte dimineaţa şi venea pe întuneric, după ce eu mă culcam. Bine, poate era vina mea, că admiteam să fiu culcată prea devreme, înainte de zece seara.

Dacă o întrebi acum, era o măruntanie de funcţionară în ministerul învăţământului, tria corespondenţa miniştrilor, o adnota cu un hiperscurt rezumat, pe-un bileţel, se-ngrijea de douăşpe stenodactilografe şi pregătea masa de consiliu.

Abia pe la 15 ani am înţeles că a pregăti masa de consiliu, n-are treabă cu bucătăria . Nu mai ştiu sub care ministraesa a fost dată afară, că toate erau la fel, sigur a fost una Spornică, cititoare de c.v.-uri , unde mama figura măritată cu un fost deţinut politic.

În clasele primare ne-am intersectat doar la analiza activităţii mele, luam premiu, era de bine.
În clasele gimnaziale se uita la mine cronic mai urât, pe principiul “femeia trebuie bătută chiar dacă tu nu ştii de ce, fiindcă ea ştie”.
În liceu a devenit dictatorială.

Ştiu! Dictatorii nu se discută, se execută.

Numa’ că aia era MAMA, unu la mână şi doi… ce să mai vorbim!
Pe scurt, am învăţat să mint în regim de urgenţă.
Ca miniştirii. Poate că mama ştia. Dar se făcea că nu ştie, ca Băsescu. Doar nu eram un om obişnuit. Eram fi’sa!

Pe urmă s-a întâmplat ce se întâmplă normal, biologic. Am mai îmbătrânit.
Cu cât îmbătrâneşti, ruptura dintre generaţii se cârpeşte.
Azi suntem prietene foarte bune.
Eu am involuat un pic, ea a progresat enorm, astfel că rezultanta e pe plus, viaţa merge înainte.

Îmi zice mama, ieri, ce-a scris Elena Udrea pe blogul ei. Asta, în condiţiile în care convorbirea era telefonică şi mama n-are net.

Mă duc pe blogul nuţicii, care e violet, acum.
Mamă, mersi! N-aş fi avut cum să aflu.
Găsesc cu uşurinţă fraza care a oripilat-o pe mama, pe sursele ei, care n-are net, dar stă într-un bloc cu 10 etaje şi-mi spunea la telefon că “gumarii” nu sunt “galoşi”:
“Dincolo de faptul că şi femeile din Săuceşti, mai ales cele tinere, sunt elegante şi nu mai poartă de mult galoşi.”

Paraipan

Azi, în timp ce mă pregăteam să plec la tura de după amiază, pe Antenă era un teledon pentru sinistraţii din Moldova.
N-o să bârfesc acum calitatea submediocră a comentariilor Stoiceascăi. A fost cu lacrimi de glicerină. Dar dacă s-au strâns bani şi obiecte pentru oamenii aceia, e de foarte bine.

La un moment dat, a anunţat că un domn în vârstă, cu probleme de sănătate, donează din puţinul lui două saltele de pat dublu, dar, nevăzător fiind, solicită ajutor pentru transportul voluminoaselor obiecte.
M-am gândit, fără să vreau, la unul dintre cei mai deosebiţi pacienţi pe care îi am.

Vine rar în farmacie, însoţit de nevastă-sa care vede şi dă mereu telefon, în prealabil, ca să ştie dacă mă găseşte.
Mult mai des însă, mă sună să întrebe ce fac, dacă mi-e bine, dacă sunt sănătoasă. Mai telefonează întotdeauna de sărbători, ca să ne facă urările cuvenite. Nu e nici sărac, nici neasistat şi, mai presus de orice, e deosebit de instruit.

Formulele lui de salut sunt demodat-fastuoase şi, ori de câte ori stau de vorbă cu el, mi se face ruşine că arunc, încă, pe geamul din stânga al maşinii, chiştocul ţigării, fără să-mi fac mai procese de conştiinţă.
Când telefonează, colegele mele dau ochii peste cap a exasperare şi ridică din umeri a neputinţă, zicând, ca o scuză – “E domnul Paraipan.”
Niciodată însă nu-mi spun “Te caută cineva”, când e vorba despre el, fiindcă e una dintre puţinele persoane care se recomandă la începutul convorbirii.

Pe mine, nu numai că nu mă deranjează, dar îmi face plăcere să vorbesc cu el şi, dacă la sfârşit oftez şi eu, evident, e ca să nu fac notă discordantă, e pentru ele, să nu creadă că m-au pierdut, că sunt nebună, că discut cu un moş orb, de peste optzeci de ani, despre câte-n lună şi-n stele, când dracu’ e pe noi, ne îngroapă criza şi buldozerele din groapa care a substituit carosabilul străzii noastre dau teste de anduranţă temerarilor clienţi.

…Şi o aud pe Stoicească zicând: “Mulţumim domnului Paraipan pentru donaţie şi-l asigurăm că vom rezolva problema transportului” sau cam aşa ceva.

Am stat un minut, zâmbind prosteşte.

Vasăzică era chiar el, Paraipan, orbul! Uneori, cercul lumii bune se închide perfect .
Cercul lumii bune la suflet.

Plăfărăgind cu doamna Monica

Câteva zeci de kilograme de oase, piele, muşchi, dinţi, buze, (buze mai puţin), unghii, păr, organe şi glande cu secreţie endo şi exocrină, care răspund monoglas la numele Tatoiu, au poposit aseară pe canapeluţa hepilică, la Măruţă.

Am adăstat şi eu 10 minute pe canal, să văd dacă pachetul psiho-somatic de sorginte umană care-şi zice Tatoiu emite vreo plângere către primăria capitalei, cum că vreo viitură de douăj’ de ani i-ar fi distrus casa şi să i-o refacă primarele.

Mă gândeam aşa, fiindcă ştiu că la emisiunea cu pricina vin tot felul Biănci, Triănci şi alte… în fine! - să-şi plângă amarul pe umărul audienţei, ori că le-a înşelat amantul, ori că testul ADN îl indică drept tată chiar pe tatăl copilului dar el nu mai vrea, ori că ultima pereche de silicoane e beton.
De rea ce sunt, mă gândeam că asta o să fie tema discuţiei, dar ea venise acolo, nici pe politic, nici pe drag de Băsescu, nici pe eşec sentimental, ci pe teme de endometru personal.

În zece minute am aflat povestea uterului doamnei Tatoiu care, la un moment dat, primise verdict de displazie endometrială, adică, a explicat ea, mai pe înţelesul telespectatorilor, lungind vocalele cât să umple monstruoasa cavitate, avea un uter “maaare, umflaaat” şi, după un an, s-a pomenit cu un uter “mic, involuat”. Astea două cuvinte din urmă le-a chiţăit onomatopeic, să ne facem o idee despre ordinul de micime.

Pauză de efect.

Măruţă era topit de curiozitate. Şi-ar fi ros unghiile, dacă politica postului ar fi cerut-o.

Tatoaica, vulpe bătrână, hârşâită prin platourile Antenei 3, se ţinea cu dinţii de suspans, a tăcut vreun minut cu ochii în golul amintirilor până a dat pe plisc secretul vindecării sale: miere de salcâm “de la Plafar”, lăptişor de matcă “de la Plafar”, propolis “de la Plafar” şi ser fiziologic de la producător necunoscut, toate la un loc, două linguri pe zi.
În Măruţă gemea dezamăgirea, da’ giobu’-i giob, repeta electrizat - “Să spunem exact reţeta, cantităţile, să afle telespectatorii”, cam ca Dan Diaconescu…

Emoţionată de simplitatea cu care poţi face reclamă mascată unei societăţi comerciale ce se ocupă cu măturatul colbului de pe marginea drumurilor şi ambalarea lui la pungi de hârtie, sub denumirea de ceaiuri medicinale, vindecata pe deplin a încurcat măsurile şi i-a ieşit un consum de 200 litri ser fiziologic.

Din partea mea, n-avea decât să-şi dilueze plăfărăgeala şi în doi metri cubi de apă de izvor, fiindcă, la cum s-a dat în stamba canapelei deja celebră, părea mai degrabă tratată după reţeta lui Păstorel Teodoreanu, aia cu “o picătură la un kil de vinişor”.

Ce-i asta?!

Asiguratorul lui Dumnezeu

Văd că de trei zile se toacă portocaliu despre asigurarea caselor luate de viitură, o dată la doi ani. Nu cred că există asiguratori care să sară pe moldovenii sinistraţi, dar nici nu s-a găsit nimeni să-l domolească pe preşedinte, cu argumente, la subiectul ăsta.

Eu urăsc societăţile de asigurare. Din două motive:
1) Am avut CASCO 4 ani, la aceeaşi firmă, n-am făcut nicio boacănă şi, când am solicitat ca, la reînnoirea contractului, să-mi facă un discount, acolo, că am fost şofer cuminte, mi-au zis că nu se poate.
2) Era să-mi fac pensie privată acum doi ani şi…
Să vă spun cum a fost.

Intră în prăvălie un tip la vreo 30 de ani, că reprezintă societatea GRAVE şi vrea să-mi prezinte oferta lor. Mă uit la el, semăna cu Tudor Vladimirescu, numai că avea barbă şi-un sacou de culoarea măslinei crude. Încolo, tricou negru, pantaloni negri, pantofi negri, şosete negre. Dacă ar fi avut şosete albe, îl dădeam afară. Da’ le avea negre.
Luăm loc. Zic, beţi o cafea, zice, nu, mulţumesc, doar apă, dacă se poate.
Îmi explică cine e GRAVE şi ce vrea ea.
Eu, în tâmpenia mea cronică, mă bucur că se numeşte GRAVE, mi se pare ceva serios, sună bine cuvântul în sine, parcă auzi orga în catedrală.
După cinşpe minute de discuţii preliminare, tipu’ zice că e popă. Nu vreau să spun unde, fiindcă e o biserică deosebită, poate mai slujeşte şi azi acolo, poate cântă frumos, poate îl iubesc enoriaşii.

Ne concentrăm pe ofertă.
Aleg pensia privată.
Mă întreabă dacă sunt măritată. Zic “aproximativ”. Urmează şaizeci de minute de predică ortodoxă care se încheie cu remiză, fiindcă el o ţine pe-a lui, că Dumnezeu nu e de acord, eu, pe-a mea, că mie nu mi-a dat niciun semn că nu e de acord.

Trecem la contract, cu clauzele pe masă. Scoate un tabel cu calcule. Îmi dau seama cât sunt de bătrână. Ca să am dreptul la o pensie privată, trebuie să muncesc o lună pe an, fără bani, de-acum încolo.
În al doilea ceas de discuţie – deja îmi zicea “Renata dragă” şi eu îi ziceam “Părinte”, îmi relatase ceva, o evanghelie, semăna cu un film horror, ceva cu o apă îngheţată, cu unii cărora li s-au strivit fluierele picioarelor cu bâta, pe mine mă impresionează grav violenţa fizică, el povestea frumos, filmic, cu detalii de imagine - zic “Gata, m-am hotărât pentru pensie privată la GRAVE”.
Se luminează la faţă ca după împărtăşanie.

Semnez nişte pre-contracte dar, înainte de asta, profit şi eu de ocupaţia lui ca bugetar, îmi înfig ochii în ochii lui şi-l întreb: “Părinte, având în vedere toată discuţia anterioară şi ţinând cont de calitatea dumneavoastră principală pe pământ, aceea de preot – aţi avea curajul să mă minţiţi, în avantajul firmei GRAVE? Adică, sincer, mă sfătuiţi să închei contractul ăsta?”
În loc de răspuns, agentul îşi face semnul crucii şi zice “Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Mi s-a pus un nod în gât şi-am semnat, fără alte comentarii.
M-am scormonit în portofel, al meu şi-al colegelor, că n-aveam juma de salariu la mine - prima rată - şi i-am dat banii.

Fix peste 30 de zile îmi vine acasă o înştiinţare de felicitări, că firma GRAVE m-a admis printre enoriaşii săi şi sunt fericita beneficiară a unei poliţe de asigurări, în caz de accident.
Turbez şi-l sun pe popă. Zice că îi pare rău că nu ne-am înţeles, dar GRAVE , pur şi simplu, nu face pensii private, dar pot beneficia de prima de asigurare în tranşe, când ajung la pensie. E ca o pensie.
Îl chem cu banii înapoi şi îl ameninţ cu un mare scandal în Duminica Tomii, la el în parohie, dacă nu se execută.
Tot încerca să mă calmeze…
Îi zic – Părinte! Una şi cu una fac două. Eu, spre deosebire de dumneavoastră, chiar cred în Dumnezeu! Nu vreau să mă asigur, ca o cobe, împotriva accidentelor şi împotriva bunăvoinţei Lui. Eu voiam pensie privată. Nu se poate, asta e! Poftiţi îndărăt cu banii!
Şi a poftit.

De-aia, când aud de societăţi de asigurare, mie îmi piere orice poftă de dialog.

Buni de zotcă

Pe vremea când încă vedea fără dificultate, bunică-mea era mare fană a meciurilor de box televizate. Nu-i scăpa nicio transmisie, indiferent de oră.
Parc-o văd, în fotoliul ei înfipt la un metru de ecran, furioasă, gata să se repeadă în ring, pregătită să pună şi ea umărul la datul cu pumnul.

N-am înţeles multă vreme de unde apucăturile astea belicoase pe capul ei şi, prima oară când am auzit-o strigând “Aşa! Dă-i la zotcă!”, am fost foarte surprinsă, în primul rând fiindcă nu ştiam ce e aia “zotcă” şi apoi, după ce am aflat, am fost şi mai uimită, pentru că ea nu folosea golăneli lexicale, maxima înjurătură fiind “Ia mai dă-l în pălăria lui Anatol !”.

Bine, nici pe Anatol ăsta, cu pălărie mare nu-l cunoşteam, dar în zeci de ani de convieţuire cu ea, mă învăţasem să-l suport, ca pe un rău de strictă necesitate.

- Da’ ce-ai, dragă, cu ăla, ce ţi-a căşunat pe el? am întrebat-o odată, când depăşise cu mult limita admisă de enervare, la vârsta ei.
- E un rusnac împuţit, mi-a şuierat Babiclonţ, fără să-şi rupă ochii de pe ecran.
Bun. Am înţeles-o şi-am lăsat-o să se desfăşoare. Având în vedere antecedentele, mi se părea normal să aibă boală pe ruşi. Dar a doua oară când am prins-o agitându-se ridicol, tocmai citisem şi eu numele boxerilor pe ecran şi niciunul nu era rus. Şi iar am întrebat-o: “Băi, dar ăsta cu ce ţi-a greşit?”
Ea, ce credeţi că-mi răspunde?
- Are moacă de rus.

Ei bine, sunt pe cale s-o iau pe urmele lui Babiclonţ: cum îi văd pe Băsescu şi pe Boc la televizor, vizitând sinistraţi, am senzaţia că au “moacă de rus”.
Şi-mi pare rău că nu se găseşte nimeni să le dea la zotcă.

Omagiile mele, excavatoristului!

O parte din hoiturile guvernamentale s-au dus pe malul Siretului, primejduindu-şi pantofii ăi buni, singurii pe care-i au în gardirop. Să vadă ce? Că „mal” se scrie cu un singur „l”, când e vorba de râu şi că, momentan, Siretul şi-a fixat malurile pe unde a vrut el.

Micul Imbecil s-a dus îmbrăcat la costum şi cravată, ca orice ţopârlan care ştie că haina face pe om, indiferent ce se zvoneşte pe tema asta.

Doamna Udrea s-a dus îmbrăcată. Aici deja are o bilă albă. Faptul că a profitat de ocazie să le povestească sinistraţilor despre brandul de ţară nu trebuie să ne enerveze.

Nu s-a-mplinit anul de când ea însăşi recunoştea că nu ştie ce e ăla brand, credea că e Coca Cola. Sigur că-n situaţii limită, când nu se ajunge apa potabilă, de sete, o dai şi pe Coca Cola. Aşa că, orice ar zice gurile rele, discursul a fost la subiect.

Un prost de sinistrat supravieţuitor i s-a adresat cu „doamna prim-ministru”. De unde se dovedeşte că prostimea, dacă scapă cu viaţă, înţelege lucruri moca, mai bine ca Patapievici, care e plătit să le-nţeleagă.

N-am văzut dacă doamna Udrea îşi luase umbrela sau poşeta cu ea, dar am înţeles din ziare că şi l-a luat pe Băsescu. Un Băsescu galben la tricou. Poa’ să fie efectul diluării cu apă asupra portocaliului sau ce găsise şi el spălat şi călcat în şifonier de doamna Maria. Am zis „doamna”? Am greşit!

Sigur că un marinar învăţat cu stihiile oceanului rămâne perplex la stihii de apă dulce şi improvizează, prietenos: „Măi,de ce v-aţi pus casa aici, măi, oameni buni?”

Rezumând în favoarea noastră, e de subliniat faptul că un excavator a dus în cupa lui, până acolo unde a putut înainta ambulanţa, o femeie care abia născuse şi pe bebeluşul ei. Apoi, acelaşi excavator a cărat o femeie de 61 de ani, în criză acută de lombo-sciatică, tot până la ambulanţă.

Morala: dacă ai un guvern ca al nostru, măcar ia-ţi excavator!

Semne bune

Am două veşti, una bună şi una suspectă, în cadrul unei ştiri bune: TVA-urile reduse nu se modifică.

TVA-ul rămâne 9% pentru medicamente de uz uman şi veterinar, proteze şi accesorii (excepţie fac protezele dentare), cărţi, reviste, ziare, manuale. Asta a fost vestea cea bună. Deşi nu pricep de ce protezele dentare fac excepţie, masticaţia fiind o condiţie a hrănirii, nu vreun lux.

Vestea suspectă e că „-serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite conform art. 141 alin. (1) lit. m) din Codul Fiscal (CF), respectiv prestările de servicii culturale şi/sau livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de instituţiile publice sau de alte organisme culturale fără scop patrimonial, recunoscute ca atare de către Ministerul Culturii şi Cultelor “ se taxează tot cu 9%.
La fel, “cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping. În situaţia în care costul micului dejun este inclus în preţul de cazare, cota redusă se aplică asupra preţului de cazare, fără a se defalca separat micul dejun.”

Mi-a plăcut precizarea asta cu micul dejun. Nu-s contabil, şi de-aia puţin îmi pasă, dar, mă întreb, pe câţi bani ar face un oarecine contabilitate hotelieră, dacă trebuie să înregistreze cafeaua matinală cu 9% şi pe-aia de la prânz cu 24%?
Sau nu trebuie, că nu e defalcat?

De falcat e ce bagi în gură, potolul, cum s-ar zice, care şi-a luat TVA scumpit.
Vasăzică, d-ale gurii e mai taxat, d-ale culturii (şi turismului) e mai relaxat.

Nu mă mir!
Cât timp doamna Udrea păstoreşte Turismul.
Cât timp domnul Băsescu îşi inchipuie că stabilimentele pe care le frecventa el în porturi erau muzee.