Micul arierat nu mai plăteşte arieratele

Micul arierat, adică Boc, a decis stoparea plăţii arieratelor, adică a datoriilor vechi de peste un an către furnizorii de medicamente, până la stabilirea preţului corect.

Mintea puţină dar nefuncţională a acestei caricaturi de om a mai elucubrat o sintagmă: „preţul corect”.

Niciun jurnalist n-a catadicsit  să-l întrebe: „Corect faţă de ce, faţă de cine, corect în viitor sau corect în trecut?”

Am mai spus asta şi o repet: preţul medicamentelor se stabileşte la Ministerul Sănătăţii în colaborare cu Ministerul de Finanţe.

Importatorul sau producătorul intern de medicament face o propunere de preţ care poate fi acceptată sau nu de către ministerele amintite. Orice medicament existent pe piaţă care costă 1 leu sau 1000 de lei se află în comerţ exclusiv cu aprobarea guvernului. 

Prin urmare, preţul corect a fost deja stabilit, la momentul intrării produsului în consum, fiindcă altminteri el n-ar fi ajuns în piaţă.

Cum între viitorul preţ corect al lui Boc şi vechile datorii ale statului către furnizorii de medicamente străini şi autohtoni nu există nicio legătură, e de presupus că se doreşte limitarea drastică a accesului populaţie la medicaţie, cu consecinţe previzibile.

Cu cât vom fi mai puţini, cu atât va fi mai bine. Pentru unii. 

Firma de ţară

 Când îţi faci o firmă, trebuie să o faci expresivă şi luminoasă, rezistentă deopotrivă la mediul diurn şi mediul nocturn. Să nu pară ziua hâdă şi noaptea fermecătoare şi nici invers. O firmă trebuie să te reprezinte apăsător, monoton şi fidel, până ce lumea care o tot priveşte te uită, te pierde din vedere, te confundă cu ea.

Mordechai a propus o înlocuire a frunzei lui Udrea  cu “Gînditorul” de la Hamangia şi a sugerat să găsim noi alte simboluri pentru ţara aceasta, absolut extraordinară, care continuă să existe, în pofida tuturor întâmplărilor reale  prin care trece.

M-am gândit la “Cuminţenia pământului”. Brâncuşi.

Cred că intră în competiţie, graţie autorului. Un nume care rezistă, la nivel planetar, măcar cât cel al lui Bute. Iar dacă va fi, vreodată, de-a lungul secolelor, să se bată pentru păstrarea locului său, toată treaba asta se va petrece lent, fără dureri, cu dalta şi ciocanul, în piatră. E timp de-o bere, de-o ţigară, de-un gând. Nu trebuie să-ţi surprinzi adversarul cu bărbia descoperită şi să i-o tragi la zotcă, cum e în box.

Şi pe urmă, eu zic că nimic nu ne reprezintă mai bine la capitolul ipocrizie mioritică, decât această făptură umilă şi ruşinoasă, de bună seamă feminină  - o făptură, două făpturi – care stă cuminte pe pământ, cu genunchii lipiţi, dar îşi lasă sânii la vedere.

Să nu ne lăsăm impresionaţi de aspectul lor fleşcăit!

 O sută de ani mai târziu siliconul făcea minuni…

Aşadar,  de ce n-ar fi “Cuminţenia pământului” brandul nostru?

Dacă vrem să ne crească ratingul de ţară, am putea-o mărita cu “Gânditorul”.

Căsătoria ar putea fi oficiată de Înălţimea Sa, Coloana Infinită.

Allegro ma non troppo

Geaba dă Funeriul acum cu pixelul său de masă, ca să infirme ipoteza precum că ar fi luat bacalaureatul franţuzesc “allegro ma non troppo”!

Noi, ăştia mai bătrâni şi mai ciuruiţi, ne prindem din prima cu cine avem de-a face, când o “fă,doamnă” se recomandă “Mimi” şi ţine degetul mic în sus, ca unic argument al distincţiei sale.

Dacă eram niscai psihologi perverşi, avansam şi ipoteza că, atâta ură determinată pe BAC-ul 2011 , nu poate fi alimentată decât de o veche şi intensă frustrare.

Ţara lui Chimir Boc cere prietenia ţării lui Kim Ir Sen

Nu pe facebook, ci pe bune.  O prietenie curată, romantică,  platonică aş zice, fiindcă se mărgineşte la d-ale sufletului -  cultură, învăţământ, ştiinţă şi nu pomeneşte nimic d-ale gurii –  industrie, agricultură, creşterea viermilor de mătase…

Acuma, dacă mă uit la faţa lui Boc, nu mi-e greu să înţeleg cum de-i  căzu coreeanului cu tronc.  Cu ochişorii ăia ai lui, mici şi oblici, cu înălţimea aia a lui, mică şi emilă umilă în faţa şefului,  par suflete pereche.

Da’ ştiţi cum e cu prieteniile astea platonice: nevinovate-nevinovate, şi-odată auzim că a apărut o problemă “cu ochi”!

Duşi cu pluta

A ajuns bac-ul subiect cărnos în jurnalele de ştiri şi emisiunile de dezbateri matinale!

Ba, pentru câteva capete luminate de adulţi, a constituit o mare provocare jurnalistică.

CTP-ul a dat scrisul (în format olograf) la mate, pe post de editorial.

Doamna Pippidi a dat cu piatra în profesori, denunţând capcana de la limba română, aia în care  era musai să te prinzi că “text dramatic” plus “indicaţii scenice” sunt două sintagme cel puţin suspecte, dar care te aruncă, obligatoriu, în dramaturgie.

Domnul profesor Manolescu a dat şi dumnealui, dar invers, în elevi, declarând cu obidă că “nimeni nu mai citeşte, nimeni nu mai citeşte teatru”.

În fine, azi dimineaţă, pe o ploaie mocănească, s-au afişat rezultatele examenului.

Cei care l-au dovedit au luat note atât de mici, încât nici nu mai contează dacă au ştiut de cinci sau au copiat de cinci.

Bănuiesc că aceasta este a doua generaţie de “competenţi” despre care vorbea Boc în toamna lui 2009, când a purces la revoluţionarea învăţământului liceal.