“…ameninţându-mă că stau pe bancă pe banii ei!”

Cu vreo trei ani în urmă, cred că era primăvară, se opreşte apa caldă în bloc. Sun RADET-ul, zice dispecera că ba nu, avem apă. S-o las mai mult să curgă, fiindcă trebuie să se încălzească. Întreb: s-o las mai mult de trei zile? Cică nu, înseamnă că nu e de la ei şi închide telefonul.

Mă gândesc de la cine ar putea fi şi-mi cad ochii pe preşedinta de bloc care ieşise ca de obicei să-şi petreacă după amiaza pe băncuţa din alee, îmbrăcată frumos, de duminică.

Asta înseamnă minifustă de blugi, ciorapi negri lucioşi, pantofi negri de lac, tricou negru pe care scrie ceva cu sclipici, parcă „Star”, fundă de catifea, neagră, în coada de cal pana corbului.

Nu mai zic de tortiţele din urechi cu inimioare de diamante din sticlă pisată, că devin tendenţioasă.

Raţionament simplu: dacă nu e de la ei, e de la noi. Pe noi ne păstoreşte contra unui salariu onorific de două milioane şi ceva această doamnă, de profesie casnică. Dacă nici ea nu ştie, atunci cine?

Mă duc la ea şi-o întreb :
- Măi, Vicky (să presupunem că aşa o cheamă), de ce nu e, dragă, apă caldă de trei zile?
- Habar n-am, zice Vicky şi se înfige în tastatura mobilului cu degetul mare, să formeze un număr sau să joace ceva. Unghia-i sclipeşte şi ea, lăcuită în roşu chinezesc.
- Stai, că n-am terminat! Ăia de la RADET nu ştiu de nicio reparaţie, la ei figurăm îmbăiaţi, tu zici că habar n-ai. Poate că ar trebui să ai.
- Auzi? Nu io dau apă caldă în bloc! Nu e, nu e!...
- Tu nu dai multe, Vicky! Nu dai atenţie cheltuielilor cu becuri şi reparaţii de interfon, cu plata liftului la parter şi câte şi mai câte. Acum însă te-aş ruga să dai atenţie şi să rezolvi problema, că de-aia te plătim.
- Uite care-i treaba, zice extrem de încet: mă aflu aici în timpul meu liber. Am ieşit puţin la aer, pe bancă, da? Mă laşi, da?
- În principiu „da”, zic, dar să nu uiţi că stai pe bancă pe banii mei, aşa că ocupă-te!
În linii mari, cam asta a fost...

A trecut vara, a venit toamna, a venit citaţia de la tribunal. Ceva cu 205 şi 193. Articole. Eu eram pârâta. Mi se părea o glumă proastă, dar sun o avocată şi-o întreb ce înseamnă. Zice că insultă şi ameninţare, e nasol.
Mă liniştesc subit. O greşeală, desigur.
Mă sună înapoi avocata, mă întreabă când e prima înfăţişare. Îi citesc de-acolo, din hârtii, zice că să mă duc la tribunal, să văd dosarul, să copiez plângerea.

Mă duc, copiez plângerea râzând.
Acolo scria aşa: „... insultându-mă şi ameninţându-mă că stau pe bancă pe banii ei”.
Am sunat-o pe avocată să se liniştească.
Asta, nimic. Zice:” Du-te la prima înfăţişare şi vezi dacă nu poţi să te împaci cu ea.”
„Ce să fac? Să mă împac? Da’ ce, eram certate?”
Doamna avocat nu se amuză câtuşi de puţin.

Mă duc la prima înfăţişare.
Judecătorul, un băiat drăguţ de n-am cuvinte, aştepta să se potolească lumea în sală. Cumsecade! Mă duc la el şi-i zic: „Domnule judecător, cred că s-a strecurat o greşeală. Eu...”

Răcneşte la mine de mă durea tot aerul din jur: „Treceţi imediat în bancă! Nu avem ce discuta! Adresaţi-vă corect, cu Domnule Preşedinte!”
Mă gândesc : ăsta-i dus!...
Văd un purcoi de lume la una îmbrăcată tot în robă mai decolorată, nu e cazul să fac pe proasta, ştiu ce hram poartă, e grefiera.
Îmi vine rândul la ea, îi spun pe cel mai cumsecade ton din lume: „Doamnă grefier, dosarul numărul... e o greşeală acolo! Sunt dată în judecată pentru nimic. Vă rog să vă uitaţi! Nu poţi considera ameninţare faptul că cineva îţi zice că stai pe banii lui. Adică şi dacă ar fi aşa, ad literam, să stai pe-un teanc de bani care nu-ţi aparţin, tot nu eşti în pericol. A fost o constatare, nu o ameninţare.”

Grefiera, sufletistă, zice că nu se mai poate face nimc, să iau loc în sală.

Stau acolo două ceasuri, asist la amânări, la bâlbâieli de avocaţi care nu ştiu numele clientului... Victima mea nu şi-a făcut apariţia până la încheierea şedinţei. Mai primesc un termen.

O sun pe avocată. Zic „băi, e un rahat procesul! Asta nici n-a venit. Cred că e totuşi o farsă. Să mă mai duc?”

Îmi spune că da, să mă duc până la ultima înfăţişare şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu dacă nu se prezintă nici la a treia. Eu zic tare, din gură, da, da, dar sunt hotărâtă să nu împing prostia asta mai departe.

Totuşi bunul Dumnezeu şi instinctul de autoconservare mă îmbrâncesc şi la al doilea termen.

La drept vorbind, a fost chiar interesant. În primul rând că văd şi eu, cu ochii mei, cum sunt aduşi inculpaţii, legaţi de mâini cu cătuşe, cocârjaţi, cum intră lipiţi unul de altul, ca mătăniile, trebuie să le faci loc, să stea pe acelaşi rând.

Port un cojocel supermişto, cu guler gen tunică, simplu, un brun-gri, îmi vine beton, m-am îmbrăcat cu el pentru judecător, să priceapă că n-am faţă de inculpat, nici stofă de inculpat, nici suflet de inculpat.

De-a stânga am zece borfaşi palizi, rebegiţi de frig, mirosind a seu de oaie. De-a dreapta, patru ţigănci în fuste de-alea înflorate, miros cum miros ţiganii, ameţitor şi plăcut, a foc şi-a fum. La stânga e frig şi tăcere. La dreapta sunt şoapte , focuri jucăuşe se zbat în fustele plisate cu imprimeuri nebune, cu maci, crăiţe şi trandafiri.
Mie mi se pare incitant şi fantastic.
Nu văd de ce e aşa de nasol să ai dosar penal, când n-ai făcut nimic.
Personajul nu vine nici de data asta, dar rămân până la sfârşitul şedinţei.

Se lasă cu „perle”...
Iată cum: un pârât suferind de acelaşi articol ca şi mine, ăla cu ameninţarea, l-a ameniţat pe vecină-su că, dacă mai parchează maşina pe stratul lui de flori, îi crapă capul cu lopata, exact aia cu care le sapă la rădăcină..
Judecătorul ascultă faptele relatate incoerent de vecinul cu flori şi încearcă să le dea o turnură redactabilă, pentru grefiera în robă şobolănie.
Zice aşa: „... ameninţîndu-mă că-mi crapă capul cu - aici se întoarce nesigur către reclamant şi rosteşte cuvântul cît mai interogativ, fiindcă nu reţinuse ustensila ucigaşă: lopata? – şi aştepta confimarea.
Reclamantul aprobă spăşit, pe jumătate ucis, în amintire: „Da, domnule preşedinte! Era tare ascuţită...!
„Lopata, conchide judecătorul, punct. ”
Pârâtul se răscoleşte tot, judecătorul profită şi îi pune să se împace. Inculpatul zice „Păi ne-am împăcat demult, domnule preşedinte, de la botez!”
Judecătorul nu ţine seama de prostiile lor şi dictează declaraţia de împăcare care se termină cu strângerea mâinilor între părţi.
Şedinţa se termină.

Urmează întâlnirea de gradul trei. Peste altă lună.
Vine şi Vicky.
Conform citării, dosarul nostru e pe la final de şedinţă.
După două ore, preşedinta de bloc mă întreabă: „Vrei să ne împăcăm?”
Zic: doar dacă te grăbeşti. Mie mi se pare interesant la tribunal.
Mai trece un ceas, se dă o pauză, că avea procurorul de dus undeva şi se suspenda şedinţa pentru o oră. Ea, Vicky, mă întreabă iar: „Ne împăcăm?”
Zic: faci cum vrei. Dacă vrei să ne împăcăm, du-te şi spune-i judecătorului.

Se duce. Pe timpul absenţei procurorului, se rezolvă împăcările.

Judecătorul ne împacă şi pe noi, pe formular.

Nu citeşte si nu va citi niciodată în ce consta ameninţarea mea, nici nu e curios, e doar aşa cum l-am cunoscut la prima înfăţişare, nervos şi drăguţ fără voia lui.

Când să bage fraza aia cu datul mâinilor, îl străfulgerez cu o privire ameninţătoare peste gulerul cojocului meu şi-o lasă baltă, zice doar „Semnaţi aici!”

Azi Vicky nu mai e preşedintă de bloc, a rămas doar casnică şi mi se plânge prelung de durerile de cap generate de spondiloză.
O înţeleg perfect, fiindcă am şi eu.

Duios, Anastasia spăla pe jos

Săptămâna trecută am încercat s-o mituiesc pe Anastasia, femeia de serviciu de la bloc, cu 20% din salariul ei net, ca să îngroape un pisic ce zăcea mort în iarbă.

Anastasia a rezolvat cazul şi-a venit să raporteze. Mi-a adus şi banii înapoi, motivând că ea e femeie cinstită şi nu vrea să-şi audă vorbe, să zică lumea că ia bani care nu i se cuvin. Am insistat. A ţinut-o pe-a ei. Ba, mai mult, mi-a explicat că, în fond, era treaba ei să cureţe şi spaţiul verde.

Menţionez că Anastasia nu este o ficţiune, există, în piele şi oase, dă cu mătura, apoi cu mopul, zece etaje, dă cu târnul pe alee, a spălat periodic oglinda din lift, pe vremea când liftul avea oglindă, duminica merge la biserică, e îndrăgostită de „popa-l nostru” de cartier dar nu-şi dă seama şi luni dimineaţa povesteşte cui are timp s-o asculte ce frumos a cântat „ părintili” la slujbă.

Cum de mi-am amintit întâmplarea asta: auzind de greva magistraţilor cărora li s-ar putea micşora veniturile salariale şi sporurile.

M-am uitat pe net la o declaraţie de venituri postată acolo de un judecător şi nu ştiu ce să cred. O sută şaizeci de milioane lei vechi pe lună, în medie, în 2008...

La suma asta, unora le-ar lua Dumnezeu minţile de bucurie. Altora li s-ar face de luat zilele, de disperare. Cantitatea aceasta de bani, lunară, se plasează oriunde între derizoriu şi exorbitant. Depinde cine face aprecierea.

Pe mine, una, suma nu mă sperie, nu mă miră, nu mă face invidioasă, nu mă înveseleşte... Pe scurt, nu mă interesează.

Un singur lucru mă interesează şi mă înspăimântă: că magistraţii se bat prin tribunale să-şi menţină sporul anticorupţie reprezentând 30%-40% din salariu.

Ceea ce înseamnă că domniile lor admit a priori că sunt coruptibili şi au apreciat cam la o treime din salariu capacitatea de-a deveni interesaţi să-şi respecte prima condiţie a profesiei, şi anume imparţialitatea.

Iertare, domnilor magistraţi, dar tare prostuţi mai sunteţi!

Normal ar fi fost să vă preocupaţi în primul rând să-i schimbaţi acestui spor umilitoarea titulatură, apoi n-aveaţi decât să-l faceţi şi 300% din salariu.
Cum să-i fi zis?
Nu ştiu. Ceva legat de „incompatibilitatea cu orice alte funcţii publice sau private” .

L-aţi fi câştigat mintenaş.

Zgura Presei

A fost Madonna la Bucureşti.

Semn că s-a documentat unde va performa, a neglijat să-şi vopsească părul şi a subliniat live că nu-i discriminează pe ţigani.
A procedat corect?
Desigur!
Dovada: au fost peste 60 000 de oameni într-un parc în care nu te simţi în largul tău, nici dacă eşti singur sau cu câinele personal.



I-a arătat Udrea mijlociul lui Orban şi presa, inclusiv domnul profesor Bogdan Teodorescu pe care îl respect şi-mi place de el, au irosit timp, spaţiu şi alte consumabile pentru a analiza mica-i mârlănie.
A procedat Elena Udrea corect?
Desigur!
Corect şi ştiinţific.
Ştia că mârlănia produce rating la români.
Să-i fi făcut media o surpriză şi să lase mârlănia-i verbală la ignorate, rămânea pe veci o simplă greşeală de tipar. Semn că nu doar ministra e depăşită de atribuţii la Turism, dar şi dactilografa.

Dar aşa, le facem jocul blondelor dudui…

Tot eroare din greşeală...

Că madam Udrea şi-a propus “să aibă glume” cu domnul Ludovic Orban, glume de-alea din care se hăhăie camionagiii cu centuristele prin parcări special amenajate, nu mă miră şi nici nu mi se pare aşa grav.

Una e să jigneşti un om, stâlcindu-i numele intenţionat şi alta e să te prezinţi la întâlniri de nivel înalt, în calitate de ministru în sandale, cu degetele de la picioare pe-afară, câţiva cîrnăciori pedichiuraţi rânjind printre barete… În felul ăsta umileşti o ţară.

Nuţi Udrea e familiarizată cu astfel de şotii verbale de fată cu liceu’ , fiindcă şi protectorul său se va fi distrat cândva, în tinereţe, pretinzând că face şcoală pe “Dricul Mircea”, ca toţi elevii marinari.

Mult mai trist mi se pare faptul că, lăsând orice urmă de neam-prostie deoparte, Cabinetul preşedintelui Camerei Deputaţilor anunţă oficial şi serios, în scris, că în documentul transmis de Ministerul Turismului , numele preşedintelui comisiei de anchetă a fost "transliterat din Orban în Organ".

Transliterat?

Păi transliteraţie nu înseamnă transcrierea dintr-un alfabet în altul a unui text scris, redându-se literele prin echivalentele lor din alfabetul în care se transcrie, fără a se ţine seama de eventualele deosebiri de ordin fonetic dintre semnele celor două alfabete?

Din greşeală

Fie că dă unu’ cu oiştea-n gard, fie că dă altu’ cu merţanu’ în stâlp, se strânge lume ca la urs.

Începe cearta, care-a avut dreptate, care a fost de vină, până la urmă iese cu bătaie. Ăla cu oiştea se duce-n zicala lui, ăla cu merţanu’ îşi vede de drum, pe stâlp îl doare-n fire.
Vine poliţia , le ia CNP-urile la scandalagii, vine paramedicul, le coase arcada…
Trece vreo babă, întreabă curioasă “Da’ din ce s-au luatără, maică?” Nimeni nu mai ştie. Ridicări din umeri. Ce mai contează cum a început totul, când uite-l pe-ăsta întins pe targă, îi dă sora apă plată cu lămâie, că tensiunea o are bună.

Adio şi-un praz verde!
Mâine altă zi, alt scandal.

Pe principiul acesta se vor fi bizuit şi jurnaliştii investigatori de la “Bursa”, când au spus că toată ancheta lor porneşte de la o poză, în care era Mircea Băsescu, alături de… şi de…, la festivitatea…şi uite aşa au ajuns la firma Desintco SRL.
Ştiau sigur că n-o să-i întrebe nimeni, cum dracu’ l-aţi confundat voi toţi pe domnul din poză cu fratele preşedintelui, care frate seamănă mai degrabă, la mustăcioară şi la freză cu – să mă iertaţi de comparaţie – Führer-ul Adof?!
Au dat drumul la anchetă, articol - brici, Moise Guran emisiune - brici, scandal - brici, bâlci - brici, succes cât cuprinde.
Nu e prima oară când dintr-o eroare…
S-a mai văzut. La Fleming. Cu Penicilina.

End. Happy End

Gata!
Ajunge cu scandalul fraţi de sânge şi de armament, domnişoare de 20 de ani care se asociază cu domni pe nume Oiţă şi Geamănu fiindcă i-a cunoscut anul trecut la expoziţia Black Sea Defense & Aerospace 2008 (nu Black City, aşa cum greşit rosteşte tatăl Cazacu).
Nu s-a întâmplat nimic!

Aşa zice Boc. Că nu e niciun scandal, cât timp nu s-au derulat afaceri. Asta să însemne oare că, unde s-au derulat afaceri, ca de pildă la MTS şi MT, e scandal?

În fine, nu mai contează. Cine era de rămas în firmă a rămas şi cine era de retras sau demisionat a efectuat mişcarea la suprafaţă.

Nu aşa se scoate gunoiul de sub preş, cu o anchetă făcută de ziarul Bursa.

Gunoiul se înşiră frumos pe DN1, se arată la televizor, iese tămbălău la nivel înalt, Boc demarează de luni un amplu program de monitorizare şi pedepsire a gunoiului deşertat în mod subversiv pe locul unde se va înălţa autostrada Bucureşti-Ploieşti.

Un nu hotărât poluării editează Boc în culmea enervării, remarcând un pic şi activitatea de bune intenţii în ceea ce priveşte posibilitatea ca, în viitor, să înceapă lucrările la infrastructură.
(Ei, lăsaţi, domnu’ Boc, nu mă mai lăudaţi pentru realizări, zice Berceanu, dând din coadă în plan secund, că odată mă văd în anchetă la comisia parlamentară!)

Premierul nu se lasă! A îmbrăcat Cămaşa Mov, aia cu croială cocălărească şi culoare distinsă pe care o poartă mereu când e stăpân pe situaţie şi dă cu bombeul în pungile de plastic pline cu resturi menajere zicând „nici criza, nici sărăcia, nimic altceva nu poate constitui argument să lăsăm în urma noastră atâta debandadă şi atâta mizerie”.

Amin, domnu’ Boc!

Ia vedeţi, vă rog, că s-a furat un bancomat dintr-un spital, hoţii l-au smuls cu o cruzime fără precedent şi imediat l-au aruncat aşa, plin cu bani cum era.

Asta nu cumva dovedeşte scăderea apetitului pentru hoţie în România? Nu cumva e un început? Intrăm în normalitate?

Păi atunci să lăsăm prostiile şi să nu uităm că pe 1 septembrie doamna ministru Duduia e re-aşteptată la audierile comisiei parlamentare. Poate îi reamintiţi!

Ghinion de neşansă

Tânăr sau bătrân, de la Eminescu încoace, numai Mircea să nu fii!

Imediat ce-ai ieşit din găoace, belelele se ţin lanţ. Dacă-ţi arunci un ochi în catalogul cu sfinţi, o să vezi că ei au ales să-i cheme Ion, Vasile, Petre... Dar Mircea, nu!

Tu, când crezi că totul merge stas, odată se găseşte un tâmpit să te întrebe: “Tu eşti Mircea?” Dacă zici “da” şi pe el îl cheamă Baizid, începe lupta de la Rovine; dacă-l cheamă Ziaristu’ lu’ Peşte, începe conflictul de interese.

Sigur, s-au văzut şi cazuri de Mirci norocoşi. S-au făcut că lucrează la momentul te zero şi la momentul potrivit s-au făcut moşieri. Dar pentru asta e nevoie de minte. Sau măcar de-o pălărie cu boruri moi.

Sau de-o chitară.
Ai chitară? Nu? Atunci nu te băga, n-ai şanse la “Cântece de bivuac”.
Tu, dintre toţi, stai cel mai rău: pălărie n-ai, minte nici atât, chitară nu ştii şi-n loc să fii frate cu codru’ eşti frate cu Traian.

Ce pot să zic? Ghinion de neşansă!
Eventual schimbă-ţi numele! Nu, nu pe-ăla din cristelniţă.
Pe celălalt.

Bancul zilei

Bancul zilei s-a dat aseară la televizor.

Nu era ăla că de dragul Duduii s-ar putea s-o uităm cam repede pe duduia ailaltă, pe Ridzişor, care abia aştepta să-şi dovedească nevinovăţia în Instanţă. O fi apucat? O fi reuşit? O fi avut vreme Instanţa să se ocupe şi de nevinovăţia ei sau încă nu?

Nici ăla cum că, de dragul aceleiaşi Dudui, s-ar putea să ne facem a nu pricepe că fratele lui Băsescu a trecut de la îngheţarea îngheţatei la dezgheţarea unei afaceri cu armament.

Adevăratul banc al zilei i l-a spus lui Moise Guran domnul director Aurel Cazacu. Suna aşa: “Ce vedeţi rău ca o firmă americană care ne vinde armament să-şi oblige jumătate din cei 50 000 de angajaţi, să petreacă vacanţa în România?"

Nu, nu faza cu obligatul e poanta, ci faptul că, până şi pe domnu’ Aurel, tot domeniul de activitate al Duduii îl preocupă.

Vasăzică, dacă trebuie, cumpărăm avioane, vopsim fregatele şi îi facem rost de turişti. Americani. Douăşcinci de mii.

O mie de vorbe nu fac cât o imagine

Cineva a semnat pentru imaginea turistică vandabilă a României. A acceptat, sub semnătură proprie, că trei aberaţii puse cap la cap devin atracţie turistică.

O ţară în care “peştii cresc în copaci” (pentru că gradul de poluare al apelor i-a determinat să se mute în ramuri), “oamenii călăresc zebre” (fiindcă, dacă le traversează, sunt spulberaţi de bolizi care fac curse ilegale) şi “femeile au dreptul să se mărite cu patru bărbaţi în acelaşi timp” (când peste tot, în lume, e ori ilegal, ori invers) este exact locul unde ţi-ai petrece vacanţa pentru care ai economisit bani un an întreg.

Stau chezaşi acestor afirmaţii trei mari sportivi care au depăşit bariera spaţio-temporală, graţie talentului lor şi au intrat în legendă: Comăneci, Năstase, Hagi.
Nasol!
De ce nasol?
Nasol pentru românii care-şi petreceau vacanţa în Turcia.
Până nu demult, cine era din ţara lui Hagi, era arkadaş cu turcul posesor de hotel, până la moarte.

Acum să mai vedem! Că Hagi devine un tip care a acceptat să zică enormitatea asta: că ne cresc peştii în copaci.
Contra cost?
Contra cost!
Hm! Şi mai nasol! Dacă Hagi e imaginea BRD şi tot el e imaginea peştilor care cresc în copaci, înseamnă că BRD e imaginea peştilor care cresc în copaci şi când o bancă acceptă peşti în copaci, înseamnă că nu e bine să-i încredinţezi economiile tale. Că mâine-poimîine, când vrei să lichidezi contul, afli că asta e posibil când o face plopul pere şi copacii peşti.
Şi Nadia?
Nadia scapă! A vorbit de emanciparea femeii.
Şi Năstase?
Năstase n-a vorbit. A zis ceva care nu poate trece nici cât un vorbit.
Şi-atunci?
E cum ziceam: o mie de vorbe nu fac cât o imagine.

Şi aici avem imaginile celei care a semnat pentru clip. Ministrul Turismului.
Mai are sens să dăm din vorbe?

Ştiri de criză de ştiri

Un microbuz a fost lovit de un tren, la trecerea peste linia ferată, fiindcă şoferul nu s-a asigurat. Accident soldat cu 13 morţi. Azi a decedat la spital şi şoferul microbuzului. Ca urmare s-a încetat urmărirea sa penală.

Ăsta a fost tristul eveniment. Reluat în toate emisiunile de ştiri la tv, de vineri până marţi. În lipsă de altceva, s-a stors ultima lacrimă, s-a scos untul din tragedie.

Azi dimineaţă, prezentatoarea, mimând destul de bine un grad încă ridicat de interes faţă de întâmplare, dar nemaiavând nimic de adăugat ca să transforme o ştire veche într-o ştire nouă, a reluat descrierea situaţiei familiale a morţilor.

Pe măsură ce vorbea, se ambala într-un mod foarte ciudat, astfel încât tonul plin de reproş pe care ne-a spus că una dintre victime era mamă a cinci copii, le-a făcut, cred, pe o mulţime de mame cu un număr mai mic de copii care se uitau atunci la televizor, să se simtă aproape vinovate că sunt în viaţă.

Finalul ştirii a fost de un ridicol memorabil. Cu toată compasiunea pentru familiile îndoliate, nu cred că există cineva care n-a zâmbit măcar, auzind cum o întreabă pe corespondenta de la faţa locului: ”Şi unde vor fi înmormântaţi cei de azi?” La care tânăra ei colegă a răspuns, disimulând uimirea: “În cimitirul din satul natal.”

***

Luna aceasta e moda accidentelor la locul de muncă în construcţii. În fiecare zi unul, doi muncitori îşi pierd viaţa striviţi de braţul macaralei, căzând de pe terasele clădirilor, prăbuşindu-se cu o schelă neasigurată.
Totuşi vedem mereu aceeaşi imagine: o schelă cu trei picioare pe sol şi al patrulea sprijinit pe o bucată de lemn.

***

“Acum câteva minute, membrii guvernului s-au adunat în sala....” zice ştirista, pe jumătate de ecran. Pe cealaltă jumătate ii urmărim pe membrii guvernului, în gaşcă, îndreptându-se întradevăr într-o anume direcţie. Dar Ridzi încă este printre ei şi poartă ciorapi negri şi cizme negre. Udrea are pulover pe gât. E august şi afară sunt treizeci de grade.

De ce ?

S-o luăm uşor!

Să nu ne pierdem cu firea, ca Roberta Anastase care azi a propus în mod obligatoriu să se desfiinţeze comisia parlamentară, exact aşa cum şeful guvernului Boc, domnul Boc, zicea acum câteva zile la televizor că s-a decis să-şi respecte angajamentul.

Pe mine nu mă interesează cine a făcut înregistrarea, de ce a trimis-o şi presei - doar la Gardianul, şi-n blogosferă - doar la doi băieţi experţi, de ce ăla care a primit-o primul, pe cinşpe, a scris că a primit-o da’ că n-o dă, aşteptându-l pe ăla care a recepţionat-o al doilea s-o dea primul.

Nu mă interesează nici ce-au zis Orban, Săftoaica, Aura Vasile, Lakatos care poa' să fie Chiriţă.

Nici dacă această mânărie neprincipială dar utilă doamnei Udrea care s-a efectuat prin neînchiderea microfoanelor sau prin lăsarea lor în funcţiune o să arunce în aer comisia parlamentară sau o s-o pună la pământ.

Pe mine mă interesează doar de ce, după ce a dat citirii fără greşeală, cursiv, stenograma înregistrării, dovedind chiar oarece înclinaţii spre arta dramatică, doamna Udrea s-a bâlbâit tocmai la numele Vladimir Volkoff?
De ce?

Sărbători fericite...

Ieri, din fericire, a fost sărbătoare mare.
Asta cu “din fericire” n-o pun pentru noi, ci pentru ei.
Pentru noi sărbătorile sunt un “dat”. Datini.
Dar pentru ei marile sărbători religioase sunt nu doar o fericire, ci şi , cum ar zice ministrul Pleaşcă, o pleaşcă.

Fiindcă...

Te poţi duce pe tărâm strict natal, asişti la slujbă, bâigui din buze ca şi cum ai şti rugăciunea, stai cu ochii pe popă ca pe butelie, dar fraier nu eşti, camera e pe tine, mai dai din buze, serios, pătruns, semipătruns, fiindcă mai există o zonă în creierul tău unde nu pătrunde nici dracu’ acolo e zona de calcul, mă filmează ăsta, sunt la ştiri, să dau din buze, poate mai apucăm un mandat, dacă nu, plec acasă, ce le zic la derbedeii dracului când ies, că de când mă ştiu, de când eram mic, de când eram NIMIC, adică primar, profesor, vin la slujbă pe cinşpe august la Nicula, stai să mai dau din buze, până se opresc ăştia din filmat, că rău n-are ce să-mi facă, intru la ştiri dând din buze în biserică, a rugăciune, bravo mie, sunt cum sunt, dar sunt dat în mă-sa de credincios, aici n-are cine să mă combată şi în plus o să fiu la ştiri, pe toate posturile.

Te poţi duce tocmai unde a înţărcat mutu iapa, la Cluj, de ce tocmai acolo, păi acolo se duce idiotu’ ăsta micu’, da’ lui îi convine, e acasă , în fine,nu mai contează, totul e să fiu la ştiri, ce bine că mi-a venit ideea asta, să stau cinstit, smerit, sincer, cu cartea de rugăciuni în faţă, n-am nimic de ascuns, nu poţi şti totul pe dinafară, nimeni nu-i perfect, noi, ăştia care nu avem timp să credem, aici până şi domnul Iliescu ar trebui să fie de acord, putem să fim deschişi progresului, mai deschidem o carte, fie ea şi de rugăciuni, dacă trebuie, dacă numai aici scrie ce trebuie să zic, o deschid, ce să fac, dar o ţin onest, la vedere, să ştie lumea că sunt perfectibil, sper că mă dă şi pe mine la ştiri, nu numai pe pitic.

Te poţi, nu te poţi, te duci şi până la Nicula, ia uite ce de lume, ce de lume amărâtă, n-am văzut de când sunt aşa ceva, uite cum îl filmează numai pe Boc, dacă nu mă filmează, măcar să apuc un interviu, să nu uit să zic că m-au impresionat oamenii simpli, care aşa simpli şi săraci cum sunt, tot vin până la Nicula, nici nu ştiam că există, ia uite şi copii, vin şi copiii la chestiile astea, trebuia să fi luat Codul la mine, dar aşa e când faci ceva pentru prima dată în viaţă, mai ai şi scăpări, e clar, am venit degeaba, nu mă dă la televizor, Doamne, fă o minune, ceva...

Test-grill pentru bugetari

Cine sunt autorii celebrelor citate de mai jos?

1. “…şi cu sufletu’ în rai, şi cu…”

2. “…s-avem scuipat la furcă”

3.“Şi uite tot aşa, din canci în canci, în canci, în canci o ţin de zece ani de zile."

Periculos!

Boc nu e doar mai scurt cu un cap decât majoritatea bărbaţilor (deşi pentru noi ar fi fost preferabil să fie “mai scurt în picioare”), ci şi cam surd!

I-a zis Şef-su să producă nişte concedieri, n-a auzit decât prima parte a cuvântului.

I-a mai explicat odată Băse, cu riscul de a recunoaşte că ştie de droaia de funcţionari bugetari incompetenţi şi i-a zis să mai taie din personal.

În primul caz Boc a mai pus un “i” la cât a auzit, a adăugat “fără plată” şi s-a scos, măcar că e absolut ilegal.

Mă întreb cu îngrozire ce-o să facă acum ? “Personal” poa’ să-i sune ca “persoane” ...
Cu coasa l-am văzut că ştie a umbla, de numa’-numa’!...

Mi-e să nu iasă măcel!

Toamna 2009: gogonele şi vaccin

În vreme ce ţara piere, eu citesc despre vaccinul contra gripei A/H1N1, acela graţie căruia câteva concerne farmaceutice îşi vor putea petrece ce-a mai rămas din actuala criză economică precum şi pe următoarele, într-un huzur desăvârşit. Nu le numesc, fiindcă asta înseamnă să le fac reclamă.

De fapt, mint...

Nu citesc “despre”, ci “împotriva”. Deşi nu mă interesează cât mercur, aluminiu, agenţi, factori, co-factori, conservanţi, e-uri, nenorociri conţine, pentru că toate vaccinurile le conţin, şi nu numai ele, ci şi salamurile. Şi caşcavalul, şi pâinea, şi carnea de pui, şi pasta de dinţi.

Practic, noi trăim ca nişte foetuşi într-o supă ciudată de chimicale din care trebuie să şi mâncăm ca să supravieţuim şi pentru aceasta, alegem zonele unde e mai ridicată concentraţia în lapte, carne, brânză, ouă, legume, fructe şi pâine şi de-acolo ne nutrim.

Aşa că toate gogoriţele astea mă lasă rece.
Mai ales că acel groaznic adjuvant nou, prezent în noul ser, susceptibil de-a genera boli autoimune şi sucombarea animalelor de laborator, pe un alt site se vinde on line încapsulat, îmborcănat, etichetat, binecuvântat donor de oxigen pentru ţesuturi, sănătate curată, la preţ accesibil.

Nu stau să mă gândesc nici dacă un anume Sir, consilier pe probleme de urgenţă în guvernul britanic e pe statul de plată al uneia dintre companiile producătoare de vaccin, fiindcă dacă asta e o minciună a presei, cu siguranţă că un alt membru marcant din guvern e în consiliul director al mamutului farmaceutic.

M-am acrit în aşa hal de stereotipia acestei reţete a succesului, încât am curajul să afirm că primul lucru pe care trebuie să-l facă un producător de medicamente după ce şi-a construit şi utilat fabrica la standardele oficial acceptate este să coopteze la conducerea afacerii cîţiva politicieni potenţi, pe ei sau pe mamele lor, cu acte în regulă sau mai cu fereală - şi succesul e garantat.

În lumea grăbită în care trăim, traficul de influenţă atârnă mai greu decât un studiu clinic bine documentat.

De-aia a ajuns prospectul medicamentului să se numească “pliant”, fiindcă e cât o hartă turistică şi, odată despăturit, nu mai poţi să-l “faci” la loc, mic, cum a fost, să încapă în cutie.

Există norme bine precizate, riguros ştiinţifice după care se concepe textul acela în care din două rânduri afli la ce e bună substanţa şi din două pagini, ce neajunsuri poate să-ţi producă. Dacă ţi-a mărit ficatul, ţi-a distrus filtrul renal, te-a lăsat cu dureri articulare doi ani după administrare, noroc bun!
Scria acolo că, deşi nu e obligatoriu, poate să ţi se întâmple. Ai citit? Gata! Răspunzi pentru tine. E risc asumat.

În concluzie, ceea ce căutam eu nu erau noi argumente că vaccinul acesta NU trebuie făcut, fiind convinsă de asta, ci o mărturie, o impresie, o amintire de supravieţuitor al gripei porcine autohtone care să-mi confirme o bănuială, anume aceea că până la urmă e vorba doar despre nişte foarte mulţi bani, că la matrapazlâc planetar ne băgăm şi noi, cu mult entuziasm, da’ totuşi nu suntem capabili să respectăm scenariul impus şi undeva, mai discret, măcar într-un mare spital, tot o dăm în bară, conform eternului choise românesc – las’că merge şi-aşa!
În cele din urmă am găsit.
Un articol scris cu destulă pricepe de o puştoaică de 21 de ani, studentă la jurnalism, intitulat cât se poate de simplu:Cum mi-am petrecut gripa porcină.

Vi-l recomand!

Dar din dar

Am primit de la Lucia Verona un premiu: "Blog de Oro". L-a primit la rândul ei. Trebuie decernat mai departe către 10 bloggeri care-ţi plac.Aici încep să încalc regulile. Citesc mult mai mult de 10 bloguri şi mult mai mult de 10 îmi plac. Totuşi am de gând să-l ofer numai acelora care mă fac să zic "de ce n-am scris eu asta?"

ElZap:
http://elzapb.blogspot.com/

Nenea Cosmos:
http://nenea.wordpress.com/

Ciutacu:
http://www.ciutacu.ro/

bleen:
http://bleen.ro/

Iulian Tănase:
http://poemix.blogspot.com/

beth:

http://aproape-taceri.blogspot.com/

Fără cuvinte

Morţii veseli, viii trişti…

Pe site-ul “The Liste Universe” intră lunar peste 1,5 milioane de vizitatori unici. Există acolo un top intitulat “10 Fascinating Graveyards You Must See”, în care Cimitirul de la Săpânţa se află pe locul al patrulea, după “Highgate”, “Père-Lachaise” şi înaintea Vechiului Cimitir Evreiesc din Praga, pe care Hitler l-ar fi cruţat spre a-l transforma în monumentul victoriei sale.

N-aş fi ajuns pe “Listeverse”, dacă n-aş fi găsit în presa românească o referire plină de mândrie patriotică la acest “top ten”, în care editorul ştirii traduce “brightly painted” prin “culori ţipătoare”. M-am enervat şi m-am dus să citesc cu ochii mei.
Slavă domnului, nu se face referire acolo la albastrul de Săpânţa ca la ceva strident.

Altceva mi se pare mie strident, după ce am văzut Cimitirul Vesel din Săpânţa.

Că n-au unde parca autocarele cu francezi.
Că n-au francezii unde-şi cheltui banii pe un suc şi-o îngheţată, altundeva decât în mica bombă improvizată în poarta cimitirului. Că cergile, iile, trăistuţele şi feţele de masă brodate de săpânţence, încă neatinse de paiete, sclipici şi nailon, sunt expuse pe gardurile învecinate şi nu există un magazin.
Că un bilet de intrare costă numai 3 lei şi capeţi şi o carte poştală frumos colorată în banii ăştia.

Cine sunt vinovaţi de situaţia asta?

În niciun caz turiştii!

Iar locului acestuia merită să i se acorde puţină atenţie din partea ministerului de resort. Măcar atât cât i s-a acordat chiolhanului dinescian, la Cetate...

Albastru de Săpânţa

Încetuc şi alb de var

Nu ştiu ce e Sighetul pentru voi.
Poate că pentru unii nici nu există.
Pentru alţii e locul natal.

Pentru mine e oraşul în care aş putea să trăiesc până şi eu, care mă rătăcesc şi pe strada pe care locuiesc de zece ani.

Sighetul e un oraş clar şi frumos.

Debilul meu simţ de orientare în spaţiu mă împiedică să vi-l descriu, dar vi-l recomand - e oraşul în care ai mai fost o dată în altă viaţă. Şi te întorci fiindcă uitaseşi că există pe lume cuvântul “încetuc”, ce se deosebeşte grav şi dulce de orice diminutiv cunoscut pentru “încet”.
E oraşul în care copiilor li se spune “coconi” şi asta îmi dă oarece speranţă în viitorul nostru.

Şi, ca orice oraş care există în realitatea curentă, are o bubă.

O pot localiza fără niciun efort: în spatele Primăriei.

E “Memorialul Durerii”.

Nu ştiu ce nemernici au dat cu var peste mirosul morţii şi-acum miroase proaspăt şi confuz a bine, a curat, a schit de maici.

Îţi vine a crede, dimpotrivă, că celula lui Iuliu Maniu e o rătăcire dizarmonică într-un stabiliment binecuvântat, unde zumzăie albinele la gratii, dimineaţa, când toată casa scărilor protejată cu plasă metalică împotriva aruncării în gol se umple de aroma pâinii proaspete, muiate-n lapte cald şi-un fagure băleşte auriu pe-o farfuriuţă de porţelan alb.

Îţi vine a crede că se poate surâde nostalgic şi prietenos comunismului, dacă-l reduci la o adunătură de relicve: vitrina cu mileuri şi peştele de sticlă, colecţia Almanahului “Scânteia”, trandafirii de plastic în vaza de cristal roşu, autosifonul, sacoşa croită şi cusută în casă din material uşor şi rezistent, gata pregătită să înhaţe cine ştie ce “adidaşi” de porc şi “tacâmuri” de pui, pe din dos, la Leonida.

Mai sunt acolo hectare de text în plexiglas pe care cei care au vreo idee despre ce-a fost nu le citesc, că prea miros a “şedinţă de învăţământ politic”, iar cei mai tineri care le citesc, nu pricep în ce-a constat “Durerea”, poate doar în grupul sanitar pentru turişti, unde nu s-a mai făcut curat din anii ’50.

Când ieşi afară, soarele de august te izbeşte cinstit în moalele capului, îţi vine să-l dai dracului, dar te gândeşti că măcar el e mereu acelaşi, nevăruit, nealbit, nemânărit.

Aş putea să zic că ne întoarcem cu paşi mici, dar fermi, exact de unde am plecat...

...dar aici, măcar, mijloacele scuzau scopul

...pe când aici mijloacele lipsesc cu desăvârşire

Aşa că ne întoarcem sub locul de unde am plecat.

Pădurea

Plimbarea de dimineaţă

Jurnal de scurtă călătorie (2)

Lacul codrilor…

Nu. Nu cutremură nicio barcă. Bărcile sunt interzise.

Cu 3,5 km înainte de-a ajunge la lac, scrie “proprietate privată”.
Parcurgi ce-a mai rămas şi afli restul interdicţiilor. N-ai voie foc în pădure. Nici gunoaie. Nu poţi asculta manele decât în căşti, fiindcă altfel apare lângă tine un băiat în cămaşă albă şi vestă neagră care zice că n-ai voie şi-ţi urează drum bun.

N-ai voie să pescuieşti decât dacă ţi-ai cumpărat acest drept. Pe lac te plimbi cu ce ţi se oferă: hidrobicicleta închiriată.

Vrei şezlong? Plăteşti! Vrei ciorbă de perişoare? Plăteşti! Vrei muşchi de porc a la ce vrei tu? Plăteşti! Plăteşti pentru o pagodă de îngheţată care seamănă cu coafura unei gheişe.

Plăteşti toată liniştea şi firescul unui loc bine păzit de inserţii cu zgardă de aur la gât şi tricou lycra mulat peste burtă.

Plăteşti dreptul tău de om care trăieşte din salariu, să fii lăsat, preţ de câte zile te lasă buzunarul, să fii considerat om.

Ce nu plăteşti: răsăritul de soare şi convieţuirea prietenoasă cu un cârd de raţe sălbatice ce-şi fac veacul pe lacul Bodi.

Nu plăteşti adâncul pădurii de foioase şi murele coapte.
Nu plăteşti urcuşul anevoios pe pârtia de schi, vara, printre fluturi.

Nu plăteşti imaginea căsuţei circulare de pe malul celălalt, care te culcă seara şi te trezeşte în zori, exact aşa cum e ea: de basm, la mare depărtare. Căci, de îndată ce-ai vrea să-i treci podul, un pechinez fioros răsare, înspăimântător…

V-am povestit un loc unde România muribundă supravieţuieşte politicii de dispariţie, graţie unui belfer care a luat locul acesta, probabil în locaţie şi s-a ambiţionat să încalce regulile nescrise ale dezastrului planificat, până la punctul în care, restaurantul pentru nefumători îi acceptă şi pe vicioşi, când se rup zăgazurile cerului.
Pe principiul “Ploaia care va veni/Le va potopi pe toate.”…

intermezzo

Deşi am venit acasă, nu reuşesc să vin de-acasă!
Nu mă dumiresc. Nu pricep. Citesc, ascult, şi nu-mi vine să cred: a zis marinarul, pe postul tv naţional, că suntem o ”ţară muribundă”?!
A spus el asta?!
Şi nu s-a întrerupt emisiunea?
N-a pus tevereul o burtieră pe care să scrie “Anunţ important: aceasta este exclusiv opinia lui Băsescu. Noi ne delimităm strict de de ea.”?

Televiziunile au experienţă în domeniu. Au mai comutat odată “starea de urgenţă” a lui Videanu în “situaţie de urgenţă”.

Adică vine el, Băsescu, unicul candidat la preşedinţie al partidului care-l deţine pe Boc drept membru (şi cu asta cred că am spus totul despre PDL), se uită fix şaşiu în ochii noştri şi ne spune că ne moare ţara de sub noi?!

Poate aşa vede el lucrurile, fiindcă nu s-a operat în copilărie de strabism!

Poate aşa o fi la el, în zona natală, unde umblă Herr Mazăre costumat fie în nazist, din prostia-i care-l guvernează, fie în sacouri lucioase cu romburi, din material de halat de casă!

Acolo de unde tocmai m-am întors eu, ţara e sănătoasă, ţipă şi respiră cât de-un scor Apgar 9 spre 10, încă mai are răbdare şi umor, încă-s păduri şi aer curat, încă-i ceva de pus pe masă şi încă Cerul e împărat!

Iar dacă nu şi nu, să ne mutăm cu toţi în Maramu’ !...

Jurnal de scurtă călătorie (1)

Să încep cu sfârşitul.
Ieri seară.

Baia Mare – Veneţia din Tineretului, pe rută ocolitoare, cam 600 de kilometri.
Prin Cluj, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Dealu Negru, Piteşti, Militari…

Dacă autostrăduţei care te duce la mare i se zice a Soarelui, atunci ăsteilalte, care te scoate din Piteşti în Militari, ar trebui să-i spună a Ploii.
În ultimul timp, cum ajung la kilometrul 50, cum se rup norii.

Dar ca aseară, parcă n-a fost niciodată!
Banda întâi e pentru inconştienţi şi tiruri. Aruncă de sub roţi două şuvoaie cu boltă. Cel din dreapta îi spală pe cei care au tras pe dreapta, nesocotind ideea că o ţintă fixă e mai uşor de luat decât o ţintă în mişcare.
Cel din stânga orbeşte parbrizul ăstora care au ales să-şi continue drumul pe banda a doua, unde-i apa mai mică.
Din sens opus, dinspre Bucureşti, se târâie un şirag dublu de lumini, cu viteza melcului. Fug unde-or vedea cu farurile, poate în vacanţă, poate cu treburi, oricum, spre ţinuturi mai uscate…

Pe partea noastră totuşi, coloana e destul de aerisită, se merge frumos, cu optzeci constant, păstrând distanţa, cât să-l mai zăreşti pe cel din faţă.

La primul semafor Milităresc observ cine a condus cu atâta pricepere convoiul: o fată mică, slăbuţă, cu coadă de cal şi ochelari, adăpostită într-un Matiz înfăşat în autocolante care fac publicitate unei firme de junk food.
Tot agenţii comerciali sunt fruncea!...
Îmi vine s-o salut cu respect.

Ocolim miezul oraşului, partea lui îngropată sub ape. Nu suntem singurii care au ales ruta asta. Mai sunt zeci. Sute.
O ambulanţă coborând dinspre “Viilor” se străduieşte, cu muget mare de sirenă, să traverseze turma de maşini, spre Cimitirul Bellu. Nimeni n-o lasă.

Semaforul nu mai pridideşte cu schimbarea la faţă..
Verdele alternează cu roşul de 15 minute şi n-am înaintat un metru.
Până la urmă, maşina Salvării sparge blocajul.

Am rămas singuri, închişi în cutiile noastre, sub ploaia tăcută.
Ca să nu mă plictisesc, privesc şi eu, tot alternativ, cele două orori de mare atracţie ale zonei. Un fel de momâie simbolizând un miner lângă o grămadă de pietre simbolizând o mină şi, ceva mai sus, sub cerul plângăcios, una dintre cele mai urâte construcţii ce mi-a fost dată, spre vedere, în viaţa asta: Mall-ul din şoseaua Giurgiului.

Dar dacă închid ochii şi mă salt înapoi, în timp, cu vreo 12 ore şi-n altitudine, cu vreo 700 de metri peste nivelul mării, lacul codrilor m-aşteaptă…

(va urma)

anunţ

Dioxină şi Eastwood în Oraşul Vechi

Ce legătură ar putea să existe între Costin D. Neniţescu şi Clint Eastwood?
Niciuna!
Aşa credeam şi eu până a intrat tipul ăsta cărunt, slab, destul de ţeapăn pentru vârsta lui, care scrie de câteva secunde reacţii chimice invizibile, cu arătătorul, pe istmul de pal melaminat ce ne desparte, îngroaşă imaginar dublele legături carbonilice, urându-le în mod special, face un pas la dreapta fiindcă nu mai are spaţiu, îl însoţesc şi eu pe partea mea, spre stânga şi rămân cu ochii pironiţi pe începutul sintezei. Nu-mi mai amintesc reactantul care avea clor în poziţia… Nu mai văd decât ceea ce se vede: că e sărit milimetric furnirul gri, la îmbinarea cu cantul.

“Mă urmăriţi?” întreabă el dându-mi răgaz să-l ajung cu raţionamentul din urmă.
Da, zic, fireşte…
”Ei, aici e aici! Vedeţi dumneavoastră, sinteza organică e un fenomen complex, greu de stăpânit, ca lumea vie. E ca o vrajă: ai scăpat-o de sub control, te loveşte.”

S-a oprit din scris, răsucind mâna cu podul palmei spre el şi degetele strâng acum o sferă nevăzută, cam cât un măr. Lumea vie.

“Asta s-a întâmplat şi în Vietnam… Reacţia trebuie ţinută în frâu cam la două sute de grade, fiindcă imediat, puţin mai sus, la şase sute, compusul devine stabil.”
Tace şi mă fixează răbdător, până dau semne că am înţeles ce se întâmplase în Vietnam.
Agentul defoliant ? Era mai mult dioxină? Abia mă aud ce spun. Mi-e teamă să nu fie vreo prostie.
Ochii i se luminează: “Exact!”
N-am zbârcit-o. Putem continua.

Incă unul, mult mai în vârstă decît el, buimăcit de căldură, intrase abia de un minut şi nu prinsese începutul. Totuşi urmărise întreaga demonstraţie scrisă fără urme şi acum freca uşurel cu buricele degetelor acolo unde ar fi trebuit să fie dioxina, îngrijorat.

“Nu vă supăraţi că trag cu urechea… asta e aia din carne? Care a produs scandalul?”
Chimistul e sincer mirat. Nici nu-l observase. “Da, din carne, din pesticide, din erbicide, din fumul de la grătar…”
“Adică nici carnea friptă nu e sănătoasă?!... Dar de unde ştiţi?” N-a terminat a doua întrebare şi deja se vede pe faţa lui că regretă. Cineva care scrie cu arătătorul un metru de formule chimice din memorie, ştie ce spune.
“Păi aţi şti şi dumneavoastră, dacă n-aţi mai sta să ascultaţi toate minciunile la televizor şi l-aţi citi pe Neniţescu!”
“Neniţescu?! Eu mă uit numai când sunt filme la televizor. Sunt un cinefil înrăit.”
“Şi eu! …Aţi văzut filmul ăla cu Jane Fonda?…”
“…şi Jon Voight. Sigur! Întoarcerea acasă.”
Amândoi rămăseseră la momentul Vietnam. Trec în revistă toate filmele americane despre războiul din Vietnam şi zăbovesc la De Niro.
“Aţi văzut Treziri? Tot cu el!”

Îl văzuse. Îl văzusem şi eu. Văzusem toate filmele pe care şi le povesteau, dar asta n-avea nicio importanţă. Nu mai eram acolo pentru niciunul dintre ei.
Am pus în ordine câteva hîrtii. Adică le-am făcut să stea la dungă, inutil, fără să-i înterup.

“Cutremurător! “ – exclamă cel care nu ştia cine e Neniţescu.
“Aşa-i, cutremurător film!... Ei, şi aici ajungem la dopamină!” anunţă celălalt, care-l ştia pe Neniţescu fiindcă făcuse chimia cu el.
Dar primul nu părea interesat de o paranteză cu dopamină. Îşi urma firul amintirilor de cinefil şi-l întrebă brusc, conform propriei lui chimii cerebrale: “Aţi văzut Podurile din Madison County”?
Se privesc aproape fericiţi o secundă, ca doi vechi prieteni care nu s-au întâlnit de-un car de ani.
“A fost o poezie!”, vine răspunsul. “Eastwood e unul dintre actorii mei preferaţi.”

Îi urmăresc îndreptându-se spre uşă, cu Eastwood cu tot şi zic, probabil prea încet – domnilor, aveaţi nevoie de ceva? – fiindcă nu m-au auzit, adânciţi deja în Mystic River.