Profa

Mama lu' Badea şi-a deschis blog. E profă de română în real. În virtual, e profă de cuvinte. Badea-fiul i-a făcut promo în emisiunea lui, i-a dat link într-o postare, dar n-a introdus-o în blogroll. Fiu principial!

Am crezut, o clipă, că  profa-mamă o s-o taie pe "diacritica". După câteva postări, răspunsul, liniştitor pentru "diacritica" e că nu. Nevernicicând. (Cuvânt inventat de diacritică.)

De ce? Poate tocmai fiindcă e profă. Ţine blogul de la catedră. Zâmbeşte numai în recreaţie şi numai premiantului clasei.

Io i-am sugerat să trateze şi problema "o dată/odată" şi i-am exemplificat-o: "Bătui o dată cu pumnul în masă şi odată se făcu linişte!"

Ce credeţi că îmi răspunde? Că am scris exemplul din paranteză corect. Şi mă întreabă dacă sunt olteancă.

Cuprologie

În sfârşit, o făcurăm şi p-asta! Scăparăm de grija cuprului.

La ce ne trebuia nouă cupru? Ă? Eram noi producătorii lu’ peşte de electronice şi electrotehnice? Aveam noi de gând să înlocuim suprafeţele clasice de contact, în spitale, cu unele din cupru, fiindcă are acţiune bactericidă intrinsecă de peste 90%?  Nu! Noi, cel mult, schimbăm liţa într-o siguranţă arsă şi ţevile de pexal cu altele, tot din pexal.

Ştiţi care e necesarul de cupru zilnic pentru un adult? Două miligrame. Toată ţărişoara înghite 40 de kile de cupru într-o zi.  Într-o sută de ani ar hăpăi 1460 de tone. Asta, dacă mai rămânem douăjde milioane de suflete, cu tot cu căpşunari, şi dacă prindem secolul viitor la suprafaţa solului. Ceea ce nu mi se-arată a fi probabil.

Ce să fi făcut noi cu un milion de tone de cupru?

Nimic!

Slavă Domnului că s-au milostivit unii să ne scape de el. Aşa, se face mai mult  loc sub pământ.

Unde, mai devreme sau mai târziu, ajungem cu toţii.

Veşti

Am doo veşti: una bună, una proastă. Pe care să v-o zic mai întâi?

P-aia proastă, normal! (Întâi călcâiaş, pe urmă ochişor.)

Vestea proastă e că nu pot să v-o zic p-aia bună.

Vestea bună e că nu pot să v-o zic p-aia bună, încă!...

Faţea

Să nu-mi spuneţi că există un singur fost copil, sărit acum de patruzeci de ani, care să nu fi jucat “Faţea”. (Cum ajunsese jocul De-a v-aţi ascunselea  - “Faţea”, nu ştiu.)

Poate fiindcă se tocise de atâta jucat.

Poate fiindcă se aşeza unu’ cu faţa la perete şi număra: zece, doozeci, treizeci…suta! Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”

Lopata era folosită numai la nivel declarativ, de dragul rimei, nu se întâmpla niciodată, chiar dacă nu reuşeai să te ascunzi eficient, să fii ridicat pe o lopată şi… Şi-atât! Că dincolo de ameninţarea distihuită nu mai era nimic. Ne jucam mai departe. Tot “Faţea”. Ori “Ţările”. Sau “De-a hoţii şi vardiştii”. Sau de-a ceva, acolo, să treacă vremea, să ne facem mari.

Când ajungeam la faza cu lopata, o ziceam tare şi clar. Indiferent cât de repede aş fi numărat din zece în zece pân’ la o sută, ameninţarea cu lopata era sfântă şi obligatorie: în felul ăsta, tot pierdeam treizeci de secunde cu faţa la perete şi cu spatele la cei care trebuiau să se ascundă. Le dădeam timpul minim necesar să-şi găsească un cotlon, un tomberon, un tufiş care să le asigure tupilarea,  cât de cât.

Şmecheria nu era să fii de negăsit, ci să fii foarte pe fază, când era ăla cu numărătoarea ocupat cu alte cercetări  -  tu, ţuşti!

Sprint scurt,  şi băteai un-doi-trei la perete.  Îl cam puneai pe căutător la zid!

În tura a doua se inversau rolurile: tu căutător, el ascundac.

Era un joc frumos!

Azi copiii nu-l mai joacă în real. Nici n-au auzit de numele lui caraghios – “Faţea”. Îl joacă pe calculator, fără să ştie, în toate variantele de Call of Duty.

Mai există azi doar câţiva adulţi, cândva copii, care îl joacă în spaţiu real. Îl joacă pe bani, pe distanţe mari, pe mize enorme. Şi când se plictisesc de “Faţea”, de “Hoţii şi vardiştii”, de “Ţară, ţară, vrem borfaşi!”, joacă un “De-a v-aţi ascunselea” serios. Elitist. Unu’ pe care prostimea nu-l înţelege şi crede că e “De-adevăratelea”.

Numai că se cheamă altfel.

Îi zice “Boldea”.

Fereastra

Lui Ifim

Ifim, poate că Raiul nu-i chiar Rai! O fi o casă mare, albă, curată, cu o fereastră imensă, unde îţi petreci Eternitatea. De-acolo, din geam, te uiţi la copilul tău şi-i pândeşti gândul. Când are nevoie de ajutor, de luat hotărâri, de riscat, de renunţat, de schimbat ceva în viaţă, îi sufli iute un sfat, o întrebare, ca el să-ţi răspundă, crezând că singur a chibzuit şi a luat decizia cea bună.

Tatăl meu, Ifim, stă de 20 de ani la fereastra asta, e zi de zi pe fază, îmi zice "Hei, nu aşa!... S-o luăm metodic, să..."

Ştiu lucrul acesta, fiindcă ori de câte ori stau în cumpănă, mă gândesc: ce-ar fi făcut tata în locul meu?  Şi imediat îmi vine o idee care mă scoate din impas.

Tata era un fumător înrăit şi presupun că i-au dat acolo un înger-valet, care-i tot pune ţigările preferate la îndemână, astfel încât el să nu aibă altă grijă decât pe-a mea.

Eu nu cred că devenim mai înţelepţi pe măsură ce îmbătrânim. Cred că vine o vreme când părinţii noştri, cei plecaţi, încep să gândească odată cu noi şi în favoarea noastră, din acea dimensiune nevăzută în care s-au retras. 

Cred că la cincizeci de ani - ai noştri, ne ţin de mână mai ceva ca atunci când aveam doi ani.

Uneori, cred că lumea continuă să existe doar graţie lor, care nu mai sunt.

Ştii, Ifim, tata a rămas orfan la opt ani, de ambii părinţi, şi de atunci el a devenit brusc adult. Cum, altfel, ar fi reuşit să se crească singur, dacă n-ar fi existat fereastra aceea imensă, de care îţi vorbesc?

Ca un măr, ca un păr… Ca un păr!

Am citit zilele trecute, pe un blog, consideraţiile unui bărbat “de specialitate” despre păr. Despre părul femeilor. Despre părul legal al femeilor - cel numit podoabă capilară, fiindcă orice alt păr, cu excepţia sprâncenelor şi genelor, la femei, e ilegal. Poate ilegal e puţin spus: e imoral, nesimţit, inestetic.

Bărbatul “de specialitate “ construia în eseul său o teorie care se voia gata-demonstrată prin simplul fapt că fusese expusă. Concluzia era banală: părul femeilor, pletele, adică, reprezintă următorul mesaj: păr lung – disponibilă sexual; păr scurt – indisponibilă. Indisponibilele sexual pot fi: a) lesbiene; b) femei la menopauză; c) complexate.

Toate comentariile la textul său erau semnate de femei. Conform aşteptărilor, comentatoarele, chiar şi cele foarte politicoase, îi explicau, pe căi labirintice, că nu sunt de acord cu categorisirea. Normal! Cui dracu’ îi place să i se spună, în floarea vârstei, că e indisponibilă sexual?

Aş fi vârât şi eu un comentariu, dar postarea bărbatului “de specialitate” era suficient de veche încât să nu se mai obosească autorul ei să o  citească.

Da’ aveam replica la mine! Uite, asta, de pildă…

Mici rateuri gurnalistice

Duduia Răduca s-a strepezit toată, sîmbăta trecută, că e ginkgo biloba pe lista de “compensate”, fără să existe măcar un studiu clinic care să ateste…

Nu voi a mă lua de duduia Răduca, fiindcă ea, mititica,  nu ştie a face diferenţa între TVA şi adaos comercial, când e vorba s-o pună de-un reportaj.

Mă îngrijorez niţel, însă, cu stimă şi simpatie pentru înghiţitorii de TANAKAN  - soluţie  şi hapuri. Sugerez să-l ia dânşii în continuare, cu toată încrederea, că producătorul de medicamente Ipsen Beaufort a studiat fracţiunile flavonoidice din matusalemicul arbore, în studiu clinic dublu orb, pe când duduia Răduca trecea dintr-a III-a într-a IV-a. Vorba lui Foarţă. Şi, tot atunci, a demonstrat, cu cifre, că există o relaţie, deloc neglijabilă, între cantitatea de extract standardizat de ginkgo biloba -  120 mg/zi – şi performanţele circulaţiei sanguine centrale şi periferice.

Până dovedeşte Răduca_că nu e chiar aşa, voi, consumatori de Ginkgo Biloba sub formă de TANAKAN, BILOBIL, FLAVOTAN (produs românesc) sau suplimente alimentare cu Ginkgo Biloba, ţineţi-vă de tratamentul “sugerat” deasupra unei parafe de doctor.

Că Răduca e suficient de tânără, să i se ierte, momentan, faptul că e deosebit de proastă.   

Supercalifragilismul fragil

Ieri seară m-am aprovizionat cu cafea şi ţigări, am făcut tot ce trebuie făcut ca să nu vreau la baie după ce începe, şi m-am înfiripat pe canapea, să urmăresc interviul noului nostru Premier către domnul Gâdea.

Trebuie să recunosc: mie, una, mi-a plăcut!

Mihai Răzvan Ungureanu răspundea la întrebări care nu-i fuseseră puse, Gâdea lansa întrebări care au rămas fără răspuns. Una peste alta, a ieşit bine. Antena 3 -  lieder de piaţă.

În studio a fost cald. Premierul era dotat cu o batistuţă, ca un şcolar ordonat, parcă ar fi anticipat că va avea nevoie de ea.

Puţin mai târziu, când a înţeles că are liber la monolog şi că domnul Gâdea doar îl ameninţă, dar nu-i arată înregistrarea cu el - şef de guvern, făcându-i leneşi pe sinistraţii care stau la căldurică - parcă s-a mai ostoit canicula din platou şi  broboneala abundentă a frunţii sale s-a diminuat. Pe când ne mărturisea că mai schimbă o impresie telefonică, seara, cu Victor Ponta,  deja avea fruntea perfect uscată. Posibil ca, din momentul acela, procesul de sudaţie să fi fost preluat de tâmplele şefului pesedist. 

Punctul fierbinte al întâlnirii n-a fost când i s-a părut lui Gâdea că s-a luat invitatul de şef’su, Voiculescu.

Nici când a-nţepenit Ungureanu, neştiind cum să tacă mai elocvent despre coana Udrea, în aşa fel încât prostimea să-i perceapă desconsiderarea, dar la Cotroceni să ajungă un ropot spăşit de scuze.

Momentul culminant a fost atunci când s-a analizat dacă o anume interjecţie produsă de laringele invitatului, care sugera, fără echivoc, ironie şi dispreţ la adresa interlocutorului, era sau nu era un oftat.

Ungureanu zicea că acel “hm-hm!”sau “mmî-mmî!” sau cum a făcut el, a fost un oftat.

Gâdea era dispus să-l creadă, doar că în accepţia sa, oftatul exprima, obligatoriu, sarcasm. Oftatul fiind din aceeaşi familie de cuvinte cu “salutar”.

Timpul a trecut greu. Vreme de două ceasuri transmisia tot ameninţa că stă să-nceapă. 

Alarmă falsă!

Noroc că, pe zona de transfer spre următoarea emisiune, intitulată modest “pasă”, ţăranu’ de Mircea Badea  a făcut sinteza ciocnirii “premier cult şi  independent vs. director de post al unei televiziuni mogulice rele” şi a obţinut scor 3-0.

Frate! Când l-a anunţat Badea pe ex-şeful SIE că a auzit de Platon, am crezut că nu trăiesc în România.

Dar mai la vale, în emisiunea personală, când l-a citat pe amicul Ciutacu – “P.S. Pentru proştii şi ticăloşii care se vor întreba naiv şi/sau ipocrit care-i legătura dintre sulă si prefectură,[…]”, am revenit pe pământ natal: în sintagma cu pricina, nu poţi scrie “sulă”, nearticulat şi cu “s” mic, fiindcă e vorba de unu’, Sulla,  Lucius Cornelius Sulla, general roman, care a încercat să instaureze dictatura în Roma antică,  pe model băsist.

Fragilă dar fidelă, se instaurează primăvara.

Ne mai vorbim, ne mai împrietenim…

Primul Umilit al Ţării

Băi, începând de azi, să nu mai îndrăzniţi să vă consideraţi umiliţi! Nici în staţii, unde aşteptaţi autobuzul treij’ de minute, nici în chiar incinta vehiculului, unde umilinţa creşte invers proporţional cu scăderea temperaturii – “Parcă e mai cald afară!”, zici, privind în geamul orb, decorat cu flori de gheaţă. Şoferul stă în cămaşă, ascultă radioul, îţi dă şi ţie ce ascultă el, numai că tu stai în braţele altui călător cu abonament plătit în avans, ca să nu intri în hipotermie şi te gândeşti la cămaşa descheiată la gât a şoferului, ca la Fata Morgana.

Să nu vă mai consideraţi umiliţi când faceţi coadă la fisc să vă plătiţi impozitele, şi se dovedeşte că v-aţi aşezat la coada greşită, conform anunţului de pe geamul ghişeului, şi nu conform unei drastice şi profunde analize – “Care e ghişeul unde trebuie să plătesc eu?”

Să nu vă mai simţiţi umiliţi în piaţă, când întrebaţi aiurea, buimaci, ce costă doişpe lei: ardeiul gras la bucată sau la kilogram?  Să ziceţi mersi că stăpânul movilei de ardei graşi vă zice “Kilu, bre! Parcă aţi înnebunit cu toţi!” şi să vă bucuraţi sincer, în adâncul sufletului, că nu v-a întrebat şi ce facultate aţi terminat. Să vă simţiţi norocoşi că e aşa de scump kilu de ardei graşi, roşii, lucioşi, nesimţit de frumoşi, încât vi se trece cu vederea faptul că l-aţi deranjat pe stăpânul movilei, cumpărând numai unul, cu bucata.

Să vă simţiţi norocoşi că România nu e în Japonia, nu e la mâna cutremurelor urmate de tzunami, nu vin alte localităţi, prefăcute în gunoi, să invadeze localitatea voastră. Să fiţi fericiţi că, în urmă cu cinşpe ani, n-aţi avut bani decât pentru un apartament la ultimul etaj care, în caz de cutremur, ajunge casă pe pământ. În ruine, dar uscată.

Da! Nu vă mai daţi loviţi, că-l mâniaţi pe Dumnezeu! Şi, hai, că-l mâniaţi pe El, mai treacă-meargă, dar îl mâniaţi pe Primul Umilit al Ţării, statornicit la Cotroceni.

Băi, şi dacă se mânie Umilitul Principal, dăm de Dracu’!

De ziua femeii, se făcu Brînză de cacao

Nu ştiu cum au înghiţit-o portocaliii… 

Cu noduri? Cu zâmbetul pe buze? Au luat-o ca aperitiv, înaintea ultimei hălcuţe care le-a mai rămas de devorat, sau ca desert, în semn că asta fu toată crăpelniţa, să ne cărăm pe la casele vilele viloaiele noastre?

Io, până n-am văzut poza, n-am crezut.

Va’zică, după ce că te cheamă William şi Brînză pe acelaşi buletin, insişti să ieşi în faţă, făcându-te de căcat total, cu subpuncte:

- te îmbraci ca un cocalar, crezând că în felul ăsta …

- declari că ai dat o lovitură ipocriziei, recunoscând că şi ele este vii, în timp ce la Bucureşti canceroşii au pierdut acest privilegiu, deşi încă mai mişcă

- târăşti un jurnalist după tine, înarmat cu un fotograf, ca nu cumva gestul tău să rămână sortit neantului şi să nu priceapă până şi ultimul dobitoc, în frunte cu Duţă, de la asigurări de sănătate, că tu nu te-ai dus, palmat, la curve, ci manifest, onest, în scop electoral

-  nu le dai flori – lalele, trandafiri, stânjenei, gerbere, frezii, ci le dai garoafe; garoafe nu se mai dau decât în jerbă, la morţi.

Prin urmare, te-ai conformat bugetului de criză, ai cumpărat cele mai ieftine flori şi ţi-ai dus planul la bun sfârşit. Păi, atunci, înseamnă că ai tăi, portocalezii, ştiau. Ştiau şi au fost de acord. Că era plan de partid. Păi, dacă a fost plan de partid, să câştige PDL-ul măcar simpatia curvelor, dacă pe alte simpatii nu se mai bazează, chiar cu riscul că se face Brânză de cacao, atunci înseamnă că e varză. 

Partidul e varză. Iar Brânză e carnea de tocat.

Cum mi-am tăiat bretonul cu târnăcopul

Ieri, mă dusei la Salon. Altul, nu ăla. Un salon deschis într-o vilă brâncovenească, pe o stradă în formă de potocoavă, unde toate casele au faţă de conac.

N-a catadicsit nimeni să spargă şleaurile de gheaţă. Ca să mai înaintez cinci metri, am avut de ales: să stric un Mini Morris ori să bag în marşarier şi să poposesc în Audi?

Nu-mi dau seama dacă o portieră de Mini Morris e mai scumpă, sau nu, ca un far de Audi, fără să întreb pe cineva priceput, aşa că dau un telefon…

Cică să nu îndrăznesc! Nici să ofilesc minimorisul, nici să-i sting lumina lui audi. Păi, şi ce să fac, atunci? Că sunt cu roţile din faţă în doo crevase… A, să iau uşor volan dreapta, să bag în marşarier, să mai atac o dată gheţarul pe muchie…

În cele din urmă am reuşit! N-o să am nimic de plată. Parchez pe un podiş de zăpadă, fără probleme.

Nu mai dau cu “bună ziua”, că nu se mai poartă. Întreb de-a dreptul:

- E careva certată cu soţul?

Chicoteli.

Explic:

- Am venit doar să mă tund, n-am chef de împuşcături!

Alte chicoteli.

“Vreţi un ceai?”, mă întreabă tipa care, în tragedia de la coafor, juca rolul casierei. Zic că nu. “O cafea?” Tot nu. “Un Martini?” Refuz.

Cu părul ud, în faţa oglinzii, arăt ca un nap. Erika dă cu foarfeca şi vorbeşte cu manichiurista:

- Aia a avut un destin! A omorât-o bărba-su. Da’ casiera?! Cu casiera ce-a avut?

Mă întreabă dacă e bună lungimea bretonului. Dacă vreau mai asimetric. Îmi pun ochelarii de distanţă să mă uit la propriul breton, în oglindă.

Exact când să-mi dau cu părerea, în oglindă, unde se vede şi uşa de la intrare, apare un individ prezentabil, lat în umeri cât Făgăraşul, ţinând în mână un târnăcop. Zic că bretonul e bun aşa cum a apucat să fie, din prima foarfecă.

Tipu’ cu târnăcopul înaintează ameninţător spre noi, până se pupă cu Erika. Răsuflu uşurată. E bărba-su, dar nu sunt certaţi. Dimpotrivă! Relaţia lor e armonioasă, condimentată, vorbesc de sare. El zice: “V-am adus un sac. O las niţel să lucreze şi pe urmă sparg gheaţa.”

Închid ochii, relaxată, şi zic şi eu:

- Mai umblă niţel la breton!

De-aia a ieşit cam scurt. Că m-am aflat eu în treabă, să dau indicaţii.

"Liberi în dubă"

În doomiiopt, Lelia Munteanu scria articolul ăsta: Liberi în dubă.

Îmi permit, patru ani mai târziu, să-i plagiez titlul,  fiind absolut convinsă că nu se va supăra.

Va’zică: ce e duba?

O chestie din patru litere în care poţi fi băgat. În diverse situaţii, dar într-o anumită condiţie: să ieşi în oraş.

Dacă-ţi asumi riscul să ieşi în oraş, seara, indiferent cât ţi-ar fi motivaţia de nevinovată – curiozitate,  disperare -  rişti să te pomeneşti în dubă.

În dubă, nu stă nimeni să-ţi citească drepturi sau sonete, nu te întreabă nimeni dacă e prima oară sau ai mai fost. Te bagă şi gata! Apoi ţi-o trag...

Uneori, când ai parte de dubă, devii celebru. Numai fiindcă te plimbai, liber, prin faţa dubei, poţi să te trezeşti săltat de două braţe puternice şi înfipt în ea. 

Site-ul de cultură a fost băgat în dubă. N-a murit! Băgat, şi pe urmă scos, a câştigat popularitate. Azi, orice fraier care vrea să ştie câte ceva despre site-ul de cultură, intră pe net şi află că e site-ul ăla care a fost băgat în dubă.

Băgat şi scos.                

Astă seară, au ajuns în dubă o Prinţesă  şi celebrul Crăciun.  Brianna şi Claudiu.

Nu-mi permit să mă întreb dacă, în cele din urmă, le-a plăcut.

Consemnez faptul că au avut drept la prezervativ microfon, ceea ce înseamnă că băgatul lor în dubă n-o să aibă urmări neplăcute.

Păi, atunci, s-auzim de bine!

  

Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!

Bă, cam de multişor mă ţineam să zic:
Dacă ai blog cu liber la comentarii, răspunde,bre! Că, dacă nu, e ca şi cum nu răspunzi vecinului de palier cu care te-ai intersectat pe scări.
Dacă ai liber la comentarii, dar nu vorbeşti cu nimeni, apoi nu-l saluta numa' pe administrator, că ţi-a tăiat chitanţa de întreţinere la termen şi tu îi dai banii abia peste doo săptămâni.
Dacă te ştii că n-ai timp şi nervi să răspunzi la toţi dobitocii, da' vrei să vezi ce-ţi zic, scrie pe blog: cei ce intraţi aicea nu aşteptaţi răspunsul!
Dacă nu-ţi pasă ce zice lumea, închide, dracului, comentariile. Sigur că,  dacă îţi permiţi asta, înseamnă că scrii chestii care  îi lasă muţi pe cititori. Aici trebuie să chibzuieşti foarte bine, dacă eşti capabil.
În concluzie: dacă s-a născocit un manual de bune maniere reale, de ce nu s-ar inventa şi unul virtual?

Cât poţi jigni gazda?
Cât poţi fi de măgar cu musafirul?
Când scrii cu majuscule?
Cât poţi să te prefaci nepăsător la greşelile de ortografie ale gazdei/musafirului?
Când blochezi pe cineva, îl anunţi sau îl laşi să constate?

Las lista deschisă pentru alte nedumeriri/frustrări.

Avanpremieră la "În premieră"

Am mai scris o dată despre subiectul “medicamente contrafăcute” pe blog. Imediat după ce m-a contactat o jurnalistă de la Antena 3, telefonic. Se pare că viziunea mea, din interiorul sistemului farmaceutic nu era concordantă cu viziunea domniei sale, din exteriorul acestuia, aşa că întâlnirea pentru realizarea unei emisiuni pe această temă n-a mai avut loc.

Jurnalista cu pricina dorea să-i confirm ideea că în mediul virtual, la colţ de stradă sau în farmacii, în mod egal, se vând produse falsificate. Şi n-am fost de acord.

Acum, în avanpremiera emisiunii care se va transmite deseară la Antena 3, despre falsificarea medicamentelor, încerc să vă dau câteva informaţii din interiorul sistemului, pe care să le folosiţi cum doriţi în timpul vizionării.

Va fi plictisitor, vă previn!

Medicamentul se naşte într-o fabrică, exact ca şosetele. Pe o linie tehnologică avizată, verificată tehnic, exact ca şi ele. Aşa cum şosetele sunt fire şi fibre naturale sau sintetice, plus elastan, plus coloranţi, plus ambalaj, înainte de-a le trage pe labele picioarelor, tot aşa sunt şi medicamentele, înainte de-a le înghiţi: substanţă activă, plus excipienţi, plus ambalaj.

Nu ştiu câte controale intermediare, câte buletine de analize şi câte probe pentru contra-analiză suportă şi deţine o linie de produs ciorăpei, dar ştiu că la medicamente e aşa:

Substanţa activă, acea moleculă responsabilă de efectul terapeutic, vine însoţită de date privind puritatea (o poţi cumpăra de la chinezi, cu 40% impurităţi sau de la nemţi, cu 1% impurităţi) precum şi conformitatea cu toţi parametrii săi calitativi indicaţi de o farmacopee sau de o specificaţie de producător.

Substanţele auxiliare, excipienţii, adică acele componente responsabile de modul de stabilizare şi eliberare (după ce medicamentul a fost administrat) al substanţei active trebuie să corespundă aceloraşi rigori.

În timpul procesului de fabricaţie au loc următoarele verificări: controlul materiilor prime, controlul produşilor intemediari şi controlul produsului finit.  La fiecare lot, în timpul fabricaţiei, se păstrează probe martor pentru fiecare etapă.

În paralel se controlează ambalajul primar. Ambalajul primar este acela care intră în contact direct cu medicamentul. Dacă e blister de Al/PVC, dacă e flacon de plastic, dacă  e flacon de sticlă brună… Ambalajul primar trebuie să fie inert chimicfaţă de conţinutul medicamentos, să nu interacţioneze cu el, aşa cum se întâmplă la pet-ul de bere, la cutia de margarină, la folia care îmbracă mezelul.

Toată documentaţia acestui procedeu este transmisă la Drug and Food Administration, la European Medicines Agency sau la “agenţia naţională a medicamentului” din ţara producătoare, care o transmite primelor două, însoţită de mostre de produs.

Organismele de control şi înregistrare refac, în sens invers, de la produs finit la materii prime, analiza. Abia după aceea acreditează medicamentul pe piaţă.

Medicamentul înregistrat  se vinde exclusiv pe filiera intermediarilor autorizaţi, având personal de specialitate şi ajunge în farmacii, unităţi de comerţ cu amănuntul, prevăzute, şi ele, cu personal specializat.

Legislaţia medicamentului spune că acesta nu poate fi recepţionat şi vândut decât de personal cu studii în domeniu.

O farmacie poate cumpăra prezervative de la DUREX printr-un distribuitor oarecare, prin comandă telefonică, dar nu poate cumpăra un antibiotic banal de la un depozit de medicamente decât după ce a făcut, cu documente, dovada că e acreditată de sistem (CUI, Autorizaţie de funcţionare, autorizaţie pentru eliberarea stupefiantelor).

Dacă în sistemul legal de desfacere a Medicamentului -  fabricant-(importator)-depozit-farmacie, apar vicii, acelea nu se datorează verigii finale: farmacia.

De-aia nici preşedintele  Agenţiei Naţionale a Medicamentului nu şi-a permis, anul trecut, să acorde mai mult de 1% probabilităţii existenţei de falsuri în farmacii.

Când cumpăraţi cu 20 de lei tableta de Viagra, care costă, legal, 35 de lei, amintiţi-vă că o cumpăraţi de la unu’ care n-a investit decât în tipografie.

În cazul sumplimentelor nutritive, hapuri de coada calului şi ulei de somon ori sticloanţe cu bitter suedez,  e de vorbit mai pe larg. Aici avem o problemă! Producătorii de suplimente sunt mult mai liberi în mişcare. Prea puţini, pe lume, îşi permit să fie corecţi.

Dar promit să vă povestesc şi despre ei, într-o incursiune viitoare.

p.s.: Vizionare plăcută, deseară! 

Fără nicio legătură cu preşedintele Băsescu

Cu câteva zile înainte ca florăresele să dea marele tun anual, 1-8 Martie, potera fiscală s-a năpustit în vizuinile lor de termopan şi a înfipt cuţitul până-n prăsele în vasele şi găleţile pline cu flori de Olanda. A curs multă apă. Normal, fiindcă florile stau în apă. Dacă stăteau în sânge, ar fi curs mult sânge.

Fix pe 1 Martie, aceeaşi poteră s-a infiltrat în pasajul de la Piaţa Universităţii.  N-a mai tăiat în carne vie, a tăiat amenzi. 1000 de lei pentru fiecare pârlit din ăla care vindea coşari, trifoiaşi, gărgăriţe şi inimioare cu 50 de bani bucata. Evazioniştii au plătit, din dinţi au scrâşnit şi au organizat mişcarea de rezistenţă, nu în munţi, cum ştim noi, ci tot acolo, în subteran: au pus nişte afişe cu anunţul “Aceste mărţişoare nu sunt de vânzare!” şi “Preţ informativ – 1 LEU” şi s-au apucat să-şi recupereze paguba provocată de amendă, cântărind, totuşi, de două ori, după vorbă, după port, eventualii cumpărători; să nu fie tot d-ăia cu legitimaţie şi chitanţier. Tuturor cumpărătorilor autentici, care aveau în mod sincer nevoie de mărţişoare, le-au făcut super-ofertă, un plus 100%, bonus de risc, povestindu-le ce păţiseră de dimineaţă. Clienţii, solidari, că doar totul se petrecea sub Piaţa Universităţii, au luat opt şi au plătit zece,  salutând la finalul tranzacţiei cu “Păstrează restul!”…

Sper că toată operaţiunea asta a reechilibrat bugetul.

Că n-o să fim nevoiţi, zilnic, să cumpărăm pâine la suprapreţ, findcă se anunţă o cruciadă fiscală prin micile brutării care n-au casă de marcat.

Sigur că era mai simplu şi mai profitabil să i se impoziteze DOAR vila lui Blejnar, şi florăresele, brutarii, lustragii, mărţişoriştii îşi puteau vedea liniştit de treabă, la preţuri rezonabile. Dar, se vede treaba că nu se poate.

Mai bine impozităm fiecare căţel de usturoi traficat la tarabe, în piaţă, decât o singură JAVRĂ ORDINARĂ!

p.s. fără nicio legătură cu preşedintele Băsescu.

Domnul MEREU

Se face mare caz de instrucţia şcolară a acestui domn. Chiar şi în mediile care nu-l au la suflet, înainte de a-l declara nepotrivit funcţiei sale actuale sau “aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, cineva aminteşte cât e de prea-şcolit.

Ai lui, simpatizanţii, susţinătorii, sunt de-a dreptul gâtuiţi de emoţie cu privire la calităţile sale de profund intelectual. O asemenea subliniere, devenită leitmotiv, mă face să cred că toată lumea a admis, ca pe ceva subînţeles, că predecesorul lui era abia alfabetizat. Nu-mi imaginez că alde Roberta sau mahalagiul cu broasca în esofag ştiu exact ce-i aia Heraldică, Sigilografie şi Genealogie, domenii în care şi-a strujit actualul premier excelenţa. Bietul Boc, de câte ori deschidea gura, mitralia o prostie. Ăsta nou, eruditul, trage foc cu foc câte o gafă. O fi fost el mare diplomat, dar e lipsit total de diplomaţie faţă de poporul român, când face declaraţii în presă.

După măgăria cu leneşii care stau la căldurică (ce-i drept, sub un strat gros de zăpadă e ceva mai cald decât deasupra lui), omul cu privire jucăuşă, care pare a urmări veşnic un joc dinamic pe calculator, şi de-aia nu-şi priveşte interlocutorul în ochi, a mai ouat o perlă. Am găsit-o rezumată la Florin Matei pe blog. Se pare că fraza integrală era:

“Nu mă deranjează în niciun fel un dialog critic care este construit pe bază de politeţe. Îmi pare rău însă că n-am apucat să ştiu cu ce pot eu fi de folos unor oameni care sunt nemulţumiţi, dar sigur va fi ocazia pentru asta”

Chiar şi aşa, în forma completă, tot a oişte în gard miroase.

Un protest se naşte atunci când nu există dialog. Mostra de dialog critic pe bază de impoliteţe, însă, a dat-o, deja, noul premier. De ce n-a apucat să vadă cum poate fi de folos nemulţumiţilor? Că avea treabă să participe la un dineu oferit în cinstea lui, la primărie.

Cu asemenea declaraţii la activ, mie, domnul cu pricina nu mi se arată a fi prea şcolit, ci abia pre-şcolit.  Un fel de “prespălat” faţă de “prea spălat”.

Gara ar putea fi remaniată

Bine. Mi-am şters bannerul cu „jos băsescu!” Am observat că şi alţii au făcut-o. Fiindcă ni s-a impus. Discret, dar persuasiv.

Oriunde mă fâţâiam pe blogul meu, apărea o ferestruică în care mi se cerea o adresă şi o parolă. Cred că alea cu care am semnat petiţia „jos băsescu!” Am completat ferestruica. N-a avut niciun efect. Apărea în continuare. Enervantă. Dacă voiam să scriu un text, dacă voiam să răspund unui comentariu, dacă deschideam o postare veche, dacă-l scărpinam pe spinare pe şoricel, să ajung în josul paginii –  apărea.

N-aveam eu opţiuni de bricolat pe blog, cât avea ea chef să apară.  N-am încercat cu scobitul în nas, să vedem dacă nu cumva ar fi apărut şi atunci. Nu-mi producea mari daune, doar că trebuia să-o închid într-una. Era exasperant.

În cele din urmă am renunţat la „jos băsescu!”.  Fenomenul ferestruicii a dispărut.

Deci, dacă nu mai... „Jos Băsescu!”, nu te mai hărţuie ferestruica.

Probabil că în curând voi renunţa să mai scriu ce cred eu despre băsescu şi-ai lui, chiar dacă o făceam sporadic, doar când ceva mă enerva peste măsură.

Poate o să transform „gara pentru noi” în „noptiera cu medicamente”. Sau în „jurnalul buimăcirii mele”

O să scriu aşa:

2 Martie... A doua zi de mărţişor. Taximetristul mi-a dat un trifoi cu patru foi. I-am lăsat un leu în plus, cât costase trifoiaşul.  Producătorii de mărţişoare au înţeles deja că nu le mai poartă nimeni. Le  lipesc direct pe cartonaş. E doar un gest.

3 Martie... A treia zi de mărţişor. Ieri a venit inspecţia sanitară în control şi-a găsit în frigiderul farmaceutic un carton de prăjituri pe care-l primiserăm cadou de la domnul Stănescu. Eram vinovate! Nu ai voie să  pui, în frigiderul cu vaccinuri, savarine cu frişcă naturală. Vaccinurile ar putea să poftească la savarine. N-ai de unde să ştii cum le lasă lor gura apă. Dacă le lasă exact ca şi nouă, vaccinabililor, e posibil să se dilueze în propria fiolă.  Devin peste noapte nişte vaccinuri slabe, care nu te ajută cu nimic. O eventuală investigaţie ştiinţifică îl indică vinovat pe producător, în mod greşit, fiindcă frişca savarinelor lui Stănescu era de vină!

4 Martie... Acum doo zile, cu ocazia unui buchet de flori absolut magnific pe care trebuia să-l livrez personal unei persoane din personalul casei de asigurări de sănătate, am aflat, printre salamalekuri, că e Curtea de Conturi pe ei,  cât capra.

5 Martie... Ieri s-au împlinit 35 de ani de la cutremurul din ’77. Şi de la moartea lui Toma Caragiu. Care, zice ziarul RING, citându-l pe Ion Lucian, avea o întâlnire cu securistul teatrului, care urma să se însoare, iar Caragiu l-ar fi năşit. Tinerelul securist a murit odată cu Maestrul. Venise punctual la întâlnire, în seara de 4 martie, la domiciliul Actorului. Logodnica lui a rămas în viaţă, fiindcă-l aştepta afară. Niciodată n-am ştiut că, alături de Caragiu şi Bocăneţ, a murit, nevinovat, şi tânărul securist al teatrului, în vizită privată la Caragiu... Acum nu ştiu dacă lui Ion Lucian i-a scăpat aminitrea sau a vrut să-i scape. Marii actori au şi mari orgolii.

6 Martie... Nu zicea ANM-ul că ninge iară?! Să dau citatul din poet: „Noaptea ninge, ziua ninge, dimineaţa nige iară”... Pun o poză cu ninsoare corectă, idilică. N-o să ningă şi în martie, ca-n ’54!...

7 Martie... Ne aflăm cu o zi înaintea  Zilei Femeii.  Patronii nu dau liber femeilor. Statul dă.  Statul produce discriminare.  Patronii sunt misogini.

8 Martie... Azi e Ziua Femeii. Să pun pisici pe blog. Flori. Inimioare. NU, inimioare nu, că interferez cu ziua sfântului velăntain. Ăsta e Sfântul Prostirii Generale, care bate Optul Martie de-l ascultă cu urechea.

Nu cumva e manipulare crasă oferirea de buchet pe opt martie, când deja l-am oferit de velăntains?

Adică, la trei săptămâni de la buchet de flori, tot bărbaţii trebuie să facă frumos şi buchet.

Asta nu înseamnă că a venit Feminismul la putere? NU! Cel mult Udrea la Cotroceni să alimeteze...

Nu pot să ţin „gara” pe şine astfel!

Pe bune, nu pot!

O s-o ţin cum îmi vine, dar n-o să mai pun lozinci cu „Jos BĂSESCU!”

Fiindcă se subînţelege...