vineri, 30 octombrie 2009

Despre gripă, cu afecţiune...

Răsunătorul debut literar în presă al teroristului număru’ unu tinde să intre într-un con de umbră, din pricina agentului viral A/H1N1 care atacă simultan, la Bucureşti şi la Iaşi, luând nu patru ostatici, ci câteva zeci, majoritatea copii.

În prezent autorităţile medicale gestionează mulţumitor evenimentele.

Negociatorul principal, doctorul Streinu Cercel, e, aşa cum îl arată şi numele, stăpân pe situaţie. Întrucât semnele gripei “Ah unu ne unu” nu se deosebesc de cele ale virozelor sezoniere, ne recomandă tuturor celor care acuzăm simptome porcine să ne prezentăm degrabă şi de bună voie la arestul spitalicesc.

Presa îl susţine şi ea cu toată convingerea pe Cercel în acest război răcit al forţelor locale contra celor virale, continuând să dactilografieze în neştire propoziţia “Pacienţii primesc tratament de specialitate”.

Mă aşteptam ca măcar vreun jurnalist de investigaţie, vreun Ciuvică, ceva, să dea cu pumnul în masă şi să întrebe:
“Bă, ce-i ăla tratament de specialitate? E cu Tamiflu? E cu paracetamol? Deţin spitalele de boli infecţioase româneşti arma secretă care omoară porcul ăsta de virus şi nu vreţi să le-o spuneţi şi americanior? Bun! Cine-i Profesorul în epistola lui Hayssam constituie secret de stat. Dar cine e tratamentul de specialitate în gripa suină am putea afla, nu? Poate avem şi noi prin casă şi-l înghiţim în ambulatoriu!...”

Ceva e putred rău în povestea asta!
Nu fiindcă Ferrari ţipă prin batistă la Bordură că “să se adune şi să caute măsurile” antipandemice pe care le-a lăsat el, la plecare. Aşa ceva e normal în orice insituţie de stat, să nu se mai găsească documente de importanţă capitală.

Ciudat mi se pare că pe 3 mai 2009, când Bazac era cât se poate de ministru, declara că în 3 luni de la izolarea tulpinii nesimţite (s-a întâmplat în 20 mai), adică în luna septembrie “vom deţine propriile antivirale. România va avea atunci o capacitate de fiolare de 7 milioane pe lună.”
Aplauze prelungite. Ovaţii. Atunci!
Acum, tăcere.
Cică se vor cumpăra vreun milion de doze din import, dacă se găsesc, libere de precontract cu alte state. Cică până atunci se caută bani pentru achiziţionarea unui pogon de măşti de protecţie, care nu sunt eficiente, dar nu e rău să fie acolo, înregistrate la cheltuieli.

Cică dacă nu şi nu, să urmăm modelul guvernelor noastre actuale.
Adică să ne spălăm pe mâini.

miercuri, 28 octombrie 2009

Daruri aurite

Ce-am văzut azi la ştiri: mii de femei, ţărănci de la ţară şi mahalagioaice de la oraş care-şi luaseră pauză de la cucernicie îi povesteau reporterului, cu râsete şi gesturi specifice unui anume tip de retard mintal, că stau şi ele, de! – ca omu’ şi-şi bârfesc morţii, îşi bârfesc bărbaţii…

Camera dădea o imagine largă a gloatei şi m-am uitat foarte atentă: n-am văzut acolo niciun om.

Am văzut un animal enorm, un fel de monstru gelatinos ca-n filmele horror, cu mii de capete, care duhnea a prostie lucie şi-a nimicnicie, l-am văzut cum pulsează excitat de propriu-i întuneric, cum se-ntinde, fudul şi bălos, la vorbă cu microfonul.
Şedea acolo, răbdător şi puternic în aşteptare, să atingă cu toate milioanele lui de degete colţul unei racle.

M-am întors spre fereastră, să-mi clătesc privirea de un aşa început de zi şi-am dat cu ochii de veşnicul meu tei, care se înclină câţiva centimetri în fiecare an, curios să se uite mai de-aproape în casele noastre.

Ca şi ieri, se juca aruncându-şi, pe alese, frunzele mai preţioase în iarbă.
Să le culeagă de-acolo Dumnezeu, să se bucure şi el de aşa daruri aiurite.

marți, 27 octombrie 2009

Zgarda





Cândva, prin ’90, imediat după ce s-a topit în aer mirosul prafului de puşcă, m-a sunat un prieten de-al tatălui meu şi m-a rugat să trec urgent pe la ei fiindcă are să-mi dea ceva.

“Ce, Horia?”, l-am întrebat ca să prelungesc convorbirea, să câştig timp, să amân drumul în strada Dr. Turnescu, 13.
“Nu pot să-ţi spun la telefon. E un cadou. Dar trebuie să vii azi.”
Nu putea fi un Gallè, fiindcă Horia nu era un generos, ţinea la cioburile lui şi, dacă mai târziu a început să le vândă, a făcut-o din motive strict pecuniare.
Erudit şi egoist, iubind cărţile, obiectele de artă şi câinii şi acceptându-şi în preajmă nevasta, doar fiindcă era singurul om care se mulţumise cu locul patru în clasamentul afecţiunii lui, nu ştiu ce cadou putea să-mi facă el, mie.

Totuşi m-am dus, în aceeaşi după amiază.

Casa mirosea cunoscut, a lemn vechi şi-a stătut, a linişte impusă, a praf şi-a Bianca, o mamaie de caniche care promitea să apuce sfârşitul lumii, aşa grasă şi castrată cum era.

Pe vremea aceea Horia încă se mişca vioi, avea vlagă, vervă, cancerul abia se încuibase neştiut în pliurile stomacului, el se considera doar dificil la mâncare şi era un povestitor desăvârşit.
Aşa că nu m-a dus imediat să-mi văd cadoul, m-a ţinut în salon la cafea, i-a dat mii de ordine Simonei, mi-a mai povestit câte ceva uimitor şi abia după, într-un târziu, când totuşi obosise, m-a condus în bucătărie.

În bucătărie era totul neschimbat. Horia şi-a tras un scaun şi-am făcut la fel. Apoi a zis “Uită-te sub masă!” M-am uitat. Era acolo un ghem de câlţi albi, ovoidal, care tremura ritmic la una din extremităţi, putea fi orice, dar, cel mai probabil, era un câine.
Viu, pentru că respira.

“L-am găsit pe 24 decembrie, mi-a spus Horia. Era legat de gât cu o bucată de tifon şi stătea să se sufoce. Mi-au trebuit câteva ore ca să-l ademenesc, cu mâncare, fiindcă era traumatizat psihic. Înspăimântat de moarte. Nu ne vrea! Mă gândeam că poate te vrea pe tine. Noi îi spunem Norocel. “
Mie, care n-avusesem niciodată vreo vieţuitoare, doar o muscă, sub un pahar, câteva zile, în copilărie, mi s-a părut dumnezeiesc de frumos.
M-am băgat sub masă, l-am strigat, l-am mângâîat şi l-am scos de-acolo.
Căţelul n-a dat niciun semn. Nici din coadă n-a dat - ştiam că aşa se bucură ei - dar nici nu s-a zbătut să-mi scape din braţe.
“Adjudecat!”, a zis Horia şi-am rămas aşa, cu Norocelul în poală, până s-a îmbrăcat el, până a vorbit cu Simona, până a scos Skoda din garaj.

În prima noapte a stat cu nasul lipit de luftul uşii de la intrare.
N-a vrut apă, n-a mâncat.
Mi-am pus trei perne de la canapea lângă el şi i-am vorbit până am aţipit amândoi.
A doua zi, duminică, a stat la fel. Statuie.
L-am sunat pe Horia şi i-am spus: “Nici pe mine nu mă vrea, am impresia că te aşteaptă pe tine.” “El a zis “Scuză-mă, am nişte musafiri, vorbim mâine, scoate-l la plimbare.”
L-am legat de gât cu un cordon de halat şi l-am dus, mai mult târâş, în spatele blocului. A făcut pipi de două ori, mi s-a părut suficient, l-am întors, cu forţa, în casă.
Pe urmă m-am gândit că e sub demnitatea unui câine să iasă la plimbare priponit într-un cordon de halat de baie şi m-am dus în piaţă, să-i cumpăr zgardă şi lesă.

La prânz i-am pus zgarda cu mare uşurinţă, fiindcă întindea gâtul, ca o girafă. Am repetat plimbarea, a fost cooperant, l-am băgat în casă şi i-am scos zgarda.
S-a întristat.
Mi s-a părut că mi se pare.
I-am pus-o iar şi, ce credeţi că a făcut, s-a ridicat pe labele din spate şi m-a salutat, întinzându-mi laba dreaptă.
Ştia să dea laba! Avusese un stăpân şi acum mă recunoştea pe mine în postura asta, fiindcă-l plimbasem cu lesă şi zgardă, ca la carte!

L-am sunat iar pe Horia şi i-am spus “Mă vrea! E câinele meu! S-a bucurat când i-am pus zgarda de gât! … E câinele meu!“
Horia a zis “Of, şi ăsta?!” , apoi am vorbit despre altceva, despre ce mănâncă un câine, în general, supă de vită cu orez fiert, carne puţină şi alte rahaturi de-astea.
N-am apucat să-l întreb de ce exclamase aşa: “Of, şi ăsta?!”

Au trecut câţiva ani, Horia a murit de cancer gastric, Simona era de neabordat şi eu, între timp, am uitat că mă mirase chestia cu zgarda, adică de ce a zis Horia, dezamăgit, “of, şi ăsta?!”, când a aflat că Norocel se simte în siguranţă cu zgarda de gât…

Şi uite, în zilele din urmă, am priceput, în sfârşit.
Numai că amândoi sunt morţi, şi Horia, şi câinele, şi eu nu mai am cui spune…

luni, 26 octombrie 2009

Luni dimineaţa...



Ce mai zic cititorii, în campania electorală online, pe forumurile ziarelor:






“Nu că mor eu de dragul lui Băsescu, dar […] suntem vreo câteva milioane în România care ţinem morţiş să le-o tragem, în cele din urmă, securiştilor. […] Deocamdată, Băsescu e cea mai ascuţită unealtă pe care o avem la îndemână. Chiar şi dacă o fi fost unul dintre ei, nu are importanţă. E unealta noastră. Să ne auzim sănătoşi de Sfântul Nicolae!”


“Între un semidictator pentru încă 5 ani şi o hoardă de corupţi la infinit, prefer un semidictator.”


“Decât unii care mint, complotează şi fac jocuri murdare prin spate, mai bine unul deschis care îşi dă emoţiile pe faţă, chiar dacă uneori mai greşeşte din impulsivitate şi temperament. Băsescu, Băsescu, la infinit Băsescu!!!!”


“Tu ştii ce înseamnă comandant de navă? Primul om de pe navă. După el urmează căpitanul de rang I, de rang II, aşa mai departe. O astfel de navă, care de exemplu merge după oi în Australia, are dimensiunea de vreo trei terenuri de fotbal. Cînd traversează Marea Roşie, prin Canalul Suez, se urcă un comandant localnic care cunoaşte bine topul. Apoi, furtunile. Apoi, se strică frigiderul şi rămâi fără mâncare. Zile întregi. Nu-i deloc uşor, aşa cum credem noi. Eşti tot timpul între viaţă şi moarte. În timpul lui Ceauşescu au primit 50 de centi pe zi. Drumul durea luni de zile, cu aceşti bănuţi şi-au cumpărat casetofoane, covoare, minunăţii. Era şi securistul. Ştii cine era? Un oier pe care aparent n-ai dat doi bani. Nu Băse!...
Era o viaţă severă, luni de zile fără soţii, sub cerul arid. Şi, Băse era cel care ţinea în mână totul. La o vârstă fragedă.”

“Ce tot dai cu oile? Băse cel viteaz a fost comandant pe o navă petrolier.Mai greu! Nu numai că trebuia să se lupte cu marea şi cu furtuna, dar mai trebuia să aibă grijă şi de încărcătură să nu cumva să facă "poc". Geoană,Crin, Oprescu.... şi restul care îl tot batjocoresc, oare cu ce se pot lăuda? Ce-au făcut în viaţa lor? “

duminică, 25 octombrie 2009

Rămâi cu noi!

Ce-i azi?
Duminică?
Ziua cu 25 de ore, ultima duminică din octombrie?

Ziua Armatei?

Aniversarea Majestăţii Sale, Regele Mihai?

Probabil.
Toate astea se înghesuie azi, ca mulţimea la sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie, în dealul Mitropoliei, tot azi.

Glorie eternă ostaşilor români care n-au mai apucat să treacă pe sub Arcul de Triumf, la întoarcere, fiindcă nu s-au mai întors şi puţin respect şi atenţie bătrânilor veterani de război care-şi poartă decoraţiile pe sub arcul de năduf al nepăsării noastre, hrănită cu griji cotidiene!

Mulţi ani înainte Majestăţii Sale!

Îmbulzeală evlavios-plăcută celor care cred că, pupând un geam, se spală de păcatele lumeşti, că le sunt iertate acolo, în catastiful ceresc, minciuna, invidia, ura, învrăjbirea cu fratele pentru o bucată de pământ, lenea, prostia, nevolnicia, laşitatea, egoismul, trădarea, cruzimea, lăcomia, nepăsarea şi toate celelalte boli sufleteşti.


Dar, pentru numele lui Dumnezeu, într-o zi atât de aglomerată în evenimente majore, trebuie să se găsească un centimetru cub liber de aniversări, unde să ne strângem noi cu toţii şi să-i spunem lui Gheorghe Dinică: rămâi cu noi!
Să-l rugăm să mai stea, de dragul miilor de seri în care l-am aplaudat până ce ni s-au umflat palmele, de dragul acestei zile de toamnă care nu vrea să devină brusc iarna teatrului românesc.
De dragul doctorului zis Măru', care l-a vegheat peste noapte, să-i fie mâinele, azi...

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Comici vestiţi ai ecranului





Aţi văzut vreodată un tip proaspăt mutat din terapie intensivă la salon, bucurându-se, în sfârşit, de libertatea de mişcare oferită de stativul cu perfuzie pe care, dacă e suficient de înzdrăvenit, poa’ să-l târască după el, în balconul spitalului, la o ţigară?

Aşa arăta Lucian Croitoru, premierul desemnat, citind distribuţia noului guvern.
Pe mine, m-a pufnit râsul.
Îmi aminteşte, la moacă, de Doru Octavian Dumitru, fost inginer, nu economist, dar actualmente comedian, ca şi el.

Şi asemănările nu se opresc aici!
Octavian te face să râzi, Lucian se face de râs.
Octavian improvizează liber, Lucian improvizează impus.
Primul îşi pune şosete de culori diferite la pantaloni trei sferturi, sperând că aşa va fi şi mai hazliu, al doilea îl pune pe Blaga ministru şi la Turism…

Uite că asta e o mişcare deşteaptă: Blaga la Turism.
Unu-zero pentru Lucian, care la faza asta îl cam scoate pe Octavian din showbiz.
Imaginaţi-vă! Blaga, în pantaloni albi, mulaţi, încălecând pe-un cal alb, apoi plimbându-se în picioarele goale, cu pantofii în mână şi ciorapii în buzunarul de la piept, pe malul mării, alături de culturistu’ Paleologu!...
Din clipa aia, deja se poate spune că Doru Octavian Dumitru a cam cacarisit-o!



















vineri, 23 octombrie 2009

E-păpădie

Ce zicea Băsescu? Să învăţăm despre păpădie de pe net?
Păi nu e bine!
Dau “păpădie” temă de cercetare domnului Google şi aflu că: “Rădăcina de păpădie se poate folosi sub formă de decoct în afecţiuni hepato-biliare, iar părţile aeriene intră în compoziţia ceaiurilor depurative, dietetice şi gastrice”.
Până aici e corect.
Mai zice acolo „vezi şi Rostopasca”.

Dau pe link de rostopască.
Citesc: „Rostopasca (nume ştiinţific Chelidonium majus L.), cunoscută şi sub denumirea populară de iarbă de negi sau negelariţă, este o plantă erbacee uşor de recunoscut după latexul de culoare galbenă care în contact cu aerul se brunifică”.
Aha!
Pe urmă zice că e bună în colecistopatii, în ciroză hepatică, în, în, în…
Pe mine, profesorul Dobrescu m-a învăţat că principala activitate a rostopăştii, hobby-ul ei, adică, e să necrozeze ţesuturi. Dovada: omoară negi.
Asta înseamnă că pentru bilă e “câh”, pentru ficat e moarte sigură…

Unde greşesc?

Greşesc că, după ce l-am avut profesor pe Dobrescu, mai dau pe Google.
Unde aflu că Hayssam se pronunţă “Hai, Sam!” ori “Hai să-m’…”.
Că Marie-Jenne Ion e nu ştiu ce piar la Oprescu.
Că Mişcoci e cameraman per mandat băsescu.
Că Ohanesian, care scrie cărţi mişto , despre securişti de azi, de ieri, din totdeauna, are de luat. Da la Stat. Via Hayssam. Tocmai acum, când începe campania de toamnă prezidenţială!

De ce intrasem eu pe Google?
Că să văd ce zice de păpădie.
Ei, de păpădie zice bine!...

miercuri, 21 octombrie 2009

Drive-test




Mă-ntreb dacă, pe vremea când pilota nave de mare tonaj, Băsescu citise cartea lui Stephen King, Christine. Înclin să cred că nu. Pe-atunci se exersa ca poet macabru, n-avea timp decât pentru scris.

Probabil că mai târziu, după ce a scăpat de vapoare, o fi citit romanul ăsta şi firea lui veşnic emotivă a rămas marcată cumva de subiect, pentru că l-am auzit ieri seară, pe canapeaua lui Hepilică, proprietatea celui de-al treilea Mogul, ăla bun, care nu e contra, e PRO, explicând de ce e mai uşor să fii preşedinte decât să conduci un Mercedes : fiindcă e o maşină prea complicată, ştie ce vrea, îţi aprinde becul să faci aia, să faci aia, te domină …

Urmând firul gândului prezidenţial, înseamnă că noi suntem un popor simplu, care nu ştie ce vrea, căruia nu i se aprinde becul, care se lasă dominat.

N-am idee pe unde o fi acum merţanul nărăvaş, dar noi, sigur, suntem în pom.

luni, 19 octombrie 2009

Nereciclabil

Poartă un balonzaid crem, peste o rochie de poliester înflorată mărunt care încă o mai încape. Refuză punga de plastic şi scoate din geantă un portofel maro, ca o boabă imensă de fasole. Trage fermoarul şi apare o sacoşă de fâş.
Ceea ce părea un portofel burduşit, e de fapt teaca unei sacoşi goale din material impermeabil pe care o speli, o atârni în două cârlige de rufe cu băierile în jos şi e ca nouă. Încă douăzeci de ani. Poate şi mai mult, dacă trebuie.

E genul de obiect care te ţine o viaţă. Nereciclabil. Te ţine o viaţă numai pe tine, fiindcă numai o viaţă ai, dar el continuă să fie, dincolo de existenţa ta, în viaţa altei femei cu balonzaid şi rochie de plastic, poate o soră, o prietenă, o vecină care te-au dus la groapă şi se vor ocupa ulterior de pomeni, până la şapte ani, sau cât mai apucă şi ele.

Vreau s-o ajut să-şi pună cumpărăturile în traistă. Nu mă lasă. Zice “Mulţumesc, mă descurc.”

De câte ori se mişcă, simt un miros vag, enervant tocmai pentru că e abia perceptibil, de rânced şi mucegai. Înloc să mă îndepărtez de ea, întind gâtul s-o adulmec mai bine. Mă enervează chestia asta: că nu simt clar ce primează, mucegaiul sau grăsimea.

Nu mă dezbăr nici acum, la bătrâneţe, de meteahna adulmecatului, fac asta de când mă ştiu, ultima oară a încercat bunicu’ să mă dezveţe de năravul de-a-mi înfige nasul în farfurii, în crătiţi, în haine, în sertare, să văd cum miros.
Aveam, cred, opt ani, când am intrat în bucătărie şi-am tras adânc pe nări dintr-o grămăjoară alb-gălbuie, care părea caşcaval ras pe un fund de lemn.
Era hrean.
Am plâns, am strănutat , am tuşit şi-am sughiţat minute în şir.
El a stat la un metru de mine, cu mâinile în buzunare, aşteptând să-mi revin şi să înţeleg că nu trebuie să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, fără să întrebi dacă e permis.
Învăţătura s-a lipit parţial de mine, de-atunci mă ţin departe de orice muşuroi de-ăsta care seamănă a brânzet ras, fiindcă poa’ să fie hrean.
În rest, amuşin la fel.
Ploaia, ninsoarea (care la început mie-mi miroase a lemn ars), mobila, casele oamenilor, hainele lor…
Lumea, în general, n-o privesc, o miros. Am senzaţia că aşa o înţeleg mai repede şi amintirile sunt mai stabile.

Femeia mi-a interpretat greşit privirea, a crezut că mă uit cu admiraţie la rochia ei oribilă, perfect conservată, veche de treizeci de ani şi a zis, atingându-şi decolteul: “O am de treizeci de ani. Azi nu se mai fac lucruri durabile.”
“Nu, nu se mai fac”, am admis eu şi i-am dat restul.
A netezit bancnotele, le-a aşezat cu gingăşie în portmoneul pentru bani, de parcă şi-ar fi luat rămas bun de la ele, apoi a pus monedele într-un buzunăraş cu fermoar.
“Nimic nu mai e cum a fost!”, zice ea, pe post de scuză şi salut.
Pe urmă pleacă.

Mie îmi trece prin minte, imbecil, “Combinatul de fire şi fibre sintetice Săvineşti”.
Şi profesoara de geografie, care mirosea, acru şi stătut, a transpiraţie.

vineri, 16 octombrie 2009

"prezidenţiale 2014"

Lucia Verona îmi dă o leapşă.
Cică să zic şi eu cine vor fi candidaţii la prezidenţiale în 2014...
Răspuns: habar n-am!
La cât de talentat ne mişcăm în prezent, aş zice mersi să nu fie vreun copil minune, vreun copil din flori de-al Dolănescului, vreun Salam sau alt cârnat de Pleşcoi...

Dacă ar fi după mine, eu l-aş propune ...


...pe Stan.












Pardon!...
Cestălalt Stan!







Nu dau pacostea asta de leapşă mai departe, fiindcă e prematur.

joi, 15 octombrie 2009

Ploaia care a venit

Penultima oară când am văzut o mulţime de oameni unită-n cuget şi-n simţiri, legănând în arcuri largi brichetele aprinse, deasupra capetelor, a fost … atunci.

“Să îngenunchem !” a zis vocea din balcon.
Am îngenuncheat.
Totul era solemn şi ireversibil.
În câteva secunde, clădirea Universităţii crescuse cu juma’ de metru: noi eram, în genunchi, mai scunzi, mai emoţionaţi, mai pătrunşi de măreţia momentului.
Nu vedeam decât cefe. Zeci de cefe, pline de speranţă, unite-n cuget şi-n simţiri.

Fix în faţa mea însă, o faţă mică, rotunjoară, îngrijorată de schimbarea bruscă de altitudine, strica uniformitatea imaginii.

Ne priveam cu stupefacţie, fiindcă ne descoperiserăm simultan. Faţă în faţă.

Un omuleţ de vreun an, în scăunelul rucsac, spate în spate cu taică-su şi faţă în faţă cu mine. Ne holbam unul la altul de un minut.

Oamenii mari, îngenuncheaţi, au scos brichetele, le-au aprins şi-au început să le legene deasupra capetelor.
Aveam şi eu una , roşie, transparentă.
Am vrut s-o aprind, s-o ridic deasupra capului, să intru în rândul lumii.
Omuleţul a întins mâna peste hamurile lui matlasate. O voia el!

Nu puteam să dau bricheta unui minor care probabil nu împlinise un an. Dar nici nu voiam să-l supăr.

L-am lăsat să se ţină şi el de unul din capetele obiectului şi-am stat aşa amândoi, prostiţi, inutili, bucuroşi…

Adulţii legănau brichetele lor şi începuseră să cânte. Nu mai ştiu ce. Ceva înălţător, în tot cazul. Omuleţul a scos un chiot mic, triumfător.
Îi plăcea!
Cântecul sau bricheta mea. Nu ştiu. Ceva din astea două.

Exact atunci a început să plouă. Taică-su a deschis imediat o umbrelă.

M-am lăsat şi mai jos, ca să nu întrerup legătura vizuală.
Ne-am înţeles în scurt din priviri, a dat drumul brichetei, am băgat-o la loc în buzunar.

Poate că nu mai eram chiar aşa de interesantă fără brichetă.

S-a înclinat puţin peste marginea marsupiului şi s-a uitat în lungul şirului de cefe serioase. M-am uitat şi eu. Oameni. Mulţi oameni serioşi, marcaţi de moment, clătinând flăcărui tremurătoare în ritmul cântecului.

Ceva mă îmboldea să plec. Poate vechea mea teamă că totul e un spectacol fără rost…

Chiar atunci, probabil, omuleţul şi-a amintit că exist şi a întins ambele mâini spre mine, cu degetele răsfirate.
L-am prins de lăbuţe şi l-am strâns puţin, cât să fie sigur că funcţionez.
M-a strâns şi el, cu o forţă neaşteptată şi a scos iar chiotul acela de bine absolut.
Şi am rămas.
Ca să nu-l dezamăgesc.

miercuri, 14 octombrie 2009

A-nceput de ieri să cadă…

Deşi nu e portocalie şi nici nu face politică, ieri, marţi, 13 octombrie, odată cu guvernul, a căzut şi prima ninsoare.
Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, au mai căzut: cabluri electrice, stâlpi, benere, balcoane, bucăţi de stâncă şi mulţi copaci.
Toate chestiile înşiruite mai sus şi care au fost rapid înştiruite la televizor, ar fi putut cădea oricând, din cauze mai mult sau mai puţin naturale în România – paragină, neglijenţă, bătrâneţe, dar s-au decis să se prăvale tocmai acum, cu ocazia căderii primei zăpezi.
Nesimţite!
Nesimţite ca pensiile nesimţite pe care le-ar fi trântit de nu s-ar fi văzut domnul Boc, dacă mai apuca.

Oricum, cele mai tari căzături pe care le-am văzut ieri au fost două: şifonierul lui Nuţi peste Nuţi, care a ieşit din maldărul de cârpe într-o rochie galbenă şi faţa Robertei lângă umărul lui Flutur, care zicea că tot pe Boc…

Boc a scăpat cel mai ieftin.
În primul rând că are antrenament. A mai căzut el, tot pe un 13, şi nu aşa, ca aseară, de pe vârfuri pe călcâie, ci în ditai gropanul, la Gheorghe în platou. Atunci a făcut hop-ţop-boc “buf” vreun metru jumate, în adâncime, adică exact cât măsoară el ca om, în lungime, dar cu semn schimbat.

În al doilea rând, ieri nici n-a căzut degeaba, a căzut ca să-l catapulteze pe Băsescu în zona independentă de unde poate candida curat şi uşor, ca preşedinte zburător, fără bolovăneala pedelistă legată de picior.

În al treilea rând a căzut doar pe sticlă şi pe hârtie, fiindcă ordonanţele lui de urgenţă (mai ales cea care diminuează ajutorul acordat pentru încălzire, semnată cu o zi înaintea căderii lui şi a primei zăpezi) au rămas, deocamdată, cât se poate de vii şi viguroase.
Ca MITUL lui Icar după ce s-a prăbuşit Icar.

luni, 12 octombrie 2009

Anunţ mortuar

După o lungă suferinţă care a durat aproape 20 de ani, ieri seară, s-a stins din viaţă, în aplauzele aplaudacilor plătiţi, Grupul Divertis.
În toată această tristă perioadă am urmărit cum se împuţinează la trup, cum îi dispar membrii, cum se străvezeşte la minte, cum i se scurge umorul din vine, cum abia dacă se mai poate ridica arareori în genunchi, să zâmbească pierit explicaţiei hâtre hâde a conducătorului său, Toni Grecu, precum că showul de televiziune e altceva decât cel de pe scenă, că nu se mai poartă “ridendo castigat mores”, ci “câştigat rating”, de aceea, vedeţi dumneavoastră, stimaţi telespectatori, ne pliem după vremi, după nevoi etc…

Poate că multora dintre noi nu ne venea a crede că grupul ăsta satiric, care ne-a făcut să râdem cu lacrimi, scrâşnit, în cluburi studenţeşi, în săli de teatru îngheţate, sfidând salamul cu soia, frigul, posibilul securist de lângă tine, economia de curent electric, interdicţiile de orice fel până ne înţepeneau obrajii, până ne durea diafragma, ironizând cu talent şi curaj nebunesc răul absolut al acelor vremi, adică pe Ceauşescu şi-a lui ceată, se va stinge într-o duminică la televizor, aşa, pur şi simplu, ca de bătrâneţe.

Ei, pentru aceşti eterni visători şi sperători încăpăţânaţi, Divertis a decis să moară aseară, la o oră de maximă audienţă, nici măcar în direct, invitându-l pe preşedintele în funcţiune şi în campanie electorală pentru încă un mandat, să-şi arate sughiţurile poetice din tinereţe.
În timp ce bravul marinar recita un cata-strofic poem personal de anticipaţie despre moartea mamei domniei sale, Divertisul şi-a semnat certificatul de deces cât se poate de real, sub ochii noştri.
Ce să mai zic?
Fie-i ţărâna conştiinţei uşoară!
Odihnească-se în pace, la loc cu verdeaţă de orice culoare.
Despre morţi, numai de bine.

Viilor, câţi vom mai fi…




Cu Toamna-n cap...










vineri, 9 octombrie 2009

De veghe-n lanul de tărâţă

Am închis ochii, am închis Google-ul pe care a dat o jurnalistă de la Gândul “o simplă căutare” care ”te ajuta sa afli aproape totul despre Herta Muller: o viata tragica, tipica pentru intelectualul din Estul Europei, o viata marcata prima data prin parinti, care au trait la randul lor tragediile mijocului de secol XX, apoi prin propria confruntare cu absurdul totalitar si cu exilul impus de acesta. Herta Muller s-a nascut si a studiat in Romania, a fost marcata de contextul cultural timisorean si urmarita de Securitate din cauza preocuparilor sale literare.”, mi-am şters din memorie bodogăneala ţâfnoasă a CTP-ului: “Doamna Herta Müller, o persoană absolut onorabilă, este o scriitoare de expresie germană, şi nu de expresie literară românească. Dacă nu pleca în 1987 din România, nu ar fi luat acest premiu. Contribuţia României la opera Hertei Müller este viaţa trăită de dânsa sub Ceauşescu în anii '70-'80. Se poate spune că principalul contributor la premiul Hertei Müller este Nicolae Ceauşescu. Am văzut conferinţa de presă a proaspetei laureate Nobel: a vorbit tot timpul de dictatură, nu de literatură. Parcă era Nelson Mandela. Poate că era mai nimerit premiul Nobel pentru Pace", am ignorat părerea conjunctural politicoasă a domnului Manolescu, care “susţine că premiul este, fără îndoială, onorant şi pentru România” şi am decis, de comun acord cu mine însămi, să recunosc că nu am citit în viaţa mea o silabă din Herta Muller, premiata Nobel pentru literatură, dar că am aflat de la un prieten, pe mail, că “herta muller ,cu care o sa ne mandrim acum ca suntem romani, mi s-a parut, prima data cand i-am vazut poza,ca mi-e cunoscuta. cand am citit cate ceva despre ea, am realizat ca eram stagiar la aceeasi fabrica in care ea fusese fugarita de securisti. lucra ceva intre femeie de serviciu si operatoare pe o masina de tesut impletituri din sarma. era o pacoste pe capul turnatoarei care raspundea de ea, o tipa de treaba, care nu si-a ascuns vreodata rolul adevarat la biroul de documente secrete, care nu mai stia cum sa-i raporteze superiorului direct, colorata in roz, atitudinea complet dusmanoasa a femeii aceleia , care seamana oarecum cu doina cornea in caracter.
s-a nimerit stirea asta cu premiul nobel pentru literatura, la mine pe mail ,alaturata cu cea a nerusinatului bogdan olteanu, ca o legatura intre oameni de profilul moral al hertei muller fugariti din tara, si zambetul invingator al sobolanilor din partidele politice, starpitorii natiei.”

Dintr-un interviu al Hertei Muller, la îndemâna oricui, pe bicisnicul Google, am aflat că A ÎNVĂŢAT LIMBA ROMÂNĂ LA 15 ANI.

Prin urmare, oricât ar fi Banatul de românesc, oricât ar fi voit Herta să se delimiteze de România, spunând că e născută în Banat şi-atât, ideea e că o scriitoare, Herta Muller, a luat Nobelul pentru literatură.
“Unde s-a născut” e la fel de puţin important ca şi “unde a fost dezvirginată”.
Important, pentru LUME, e dacă acest premiu a fost acordat pe drept, pe probe, adică pe literatură.
Important e dacă, herta-muller-născută-în-Norvegia-sau- în-avion ar fi avut cu ce scriitoriceală să ia premiul Nobel pentru literatură.
E Herta Muller la fel de bună ca Sallinger?
Face ea poveste dintr-o mănuşă de baseball ?
Dacă da, să ne bucurăm că Nobelul pentru literatură s-a acordat corect!
Dacă nu…
A luat Obama pentru PACE.
Chestie care mă depăşeşte…



marți, 6 octombrie 2009

La steaua...

…care-a răsărit în sigla electorală a lui Oprescu, eu mai puneam nişte raze.

Dacă tot a avut sânge-n sistem cât să promoveze de la aia cu cinci colţuri roşii direct într-una misterioasă şi cam păgână, cu şapte, sora mai mare a hexagramei evreieşti, putea să bage la colţuri în ea, de-o găseau dracii.
Vreo douăşunu.

Pe urmă le lua la pilă, până arătau ca nişte dinţişori, se lepăda de cercul inutil şi albastru care-o apără şi-o păzeşte şi ne prezenta o rotiţă dinţată de toată frumuseţea.

“Eu pornesc angrenajul!” . Slogan.

Ce “adevărul”?! “Ce armonia lumii”?!
Păi unde e mai mare armonie şi precizie decât într-un mecanism de ceasornic?


Să vezi cum săreau la urnă toţi, mai cu mapa, mai cu sapa, mai cu cheia de paişpe, mai cu franceza…

Dar dom’ doctor, învăţat cu năravul chirurgicăresc să i se dea instrumentarul la mână, s-a mulţumit cu ce i-a scris unul în discurs şi cu ce i-a desenat altul pe steagul electoral şi-a ieşit cum a ieşit. Mai de “mâna a doua”…
Păcat!

duminică, 4 octombrie 2009

mini-struţul învăţământului


Nici nu s-a răcit fotoliul ministerial eliberat de doamna Andronescu cu demnitatea pe care ţi-o permite un brânci, că a şi luat loc pe el, în picioare, domnul Boc.
N-a mai pierdut vremea cu ridicatul pe vârfuri, ci a purces imediat, pe toată talpa, să citească manualele copiilor, să priceapă el, cu mintea lui, ce dracu’ învaţă azi tânăra generaţie în şcoli, că după douăşpe clase şi majorat unii nu-s în stare să deosebeasă numele Băsescu de alţi “escu” pe buletinele de vot, ştampilând aiurea, pe motiv că rimează, că-s toţi o apă şi-un pământ.
Şi a promis că se va ocupa ca până la toamnă manualele să arate altfel.
Probabil aşa:
coperta 1
.
.
pag.1


pag.2

coperta 2




sâmbătă, 3 octombrie 2009

RO.CADE

La baza uimitorului prieteşug dintre Bazac şi Bazalt care s-a manifestat cu ocazia festivităţii de predare-primire a ministerului sănătăţii stă, cum era de presupus, tot “porceaina gripa”.
A şi specificat marele bordurizator rumeior în obrăjor, că duce mai departe stindardul programului de vaccinare.
N-a zis de ce.
Că ce-a sem(ă)nat ministrul vechi în primăvară se culege sub formă de comision cu plata la livrare tocmai acum, în toamnă.
Noul ministru ştie şi el că mâna care seamănă, tot aia adună.
Asta fiindcă cine marcă para-ndărătul, face regulile.


Într-o lume normală, gestul directorului de la Ferrari de-a dărui urmaşului său politic la timona Sănătăţii “un halat, o mască, un stetoscop şi o bonetă”, ar trebui să scoată în stradă tot personalul medical specializat. De la chirurgi şi medici de familie până la rezidenţi şi asistente medicale.
Hypocrate însuşi ar trebui să se întoarcă pe partea cealaltă în mormânt.
Dar noi nu trăim într-o lume normală.
Trăim în lumea în care Bazac şi-a început mandatul de ministru dăruind un halat alb într-o pungă roşu-Ferrari unor doctori în medicină şi l-a sfârşit cadorisind un băiat numit ADRIEAN cu simbolurile unei profesii considerate sacre.
Pe linia deja sugerată, mă aştept să reînceapă concursurile: “Cântarea României” ,unde sudorii cântă la violă şi “Mâini Îndemânatice,” unde aceiaşi execută amigdalectomii pe bază de hobby. Şi de plan cincinal.