Alfa Centauri - ultima zi

Cândva, mi-au căzut, din greşeală, pe o bucată de carton lucios, câteva picături din pensula muiată în acuarelă. Nu le-a plăcut contactul cu suprafaţa velină şi s-au zgribulit, în nişte forme aleatoare.
Stricasem un dosar nou-nouţ. M-am enervat şi-am mai spălat odată pensula, în apa murdară, fără s-o scutur şi-am lăsat-o să se scurgă, de data asta intenţionat, în acelaşi loc. Picăturile s-au revoltat iar, înghesuindu-se în alte contururi.

A treia, a patra, a cincea oară… Băltoacele ocoleau mereu aceeaşi zonă. Zona prindea să semene cu o siluetă. Am ajutat-o puţin, cu un colţ de sugativă.
Mie începea să-mi pară a fi un om.
Treptat, petele întâmplătoare semănau a lume.
Ce lume?
Nu conta. Una, prima care-mi trecea prin minte, îndepărtată de a noastră.
Alfa Centauri?
Alfa Centauri.
Ce să fi căutat un om, probabil gol, atât de stingher, în lumea aceea?
Nimic.
Tocmai pleca.
Venea încoace.
Un om din Alfa Centauri îşi lua rămas bun de la locul lui de baştină şi pornea spre noi. Nu era stingher, ci îndurerat, speriat, vulnerabil.
Izgonit de-acolo, fără să înţeleagă de ce, părăsea Tot-Înţelesul-Lui şi avea să cadă, în patru labe, printr-un simplu click de teleportare, pe pământ.

După ce s-au uscat apoasele culori, am decupat imaginea şi am scris sub ea singurul titlu care mi-a trecut prin minte: “Alfa Centauri – ultima zi”.
Am vârât cartonaşul între filele unui caiet pe care nu-l prea deschideam şi-au mai trecut vreo zece ani. Poate mai mult.

Şi azi, căutând ceva, a căzut omul de Alfa Centauri dintre coperţi şi-a aterizat pe parchet.
Tocmai azi.
Ăsta ar putea fi un semn. Bun.

Blond. James Blond

Nu, nu agentu’ 007 , cu Walther PP-u’ din dotare. Ăla era praf.

Zic de ăsta, al nostru, agentu’ de poliţie cu cin’zeci de pistoale plus o mitralieră de companie într-o mână, cu vreo sută douăj’ de kile de droguri în ailaltă şi care cu a treia şi ultima mână liberă, lăsa urme şi anume genetice la locul faptului, ca să-l zăpăcească de cap pe un băiat, Codruţ, şef dezorganizat la crime organizate.

De ce zic că era dezorganizat: fiindcă a ales să-i fugă pe sub nas chintalu’ de stupefiant, fără factură, conform planului şi s-a proptit să facă notă de intrare recepţie la două duzini de puşcoace, tot conform planului. Care plan poate fi: cincinal, guvernamental, providenţial sau prezidenţial.
Felicitat anticipat.
Asta e ce se dă. În presă.
Ce se cere: să credem, că de-aia suntem blonde.

Cu arcada spartă

Pun pariu că nu mai ţineţi minte ce-a făcut românul care stătea la bloc imediat după revoluţie!...
Da, şi asta: s-a privatizat şi a deschis butic in dormitor.

Care a fost mai curajos şi mai ilegalist a tăiat zidul sub fereastră şi a realizat o frumoasă intrare în magazin, care nu, a pus o scăriţă metalică pentru cocoţarea clientului la pervazul devenit tejghea.
Dar asta era valabil numai pentru locatarii de la parter.

Eu mă refer la ceva de care s-au apucat cei mai mulţi, indiferent de cultură, civilizaţie şi etaj…

Exact!
Şi-au spart o arcadă.
Nu la cap, ci între bucătărie şi sufragerie, obţinând mult-râvnita bucătărie americană .
Acolo unde peretele era de beton armat, au făcut echilibristică printre aprobări, s-au învârtit de nişte meseriaşi cu scule adevărate, nu de-alea de jucărie, black&decker, cu percuţie şi cap vidia… Nu,nene! Utilaje grele, care se folosesc in industria exploatărilor miniere, cu care îţi fora meşterul o bortă în sufragerie de toată frumuseţea.

Dacă spărtura ieşea simetrică, purta numele de arcadă. Dacă nu prea, şi era cam aşa-şi-aşa, cam şuie, tot arcadă îi zicea, dar trebuia mereu să le explici vizitatorilor (după reamenajare, musafirii se numeau vizitatori) - “Aici mi-au greşit idioţii ăia de muncitori arcada, n-au finisat-o bine.”

Dacă bucătăria fostă, aia mică, înghesuită, comunistă, avea aragazul lângă geam şi chiuveta, hăt, lângă uşă, oblic vizavi, şi nu puteai, în paştele mă-sii de treabă, să obţii absolut obligatoriul front de lucru funcţional, estetic, elegant, aşa cum arăta în poze prin Art&Deco, Houses&Garden şi alte publicaţii de-astea cu “&” în titlu, te documentai din alea româneşti, Casa Lux, Căminul, care apăruseră exact din această raţiune: să te înveţe cum să-ţi construieşti o vilă într-un apartament de bloc.

Acolo erau soluţii cu adevărat simple şi practice!

Cum le citeai, cum îţi dădeai seama ce dobitoc fuseseşi, că nu-ţi trecuseră ţie, primul, prin cap.

Normal că nu poţi aduce pe aceeaşi linie două chestii aruncate în duşmănie, în colţurile opuse ale unei cămăruţe!
Dar le poţi muta pe amândouă, trecând ţevile uite aşa şi pe dincolo, îţi descria arhitectul în articol, astfel încât ambele facilităţi, şi cea gazoasă, şi cea apoasă, făceau corp comun în sufragerie, erau mascate de o construcţie mai înaltă, placată, firesc, cu blat de bucătărie, căreia îi zicea bar, fosta chicinetă devenea spaţiu pentru luat masa, deşi puteai să mănânci şi la zona bar, dacă-ţi cumpărai scaune profesionale, iar sufrageria se numea acum living.

La atâta deranj şi moloz, încă vreo zece saci de perete zdrumicat nu mai contau.

“Iată, zicea şeful echipei, aici putem renunţa la debarale, lărgim vestibulul, scoatem uşa, zidăria asta cade, aici chiar merită să dărâmăm, că nu e de rezistenţă, e de bca şi obţinem un living frumos, de 40 de metri. Aşa am făcut şi la doamna de la şapte, a ieşit tare frumos.”

Mamă, până şi paţachina aia de la şapte şi-a reamenajat casa!... Bagă, meştere! Doboară fără milă! Să-mi zici câte spoturi cumpăr pentru bucătărie. Nu pentru aia veche. Pentru asta nouă, din sufr… din living.

Şi uite aşa, în maximum trei luni de zile, după ce stătuseşi cinşpe ani înghesuit, la patru camere decomandate, fiecare de trei pe trei jumate, acum aveai ditamai căsoaia, patruşdoi de metri pătraţi plus baie, fiindcă atât mai rămăsese cu pereţi proprii, balconul devenind şi el o extensie a livingului, de fapt grădina ta, ca în “Casa şi Grădina”.

Tot zgomotul, chinul şi prăfăraia înghiţită ca să-ţi faci o casă omenească şi absolut originală, să scapi de locuitul într-o cutie de chibrituri în Prelungirea Ghencea, erau compensate de exclamaţiile extaziate ale prietenilor, care, veniţi pentru prima dată să te vadă în noul tău cămin, ziceau - “Ah, exact aşa ne-am făcut şi noi!”

Într-o Sfântă Joi la vale

Într-o sfântă joi la vale (care a început încă de luni, fix 21 decembrie – 20 de ani mai târziu, tovarăşul Preafericit Daniel a organizat, în mod nu prea fericit, un meci în deplasare pe care i l-a vândut tovarăşului Băsescu la înscăunare şi care s-a desăvârşit miercuri, 23 decembrie, la Cotroceni, unde tovarăşul a fost colindat de un grup dezinteresat de voluntari din zona dacilor liberi de Satu Mare) a început marea sărbătoare a Spiritului Crăciunului.

A coincis cu darea şi re-darea, în reluare şi în reevocare a execuţiei soţilor Ceauşescu.

Ce-am apucat să remarc, eu, care nu mănânc decât doo sarmale, indiferent cât ar fi de bune: că repetiţia e mama prostiei, nu a înţelepciunii.
Că, aşa cum a câştigat voturi tovu’ Băsescu, pe bune, din reluarea până la super-hiper-saturaţie a filmuleţului dosului de palmă administrat unui copil, până când, prin tocire, gestul a devenit la fel de important ca pliciuirea unei muşte verzi, tot aşa câştigă milă şi compasiune tovaghăşu’ Niculae Ceauşescu & soţia, fiind prezentaţi în re-re-reuri la televizor, în momentul abominabilului proces, când erau ilegal condamnaţi la moarte, de către un complet absurd în care apărarea făcea corp comun cu acuzarea.
Doi moşi, neputincioşi, în faţa unei hotărâri deja luate…

Cred că actualul nostru nou tov preşedinte s-a bătut pe burtă cu el însuşi, văzând cum îi ciugulesc din palmă Mogulii, cu televiziunile lor.

Ce daruri mai aduce Moşul în 2009...

Ieri am auzit la tv o ştire care m-a surprins.
În 2009, păpuşa Barbie a împlinit 50 de ani.
Habar n-aveam că oroarea asta uscăţivă şi kitsch-oasă e atât de bătrână pe lume!

Am zărit-o prima oară în vitrine la noi după ’90 şi n-am asociat-o niciodată cu o păpuşă, ci cu o ustensilă. Ceva între făcăleţ şi linguriţă cu coadă lungă. Poţi să amesteci cu ea în ceva, ţinând-o de cap.
În felul ăsta, măcar nu-i mai vezi faţa, cu ochi mari şi inexpresivi în cel mai fericit caz sau expresivi, în sensul că te priveşte ca şi cum ţi-a pus gând rău, cu zâmbetul ei înţepenit, lucios, ca al Nicoletei Luciu.

Până când am văzut-o pe Barbie, credeam că păpuşile le dezvoltă copiilor inteligenţa emoţională, capacitatea de-a fi empatici, de a-şi iubi aproapele mai ales dacă e mic, plăpând, lipsit de apărare, în cele din urmă, instinctul părintesc.

Pe urmă mi-am zis că, probabil,nu e chiar o jucărie, ci una dintre acele figurine nereuşite, imbecile, care “a prins” la capitalişti cum “a prins” la noi peştele de sticlă de pe televizorul alb-negru , pe vremea când tot românul avea vitrină, ca să-şi etaleze bunăstarea sub formă de bibelouri, mileuri, ambalaje goale de deodorant străin care dădeau frumos în casă.

Poate că e, totuşi, întruchiparea feminismului, cu tot ce are bun şi rău în el, fiindcă a fost, timp de 50 de ani, îmbrăcată şi dezbrăcată în cele mai hilare moduri, reflectând imaginea femeii de succes, a frivolei, a proastei sexy.

În fond, lumea progresează, a trecut vremea casnicelor care-şi atârnă doi copii de poale şi se sacrifică o viaţă, la cratiţă, pentru familie.
O avea şi Barbie ceva bun în ea: le acomodează pe fetiţe, de mici, cu idealul femeii moderne.
Deci, mă gândeam eu, poate nu-i chiar o oroare!

Şi-acum aflu că la sărbătoarea semicentenarului ei, Barbie a apărut îmbrăcată în burka islamică. Adică oroarea a devenit eroare.

Inscripţie pe o oglindă cu coroniţă de mărunţişuri

Cadoul

Un ciob de sare vechi de 250 milioande de ani, tăiat din poalele munţilor Himalaya.
Singura intervenţie umană, cioplirea căuşului pentru candelă, se face manual.
Conţine aceleaşi minerale ca sângele, lacrima şi lichidul amniotic, în exact aceleaşi proporţii.

La căldura flăcării, cristalul emite anioni de halogenură, cu efect benefic asupra aparatului respirator, sistemului imunitar şi sistemului nervos.
Se poate dormi “cu lumina aprinsă”, ba chiar e indicat, fiindcă induce relaxare şi somn liniştit.

O candelă salină.
Asta au primit cei mai vechi şi mai dragi dintre pacienţii mei. Printre ei se numără mai ales oameni foarte în vârstă, singuri, cărora nu are cine să le facă un dar, cât de mic.
De aceea reacţia lor la un asemenea cadou este, de cele mai multe ori, disproporţionată.
În astfel de momente, uit că am pierdut în mod nedrept “procesul” acum 28 de ani şi am senzaţia că, probabil, de fapt, asta e meseria pe care trebuia s-o fac.

Cum de-am ajuns în halul ăsta...

Cu ce mă ocup azi: pregătesc micile cadouri de Crăciun pentru pacienţii mei fideli.
Zilele astea, până de Anul Nou, o să treacă toţi, rând pe rând, să şi le ia. Deja au învăţat obiceiul din anii trecuţi şi unii s-au interesat, discret, dacă mai e valabilă figura, acum, pe criză.
Sigur că e !

Mâine o să-ncerc să vă ofer şi vouă, măcar în poză, acelaşi dar simbolic şi…terapeutic într-o anume măsură.

Cocoloşesc la pacheţele şi mă mir de mine, cum de-am ajuns în halul ăsta.
Uite, iau o pauză şi vă povestesc…

La mine, revoluţia de ‘89 a avut loc în ’82, cu şapte ani mai devreme.
Atunci mi s-a întâmplat mie Marea Coteală.

Atunci a tăiat tata stema din drapel şi-n gaură a scris “n-ai carte, n-ai parte!” şi-a început să mi-l fluture pe la nas. Deja căzusem de două ori la Conservator, nu-mi găsisem loc nici în primii şase şi nici, un an mai târziu, în primii trei pianişti, cine-i bou, n-are decât să pună osu’ la muncă.

S-a ridicat o baricadă de urgenţă pe masa din sufragerie, tata cu mama de-o parte, eu, inculpat, pe partea cealaltă, bunică-mea la bucătărie, Elveţia.

Deschid carta drepturilor omului căreia pe vremea aceea i se spunea “Programa analitică pentru admitere în învăţământul superior” şi mă pun pe ales.
Tai, dintr-un foc, toate facultăţile care presupuneau ştiinţe exacte şi rămânem cu o listă destul de scurtă.

“Filologie”, zic.
Tata, pe partea vrăjmaşă, avea şi el nişte liste paralele, cu numărul de candidaţi pe loc. Literele erau printre alea cu “ ’jde” pe loc.
“Bun, zice tata, treci mai departe.”
“Drept, zic, dar îmi trebuie dosar personal, ca la istorie.”
“Uită!, zice tata. Zi-i mai departe.”
“Medicină veterinară”, citesc eu de-acolo, descoperind,bucuroasă, că nu se cere fizică la veterinărie, aşa cum se cerea la umană.
“Asta ar fi ceva interesant, e de gândit! Pune-i un semn.” zice tata.
La veterinară aş fi avut şi pile. Era maică-mea bibliotecară acolo. Zic: păi ce să ne mai gândim, mie mi-ar plăcea să fiu veterinar.
Intervine pila mea:
“Aţi înnebunit amândoi? Asta e facultatea tuturor rataţilor. Toţi căzuţii la arhitectură, arte plastice, teatru… Fata lui Diplan n-a rezistat decât până în anul doi. Aici, până să te faci doctor de câini, trebuie să bagi mâna în vacă.”
Tata se interesează, de curiozitate: “Cum adică, să bagi mâna în vacă?”
“Prin vagin”, zice mama.
Mă analizează pe deasupra ochelarilor: nu păream capabilă.
Mai departe.
Mai departe scria “farmacie”. Pe care o uram, din principiu, fiindcă toate baborniţele din prăvălia lui taică-meu, mă întrebau de câte ori mă vedeau de ce nu mă fac farmacistă, ca tata, şi n-aş fi vrut, vreodată, să ajung să arăt ca ele.
Aşa că tăceam.
Tata îmi ia broşura din mână şi-mi zice “Auzi? Da’ de ce nu te-ai face tu farmacistă?” Eu, încă stăpână pe situaţie, zic “fiindcă se cere chimie şi eu chimie n-am învăţat.”
“Nu-i nimic, mă încurajează el, găsim un meditator bun şi-o înveţi acuma.”
“Băi, nu pricepi că nu-mi place? Că urăsc meseria asta?” Deja ridicasem tonul.
Tata închide toate materialele documentare din faţă, adică decizia era luată şi-mi spune iar, pentru a nu ştiu câta oară, povestea cu tramvaiul 26.

Cum era el, în omienouăsutepatruşnuştiucât agent de bursă şi tocmai se ducea să se înscrie la academia economică şi în tramvaiul 26 s-a întâlnit cu un fost coleg de liceu care se ducea să se înscrie la farmacie, fiindcă pe studenţii de la medicină şi farmacie nu-i lua pe front şi tata n-a mai coborât din tramvai pentru studii economice, s-a dat jos cu ăla, la altă staţie şi s-au înscris amândoi...
“Ştiu povestea, zic, dar acum nu-i vorba de niciun război, e vorba despre mine, care mai bine mor, decât să mă fac farmacistă, să ajung ca babele tale.
El deja mă vedea instalată la ţară, într-un sătuc, pe malul unui lac, modelând supozitoare, să aibă el unde veni la pescuit.

Ce s-o mai lungesc! O vreme norocul mi-a surâs.

Niciun profesor nu voia să se lege la cap cu o proastă care nu ştia nici măcar simbolul elementelor din tabelul lui Mendeleev.

De fapt, ştiam Ca, Cu, Na, Ni, fiindcă rezolvam cuvinte încrucişate, dar mă-nţepeneam la potasiu, de care auzisem, dar se prescurta cu un K de la kilogram şi în rebus cel mai scurt cuvânt are două litere. Aşa e regula!

Apoi, într-o bună zi, unul, şi nu oricare, ci marele Gheorghe Morait, tăticul chimiei analitice româneşti, după ce m-a testat şi el ca şi ceilalţi şi s-a lămurit că sunt cizmă, i-a zis tatei: “Costică, fata promite! “

Un an mai târziu, mă lăfăiam a şasea pe lista “intraţilor”, în timp ce eu mă căutam, cu oarece speranţe de scăpare (încă!), la avizierul cu “picaţi”.

Acum sunt una dintre babele alea în halat alb, pe care le detestam în tinereţe, punând câte-un globuleţ şi-o lumânărică în…
Vă arăt mâine!

“Atenţie, se închid uşile!” (VII)

Răstorn sacoşa pe masa din bucătărie şi inventariez, cu voce tare, conţinutul.
Bunică-mea nu pare impresionată. Scoate cozonacii din cuptor. Miroase în toată casa.
“Stafide n-aveau?”
Aşa a fost de când o ştiu. Cusurgioaică.
“Nu, n-aveau. Aveau măsline, dar se terminaseră.”
Mama îmi face semne disperate, că vrea să-mi spună ceva în secret.
Vorbim în hol. Cădem la învoială şi începem să ne îmbrăcăm pe furiş.
“Ce le spunem?” mă întreabă tot ea, cam jenată de ce-i trecuse prin cap.
“Nimic. Că ieşim puţin, să mai luăm câte ceva.”

N-avem mult de mers. Cam două staţii. Oblic, printre blocuri, e chiar mai scurt.
În artera principală sunt grupuri de câte doi-trei inşi care merg în acelaşi loc ca şi noi.
Ne intersectăm cu alţii care vin dintr-acolo.
Pe măsură ce ne apropiem de “Orizont”, strada e tot mai aglomerată. Unii, nerăbdători, îi întreabă pe cei care deja fac calea întoarsă: “Mai sunt acolo? I-aţi văzut?”
E clar că mama a înţeles foarte bine de la televizor şi că nu facem drumul degeaba.
Înainte de-a ne strecura prin pâlcul de gură-cască, o întreb: “Eşti sigură că vrei să vezi?” Nu zice nici da, nici nu. Zice “Păi dacă tot am venit până aici…”

Stau de cinci minute cu ochii înfipţi într-o imagine pe care vreau să mi-o întipăresc în creier pentru totdeauna, în mod abstract, ca să nu vomit. Când simt că nu mai pot şi-o să vărs, mă concentrez asupra maşinii blindate, despre care nu pot să-mi dau seama dacă e răsturnată sau atât a mai rămas din ea. Ştiu că bara aia se cheamă şasiu. Adică aşa cred. Şi că ăia sunt doi rinichi de om, atârnînd pe ea, înfăşuraţi cu resturi de ţesut zdrenţuit.

Îmi mai fac puţin curaj şi mă uit iar la cadavre. Unul are picioarele complet arse. Pielea bocancilor, pielea lui, omenească, şi ce-a mai rămas din muşchiul gambelor arată la fel, sunt totuna: cărbune.

Nu-mi dau seama care dintre corpuri a fost eviscerat, nu pot privi chiar aşa de analitic scena carnagiului, nici să număr morţii nu pot.

Au fost batjocoriţi, mutilaţi, scuipaţi, flegme vâscose şi mucuri de ţigări îi acoperă.

Un val neruşinat de milă îşi face loc peste valurile de greaţă şi, oricât aş citi cartonul pe care cineva a scris cu majuscule groase TERORIŞTI, simt că-mi ţâşnesc lacrimi din ochi.
O trag pe mama de-acolo, e vânătă la faţă, poate se simte exact ca mine , poate că şi ei i s-a făcut rău.
Mă uit oriunde altundeva, în sus, la cerul care începe să se întunece.

Unul dintre soldaţii care păzeau locul şi care vegheau acest pelerinaj absurd, a zis foarte clar, sigur pe el şi politicos “Vă rugăm să plecaţi cu toţii, fiindcă e aproape cinci şi pe la ora asta încep să tragă teroriştii.”
Iar noi, turmaşi tăcuţi, narcotizaţi cu televizor şi dresaţi să respectăm ordinele, ne-am împrăştiat fără proteste, fără mirări.

Când aproape ajunseserăm acasă s-au auzit primele rafale de armă. M-am uitat la ceas. Era aproape cinci şi-un sfert.

“Teroriştii” trăgeau în draci!


Acum, când închid ochii şi mă gândesc la oroarea acelei seri, abia dacă-mi mai amintesc cadavrele uslaşilor măcelăriţi în faţa Ministerului Armatei, “care era cu noi”.
Ucişi din ordinul lui Militaru, cu binecuvântarea lui Iliescu sau fără ea, mutilaţi şi expuşi spectaculos, ca cel mai comod răspuns provizoriu la intrebarea “Cine-a tras în noi?”, morţii aceia încep să mi se şteargă din memorie.
Ceea ce încă pot să văd clar şi-mi provoacă aceeaşi silă ca atunci, e pelicula de dejecţii umane care acoperea trupurile neînsufleţite. Dovada că putem fi atât de uşor prostiţi, amăgiţi, minţiţi, manipulaţi, cu puneri în scenă grosolane .

Cât de ruşine ar trebui să-mi fie azi, că nu m-am gândit să-l întreb pe soldat, de unde ştie el la ce oră încep să tragă teroriştii?

Cum să-i privesc acum, cu dispreţ, pe contemporanii mei naivi, care se lasă lămuriţi de tot felul de Tismăneni, cine ne vrea binele, cine răul, care-i de dreapta, care de stânga, din ce parte bate vântul democraţiei, când eu m-am lăsat prostită cu atâta uşurinţă de un “soldat prost”?

Colonelul Gheorghe Trosca şi cei câţiva camarazi morţi şi ei, au fost reabilitaţi.
Sunt martiri ai revoluţiei.
S-au scris cărţi, eseuri, articole care au încercat să dovedească nevinovăţia acelor USLA-şi.
Altele încercau să ne convingă că ba nu, aceia erau TERORIŞTII.
Texte nenumărate şi mărturii semnate sau ascunse sub anonimat ne dezvăluie că Şeful de Stat Major al unităţii antitero ştia că Militaru e spion rus, pentru că lucrase la dosarul “Corbii” şi trebuia redus la tăcere.
Alte voci fac enunţuri în coadă de peşte şi ne asigură că, terorişti sau antiterorişi, tot o apă şi-un pământ, încercau să răstoarne tânăra noastră democraţie.

Eu, ca una ce m-am întâmplat să ocolesc, pe străzi secundare, mai liniştite, teribilul eveniment de acum două decenii, mă gândesc că, indiferent de cum se scrie istoria, trebuie să existe o logică a faptelor, ori ideea că şapte bărbaţi, fie ei şi luptători “antitero” şi-au propus să cucerească Ministerul Apărării Naţionale, dar n-au reuşit, mă face să surâd stins.
Nu fiindcă asta ar fi fost sinucidere curată, ci fiindcă, după 20 de ani, încă insistăm asupra întrebărilor secunde, evitând primele, fireşti necunoscute.

A fost o revoluţie sau o lovitură de stat?

De ce n-am mai ieşit de-atunci, niciodată, în stradă?
N-am mai avut motive?

“Atenţie, se închid uşile!” (VI)

Până la urmă am adormit în cântec de mitralieră.

Toată dimineaţa bătusem cartierul.
De una singură.
Nu ştiu de ce fac asta.
Am un sentiment nedefinit, că trebuie să văd cu ochii mei, că trebuie să înţeleg pe cont propriu.

Un elicopter militar dă ture peste Poşta de la Moghioroş. Il pierd din vedere, dar se întoarce, înspăimântător de aproape, la nivelul antenelor de pe blocurile de zece etaje. Nici măcar nu-mi dau seama dacă e acelaşi sau sunt mai multe. Oamenii se opresc, striviţi de zgomot, pun palma streaşină la ochi şi-l urmăresc cum se pierde în zare şi revine iar.

Ne protejează? Ne ameninţă? Dumnezeu ştie!

Are tricolorul vopsit pe coadă.
E de-al nostru. Ne apără de ceva. Nu ştiu de ce.

Mă întorc acasă, mănânc cu ochii în televizor.
Nicio vorbă despre survolul de azi.

Cum se întunecă, începe focul. Nu-mi dau seama unde se trage: la Ministerul Apărării sau dincoace, în Ghencea, la unitatea militară. Ecoul e înşelător.
Până la urmă am adormit în cântec de mitralieră.

În dimineaţa Ajunului e linişte şi pace.
Ies, ca şi ieri, să văd cu ochii mei.
O vecină, cu două sacoşe pline, îmi spune fericită, “Vezi că pe Ghencea au băgat de toate!”
Mă întorc în casă şi-mi iau ceva bani la mine.
E una dintre ultimele zile în care banii nu contează.

Femeia avea dreptate: din sută în sută de metri, pe Ghencea, au apărut puncte de desfacere. S-a dat cep la depozitele de bunătăţi ale nomenclaturiştilor.
E un comerţ simplu şi benefic, de ambele părţi ale unei măsuţe prevăzute cu un cântar.
De-o parte stă o vânzătoare cu paltonul îmbrăcat peste halatul alb, de cealaltă stă coada, opt – zece cumpărători deja relaxaţi de bunăstare.
La mijloc sunt banane, portocale, cutii de ness, ţigări DS, măsline, ciocolată.

Mă aşez la rând, a noua sau a unsprezecea persoană. Treaba se mişcă lent, tihnit, absurd de normal. Se vinde capitalism cu kilogramul, cu suta de grame, cum preferi, la preţ de damping.

În dreapta mea, la mai puţin de doi metri, zac trei soldaţi morţi, doi pe burtă şi unul rezemat de zidul blocului.
Îi înregistrez cu coada ochiului, convinsă că e firesc să fie acolo, morţi, după urgia de azi-noapte. Nu-mi pun întrebări, nu mi se pare ciudat că se află peste drum de unitatea lor, văd că au fost aşezaţi frumos, artistic, că nu e picătură de sânge sub trupurile lor, observ că n-au arme, în fracţiuni de secundă parcurg datele imaginii dar nu le prelucrez, sunt atentă la altceva, că vânzătoarea anunţă cu părere de rău că s-au terminat măslinele.
Umblă cu o strecurătoare prin zeama neagră, mâloasă, a unei cutii de tablă de 5 litiri, nu pescuieşte nimic şi zice “Îmi pare rău, mai târziu!...”.

Aberaţii...

Sar peste Cărtărescu!
Sar şi săr.
Îmbunătăţirea situaţiei noastre saline, cu toate beneficiile asupra sănătăţii aparatului respirator pe care o banală halogenură de sodiu ne-o permite, e sare-n bucate televizate.
Paranteză: aţi văzut cum se bucătăreşte la televizor? Cum se adaugă mierea, menta, mielu’, pătrunjelu’, măghiranu’, boabele de piper roşu, ROŞU, coaja de lămâie, puful de gutuie , ca nimica? Din ochi. Pui ce pui, iese delici-os, ca-ntr-o reclamă la kinderdelis sau la iaurt danone sau la telefonie cosmote sau la prima casă…
Stau şaptişpe boluri de sticlă pe lângă plită, se găteşte rapid şi transparent, nimeni nu spală vasele, la final.
Închid paranteza şi adaug: cine spală vasele scapă turma şi nu apare la televizor.
Acuma chiar că o închid, pe paranteză, şi revin la Cărtărescu. Care a scris, întâmplător, o poezie despre chiuveta din Bucătărie . Locul unde se spală vasele şi, implicit, mâinile. Una pe alta. Cum? Reciporc avantajos. Primul om în stat care urmează să rămână primul om în stat conform procentelor, citeşte Levantul şi autorul Levantului îi spală vasele, îi dă cu mopul, îi duce gunoiul…
Cum, cum?! Cu Ură. În Discursul Urii. Articol.
Ce nu-nţeleg eu, la finele textului, este tocmai porcăria asta: cum dracului un tip care bagă chiuvete în poeme şi tot e studiat în clasa a unşpea, la liceu, în pofida lui Aghezi, îşi permite să creadă, fie şi pe gratis, că “Crin Antonescu l-a silit pe Băsescu să recurgă la soluţia Boc ca ultimă soluţie posibilă.”?
Faţă de mizeria asta, triunghiul Videanu-Berceanu-Udrea , sub Îndelungatul Boc, e ca un search în Triunghiul Bermudelor: vax albina!

“Atenţie, se închid uşile!” (V)

Culoarea cerului perfectă şi câţiva nori albi, deasupra liniilor ferate.
Soare.
Peronul plin de lume.
Primele şapte note din “Glasul roţilor de tren”, falsând strident, în megafon. Apoi vocea care anunţă întârzierea rapidului de treişpe - zero – trei. Douăzeci de minute.
Înjurături scurte. Aproape blajine.

Un cuconet cu palton ciclam din “bouclée” şi vulpe argintie la gât care-l soarbe pe Mircică din priviri. Brunet cu ochi albaştri, uşor demodat, cu faţă de premiant la toate materiile, Mircică e irezistibil pentru doamne trecute de prima tinereţe. Asta îl şi scoate din fire: că numai pentru ele.
“Bârnosu’” , care e urât, dar are lipici la tot ce mişcă şi poartă fustă, îl consolează pe şoptite: “Nu-i frumoasă, da’-i bătrână!” …

Momentul în care cineva din mulţimea de călători dă la maximum volumul micului său radio portabil. Nu se înţelege mare lucru. Pare un comentator sportiv entuziasmat care descrie o fază de gol. Şi totuşi, nu e.
Se aud sîsîieli. În jur, orice zgomot îngheaţă şi omul cu aparatul de radio în mână repetă neutru ce se aude din difuzor, parcă ar traduce, parcă ar vrea să se convingă mai întâi pe el că n-a priceput greşit: a fugit Ceauşescu.
Vestea de trei cuvinte se răspândeşte instantaneu, dar reacţia vine lent, uleios.
La început e doar un murmur neîncrezător, poate chiar înspăimantat.
Cineva ar trebui să dea aprobare la bucurie.

Un ţăran bătrân, înconjurat de sacoşe burduşite, trânteşte căciula de astrahan în pământ şi îşi ia în braţe damigeana de vin pe care-o ţinuse grijuliu între picioare, să nu i-o lovească vreunul.
Ăsta pare semnalul aşteptat.
Se rup zăgazurile fricii.

Primele chiote.
Fluierături. Şi exclamaţii. A fugit. A fugit! Nimeni nu mai rosteşte numele fugarului.
Nimeni nu se întreabă cum, unde…
Strângeri de mâini, îmbrăţişări. Necunoscuţi care nu se vor mai întâlni, probabil, vreodată se strâng în braţe şi-şi strigă unii altora aceleaşi cuvinte: “A fugit! Aţi auzit? Am scăpat! A fugit!”

Prin tot vacarmul ăsta, moşul cu desagii lui, cu damigeana în braţe, zice şi el, cui vrea să-l asculte : “…Şi io mă duc acum, la fi’miu, la Bucureşti!”

În spatele agitaţiei nebune, rapidul trage la linia întâia, aproape neobservat, cu zece minute mai devreme decât se prevăzuse .

Cercul se închide

Trăim vremuri grele. Băse are numai două fese. La comisura lor e bătaie mare, se bat greii publicisticii, e filosoficoşeală pe viaţă şi pe moarte, nu te joci!

Când făcea presă de stânga, pe vremea Scânteii Tineretului, Cristoiu arăta înspăimântător. De capitalist.
Acum, când se declară stângist convins, îi face presă favorabilă Dreptei lui Băsescu.
Situaţie complicată, dar uşor de simplificat, dacă am presupune că ambii, atât marinarul cât şi jurnalistul, servesc patria sub culorile securităţii. Care securitate? Nu ştiu. Care este...

Il Maestro bagă grupa mare, scrie la foc impus că “Desigur, Crin Antonescu s-a mai desfăşurat încă o dată ca o starletă. Nu s-a întrebat însă ce l-a apucat pe Traian Băsescu de a permis transmiterea în direct a consultărilor, o premieră în istoria noastră postdecembristă. Traian Băsescu avea nevoie ca structurile PNL din teritoriu să asiste în direct la o secvenţă incredibilă: în timp ce Traian Băsescu invita PNL la o guvernare de Dreapta, ba chiar îl ruga, preşedintele PNL îi cerea să lase PNL în Opoziţie.”
Maestrul ne dă un dos de palmă peste gură, netrucat, scrie “Dreapta” cu dî mare, adică înfige cuţitul pe la spate (în realitate, securistul Băsescu nu e de “dreapta”, dar la prostime ţine figura ) şi îl răsuceşte în plagă (majuscula pe dî) , prezentându-se la casierie după onorariu.
Pe drum ce-şi zice! Hai, bă, treacă de la mine, mai scriu şi paragraful ăsta, bonus:

“Victoria lui Traian Băsescu la prezidenţiale şi-a avut temeiul într-o extraordinară capacitate de a exploata slăbiciunile adversarilor. În cazul lui Mircea Geoană, Traian Băsescu ştia că nu va rezista să nu ţopăie la aflarea victoriei sale iluzorii din exit-pool-uri. Clamarea victoriei a drogat maşinăria PSD. Aflată sub comanda sa aproape militărească, maşinăria sa a rămas trează. Şi a funcţionat perfect, în timp ce maşinăria PSD s-a pus pe petrecut.”

Am citit şi recitit acest paragraf de câteva ori, fiind convinsă că poate fi redus la un enunţ mai simplu, pe înţelesul meu.

Iată cum îmi sună mie:

Bazându-se pe exit-pool-uri, pesediştii s-au relaxat şi au trecut la celebrarea victoriei.
Numai că maşinăria pedelistă , văzând cele petrecute, abia în noapte aia s-au pus pe treabă şi-au eronat din pix, din pixeli şi din alte diasporadice mecanisme, rezultatul.
Cinste lor!

Concluzie:” Din prea mult entuziasm, să nu spargeţi Voroneţul”!

Sfatul ăsta e preluat de la un alt mare cantautor de curte.

Exact asta mă sperie: că cercul se închide.

“Atenţie, se închid uşile!” (IV)

În farmacia de la Hale, sunt poreclită “Copilu’ ” şi am regim preferenţial. Pentru că fac stand-up comedy în fiecare dimineaţă. Îmi aleg temele din trenul de Măneciu. Când nu se întâmplă nimic nostim, inventez. Sunt Stan şi Bran-ul de la Bucureşti, capitala, raiul pe pământ.
În doi ani de navetă zilnică, am aflat că până şi femeile de 45 de ani, cu soţi marcanţi şi destine serioase, au umor, reverii boeme şi vise erotice. M-au transformat destul de uşor din intrus în mascotă. Pentru că le fac să râdă.

Pe 22 decembrie dimineaţa, le-am găsit, ca de obicei, prevăzute cu zâmbetul mămos.
Nu bănuiau nimic.

Pentru ele, Bucureştiul nopţii trecute nici nu exista. Aşa că a trebuit să îl povestesc eu.

Pe măsură ce vorbeam, îşi făceau de lucru şi plecau de lângă mine. Când mi-am încheiat documentarul cu fraza lui Octav - “Ăsta e sfârşitul lui Ceauşescu şi începutul nostru”, mai aveam un singur ascultător, pe şefa noastră, Verona Ştefănescu. Mi-a spus încet - ” Nu le mai povesti, că le sperii.O să treacă şi nenorocirea asta.”
Atunci mi-am amintit că e nevastă de Prim Secretar de Judeţ, “prima doamnă “ de Prahova.

Făcusem o gafă.
Mi-am luat teancul de reţete şi m-am cărat la masa mea de lucru, pe tăcute.

Peste câteva clipe, a intrat în receptură, val-vârtej, o femeie necunoscută. S-a dus direct la Ştefăneasca şi-a început să-i şoptească ceva la ureche.

A durat mult. Am avut timp s-o observ.

Avea părul lins şi slinos, într-un coc mic, în vârful capului. Atât de strâns că, din faţă, părea cheală. Arăta ca un androgin care nu făcuse baie în ultimul an niciodată. Faţă tipică de activistă. Una importantă. Purta paltonul pe umeri, semn că o adusese până la noi o maşină.

Şefa i-a luat din mână o foaie de hârtie şi a venit exact la mine. “Pune şi tu astea într-o pungă, să nu se vadă, şi dă-i-le tovarăşei. E de la Unu Mai.”
M-am uitat pe listă: comprese sterile, apă oxigenată, feşe late de 20 de centimetri, vată, în cantităţi industriale.
Când am trecut pe lângă “tovarăşă”, îndreptându-mă spre depozit, s-a simţit obligată să-mi dea lămuriri: “E pentru dulăpiorul de prim ajutor al uzinei.”
“Ştiu, i-am răspuns, pe ton ridicat: adică se trage în oameni şi aici. Au început cu Uzina 1 Mai.”
S-a uitat furioasă la şefa mea, care a înţeles întrebarea din priviri şi i-a explicat, scuzându-mă: “ E stagiara noastră din Bucureşti.”
Cuvântul “Bucureşti” a sunat înspăimântător, cam aşa cum ar fi sunat cuvântul “leprozerie”.

Una dintre colegele mele s-a repezit la telefon, a format un număr , a aşteptat puţin, a închis, a format iar, iar a închis. Probabil că linia era ocupată. A început să plângă. Bărbatul ei era inginer acolo, la uzina care avea deja răniţi.

“Atenţie, se închid uşile!” (III)

Răspund, pentru a zecea oară, poate, întrebării unor miliţieni care barează accesul pe anumite străzi – “Dumneavoastră unde vreţi să mergeţi?” “În vizită la un prieten, în Piaţa Romană.” De tot atâtea ori am fost lăsaţi să ne continuăm drumul fiindcă răspunsul meu, ca un fluierat în biserică, îi descumpăneşte şi-i mulţumeşte în acelaşi timp: doi nebuni cu activităţi normale într-un moment complet anormal. Mai bine să ne lase în tâmpenia noastră normală, să ne ducem în vizită la prieteni.
Un singur sergent pune o întrebare auxiliară: “De ce? De ce tocmai acum?” “Fiindcă e ziua lui azi”, mă aud minţind.

*

Blocul cu cinematograful “Studio” la parter.
Am ajuns.
În unghiul drept pe care-l face zidul clădirii cu trotuarul stau pe jos, ca-ntr-o sală de aşteptare prea plină, câteva zeci de soldaţi echipaţi de război. Nu ştiu de unde ştiu asta. Poate fiindcă îmi amintesc de “Atacul de la Smârdan” uitându-mă la ei.
Tocmai au primit cina, nişte pungi cafenii de hârtie din care scot bucăţi de pâine neagră şi ouă fierte. Unii şi-au dat jos căştile, le-au pus pe asfalt şi ciocănesc oul de calota metalică.În liniştea care se lasă pentru o secundă, sunetul ăsta, al cojii care se sparge, e blând şi te îndeamnă la somn.
Toţi mănâncă la fel: muşcă mult din codrul de pâine şi puţin din oul fiert tare.
Rămân cu ochii pironiţi într-un gălbenuş proaspăt muşcat. Salivez. Probabil mi-e foame.

*

Octav e îmbrăcat în negru, ca de obicei.
Pare că ne aşteaptă.
Aduce cafea şi scrumiere. Deschide ferestrele, să avem de unde privi. Vorbeşte despre Ceauşescu la trecut.
Pentru prima dată de când am plecat de-acasă înţeleg că lucrul ăsta devine, cu fiecare secundă, posibil.
Il ascult stând cu spatele, fiindcă mă uit pe geam. Nu e mare lucru de văzut. Un fel de asediu încremenit. La un moment dat se apropie un tanc dinspre Piaţa Victoriei. Câţiva oameni pe mijlocul drumului. Nu se dau în lături. Aproape că nu-mi vine să cred.
Zic tare, fără să-mi iau ochii de la ce se întâmplă, “Octav, uite!...”, apoi tancul loveşte o femeie. Din greşeală. Cred cu toată fiinţa mea că din greşeală. Se retrage câţiva metri şi schimbă direcţia. Femeia cade, frângându-se nefiresc pe spate, ca la fractură de coloană vertebrală.
Octav mă smuceşte de-acolo şi trage pedelele.

*

În noaptea aceea n-am mai ajuns acasă. M-am dus la ai mei să le spun ce se întâmplă afară. Cu riscul că-i trezesc din somn. Nu dormeau. Erau toţi pe scaune, în jurul mesei din sufragerie şi păreau speriaţi. Probabil că-mi dăduseră toată seara mii de telefoane şi cum nu fusesem acasă, îşi imaginaseră cam unde mă aflu.
Le-am povestit tot ce am văzut eu în oraş. Treptat, înflăcărându-mă, i-am zis tatei “Ar fi trebuit să mergi acolo, să vezi: sunt copii de 15 ani care se bat pentru noi. În oraş se moare pentru libertate, şi tu stai aici, nepăsător!”
Tata nu s-a clintit, deşi am avut impresia c-o să mă plesnească. Se uita la mine cu ochii ăia ai lui de husky şi mi-a zis “Libertate? Ştiţi voi ce e aia Libertate?” “Da, i-am răspuns, dacă dispare Ceauşescu, o să ştim!”
“Libertate e atunci când te pişi cu învoirea gardianului, când ştii că după aia n-o să te stâlcească în bătăi!”

Apoi, până pe la cinci dimineaţa, a vorbit numai el.
Mama şi bunică-mea au plecat la culcare şi ne-au lăsat singuri. Când s-au terminat ţigările mele, am început să fumez din ale lui. Fără filtru.
Nu l-am întrerupt niciodată. Când a tăcut, semn că sfârşise spovedania, l-am întrebat doar atât: Ce crezi? Cade Ceauşescu?
Şi-a zis “Da. Altfel nu ţi-aş fi povestit nimic. Cum n-ai ştiut 20 de ani, n-ai fi ştiut nici de-acum încolo”
“Am aproape 30”, l-am corectat eu.


*

Pe peron se strânsese toată gaşca de navetişti, când am ajuns eu. Nedormiţi, buimaci, ca şi mine. Dar niciunul nu alesese să rămână acasă, deşi întâmplările nopţii trecute erau un bun motiv. Cei care trecuseră prin centrul oraşului spuneau că s-au spălat urmele. Mie, nu-mi venea să cred. Tipul cu care mă întâlnisem în ajun zicea că dacă nu se întorc oamenii în stradă, am belit-o. Pe urmă s-a răsucit către mine şi m-a întrebat “Tu? Ce-ai faţa asta? Tot nu pricepi ce se întâmplă?”
“Ba da, cred că încep să înţeleg o mulţime de lucruri, pe care le-am interpretat greşit, până acum.”
Nu ştiu la ce şi-o fi închipuit el că mă refer…
Oricum, eu mă gândeam la tata. Despre care ştiusem până azi-noapte că-i un pierde vară, care a stat în banca lui toată viaţa, n-a putut să fie şef, n-a ştiut să se scoată în evidenţă, comod şi aiuirit, preferase să se înfunde într-o farmacie de sat, numai să nu se facă membru de partid, în timp ce toţi colegii lui îmi fuseseră mie profesori, rectori şi decani în facultate…

Brusc, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 ştiu că nu mai sunt fiica unui târâie-brâu care-şi irosea duminicile aranjând timbre în clasoare, visând să găsească undeva, pe un plic îngălbenit, “capul de bour” .
Sunt, cum zicea chiar el, acum un ceas, petrecându-mă până la uşă şi strângându-mă încet de umăr, prin vatelina paltonului, cu o recunoştinţă pe care n-am s-o uit vreodată, fiică de puşcăriaş.

“Atenţie, se închid uşile!” (II)

Nu-mi zice nimic. Pare stânjenit, dar de cele mai multe ori are, în prezenţa mea, exact faţa asta, încurcată. Cred că e din pricina celor 40 de cm care ne despart în înălţime. Are fix doi metri. Şi eu unu şaizeci.
“Sper să nu te sperii de ce vezi”, îmi spune urcând scările puţin înaintea mea, de parcă m-ar conduce într-o lume necunoscută.
La ieşirea din subteran nu mai înţeleg nimic. E limpede că nu m-a scos în oraş să mă înveselească.
Mulţime grămadă pe mijlocul bulevardului. Ca la manifestaţie. Un tanc. Apoi încă unul, parcă mai mic. Parcă nu e chiar tanc, dar tot o maşină de război este. Camioane pline cu oameni. Pancarte.
“Ce se întâmplă? Unde mergem?”
“Cade Ceauşescu. S-ar putea să fie război . Mergem la Universitate. Acolo e mai rău. O să vezi! Pe urmă, la Octav.”
“Ce să facem la Octav?”
“Să ne uităm de sus. Stă la ultimul etaj, într-un bloc din Romană.”
“Stai un pic! Fă-mă să înţeleg…”
Se opreşte cât să-l ajung din urmă: “Ţie, de când ţi-a luat ăla televizorul, parcă ţi-a luat şi minţile. Habar n-ai pe ce lume trăieşti! Mergi mai repede!”

Îmi vine să plâng. Eu credeam că ieşim în oraş. Poate la un film. C-o să-mi spună iar că, statistic, toată lumea divorţează măcar odată. Că nu fi proastă. Că nu-i sfârşitul lumii.
Dar nu mai avem oraş. N-avem unde să mergem. Mii de voci strigă “Libertate de iubim. Ori învingem, ori murim!”

*

Cerul e brăzdat de trasoare. Aerul miroase ciudat, înţepător, a praf de puşcă, aşa cum va mirosi de-acum încolo zile bune.
Nu vreau la Octav!
Vreau să ştiu ce se întâmplă. Cu o laşitate fără margini, de care nu mă credeam capabilă, mă gândesc că oamenii aceştia nu au nicio şansă. Oricât ar fi de mulţi.
Că Ceauşescu îi va închide pe toţi şi-i va omorî în secret. Sau în stradă. Nu contează cum, fiindcă răul e puternic şi etern.
Asta îi şi strig tipului care m-a scos în oraş: ” Oamenii ăştia sunt inconştienţi! O să-i omoare. N-au nicio şansă!”
Mă ia de braţ, dar nu destul de bine, apucă doar de mâneca paltonului şi mă trage aşa, cam de-o aripă, cum duci un copil prost să stea pedepsit la colţul clasei.
“Să vedem, zice el, n-ai de unde şti! Poate că de data asta o să ţină.”

*

La Universitate un jet de apă se năpusteşte spre mulţimea din faţa Teatrului Naţional. Abia acum pricep de ce am văzut atâţia manifestanţi uzi leoarcă.
“De ce au pus furtunul pe ei?”, îl întreb fără rost, deşi undeva, în adâncul creierului, încep să cred ce văd, adică nu mi se mai pare năzăreală, ca prea-liniştea după amiezii, ca prea-pustiul de la metrou…
“Ca să nu-i împuşte”, vine răspunsul.

*

În spatele baricadei de la Dalles mă ridică în braţe, ca să văd peste capetele oamenilor ceva. Mă uit la asfalt. Sunt nişte pete lucioase. Sigur nu e apă. Nici ulei. Nici motorină.
“Pune-mă jos!”, îl rog, când am înţeles, în sfârşit, că mă uit la nişte bălţi de sânge.

(va urma)

Viscolind zăpada

Pe 6 decembrie, seara, am adormit răsuflând uşuraţi. Dusu-s-a!...
De lene, de oboseală ori de adulţi ce eram, n-am mai verificat ghetele. Cu ceva dulciuri tot ne-o fi procopsit Moş Nicolae şi pe noi! Noapte bună!

A doua zi, bună dimineaţa, băut cafea, spălat, frezat, îmbrăcat, încălţat, dat drumul la televizor…hopa! - în ghete, dulceaţă.

Nu ştiu care maior lucrase cu lingura în chesea peste noapte.
Vasăzică Moşul nu trecuse pe la noi!

Unii, mai visători, au umblat toată săptămâna care a urmat în picioarele goale, sperând să treacă Moşii de la Curtea Constituţională .
Alţii, mai căţărători din fire, şi-au schimbat imediat ghetele cu adidaşi. Nu de firmă, ci de porc.

Puţinii care nu mai credeau în minuni de 20 de ani şi dormeau, pentru orice eventualitate, încălţaţi şi-au luat geanta, cheile, ţigările, ochelarii, codul galben şi sictirul zilei de luni şi-au pornit-o spre niciundele lor, viscolind zăpada.

“Atenţie, se închid uşile!”

M-am întors devreme, cu autostopul.
N-aveam chef de trenuri, de navetişti, de încurajări, de bancuri, de terapie pentru înveselire.
Stau cu ochii în gol şi fumez până se întunecă.
Asta am făcut toată săptămâna. E a şaptea zi de la divorţ.
Probabil că mă uit în neştire la desenele “persane” de sub tălpi. Dintr-odată, mă hotărăsc să bat covorul ăla, ca să fac ceva. Îl rulez şi-l scot în spatele blocului. Mi se pare că-i prea linişte pe stradă. Dar poate să fie şi o simplă năzăreală de-a mea.
Aplic prima lovitură. Ecoul se aude de patru ori. Nu cred că a fost o idee bună. Îl bat cu milă, economisind zgomotul şi furia.
Cerul se stinge treptat. Puţina lumină rămasă e o mizerie. Îmi strâng covorul şi-l salt pe umăr. În sfârşit, trece cineva. Un bărbat cărând un brad pirpiriu. Amândoi arată la fel. Descărnaţi. Trişti.
Toţi trei arătăm la fel. Fără rost. La fiecare pas, vârful bradului bate pământul, ca-ntr-o mătanie. Pare frânt. La fel şi omul. Absolut nepăsător cu bradul lui.

Sună telefonul. Un prieten mă întreabă dacă vreau să văd Coreea de sus. Sau de sud. Sau de nord. Nu aud bine despre care Coree e vorba. Abia înţeleg câteva cuvinte printre păcănituri şi foşnete de telefon public.
Nu pricep nimic, dar puţin îmi pasă. Abia aştept să ies la plimbare. Întreb “Unde s-o văd?” Zice “La Universitate, dar ne întâlnim la Unirii. Pe partea mea.” Asta înseamnă ieşirea dinspre Calea Călăraşi.
Imi fac ochii în silă, să nu se vadă că am plâns iar...

Troleibuzul mă ajunge între staţii. Aşa se întâmplă mereu, când n-am răbdare să-l aştept.
Ia curba lent, parcă n-ar avea niciun chef să înainteze. Are toate uşile deschise şi farurile stinse. Lucru care mi se pare curios.
Când uşa din faţă ajunge în dreptul meu, şoferul mă întrebă “Mergi în oraş?” răspund da şi mă urc din mers. Mă caut de bilet. El zice “Lasă!” . Sunt singurul pasager.

Cobor la Eroilor. Pustiu şi acolo. În subteran nu văd decât patru ceferişti, proţăpiţi lângă barele metalice. Întreb dacă circulă metroul. O femeie cu uniformă albastră şi caschetă roşie zice cam arţăgoasă: “De ce să nu circule?”
Chiar! - mă gândesc, de ce să nu circule?
Trenul soseşte imediat. E luminat şi conţine călători. Trei la număr. Au cel mult 25 de ani, sunt îmbrăcaţi aproximativ la fel, cămaşă bleu şi canadiană neagră. Toţi au genţi negre de voiaj oarecum goale. Ceva totuşi au înăuntru. Poate fi o rachetă de tenis. Aşa mi se pare mie, că singurul obiect care poate deforma o geantă în felul acela e o rachetă de tenis.
Nu se cunosc între ei. Stau la distanţă unul de altul, oarecum simetric, pe ambele şiruri de scaune. La “Izvor” se mai urcă unul. Identic. Acelaşi sac de voiaj. Aceeaşi posibilă rachetă de tenis. Aceeaşi privire. Cămaşă albastru deschis.“Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Piaţa Unirii cu peronul pe…” Mă ridic şi aştept următoarea oprire în picioare. Mă simt aiurea. Nu ştiu de ce.
Parcă n-ar trebui să fiu acolo, cu ei. Parcă totuşi se cunosc unul pe altul şi doar se prefac a nu se şti.
Mă uit insistent la geanta celui mai apropiat de mine. Asta, ca să înţeleagă că îmi dau seama de straniul situaţiei. Ştiu perfect că aceste două cuvinte mi-au trecut prin minte: straniul situaţiei. Cu prea mult de “s”.

(va urma)

Prunăriul

A fost cel mai important palton din viaţa mea.
Din stofă de lână, de culoarea prunei.
Venise în ţară călătorind cu vaporul şi-l primisem la vama Gării de Nord, într-o cutie mare de carton, împreună cu alte mărunţişuri, pentru Crăciun.

Vameşul a spintecat cu un cuţitaş banda adezivă şi-a rămas cu ochii aţintiţi în interior, tăcând încurcat.

M-am uitat şi eu, să văd ce-mi pusese nebuna, ce porcărie subversivă îl înţepenise în aşa hal.

Exact în mijloc, ca un ou într-un cuibar, se odihnea un pacheţel tip cadou, cu fundă şi un bilet pe care scria “pentru vameş”.
Ne-am intersectat privirile. A lui, ostilă. A mea, jenată.
Părea o provocare , din partea cuiva trăitor în altă lume, care nu voia să respecte aparenţele socialismului nostru onest.
“Ce-i aici?”, s-a răstit el.
“Nu ştiu, trebuie desfăcut, să vedem.”
Încă ezita.
“Haideţi, l-am îmboldit eu, scrie clar că e pentru dumneavoastră!”
A rupt hârtia şi a mototolit dedicaţia.
Era un parfum de damă, nu prea scump, dar cunoscut.
A urmat micul circ al refuzului său şi al insistenţelor mele. La drept vorbind, abia aşteptam să răscolească tot coletul, să văd ce primisem eu, dar vameşul pierdea timpul cu izmeneli principiale.

Într-un târziu, pe sub ciocolate, conserve şi ţigări, a apărut şi paltonul.
Îl visam de două luni. Îmi fusese povestit în scrisori, explicat în cele mai mici amănunte , încă puţin şi-mi trecea iarna fără el…
Cum l-am zărit, am lăsat ruşinea deoparte şi l-am luat în braţe aşa cum era, împăturit, ca pe-un ursuleţ de pluş.

Vameşul completa la hârtii.

De bucurie, i-am cedat majoritatea dulciurilor. A mormăit ceva în genul “Pe-ăsta o să vi-l trec la haine uzate”. Mi-am călcat pe suflet, renunţând şi la două pachete de ţigări.

În final mi-a spus “Să-l purtaţi sănătos!”

Timp de o lună, exact asta am făcut. L-am purtat sănătos. Zi de zi. Îmi plăcea la nebunie şi aveam impresia că-mi aduce noroc, că sunt mai frumoasă, mai deşteaptă, mai bună, mai fericită în el.
Era cel mai drăguţ palton din primii mei 29 de ani, primul pe care-l tratam cu grijă şi-l puneam seara pe umeraş.

Pe 23 decembrie 1989, pe la prânz, norocul şi inspiraţia m-au părăsit brusc, deşi eram îmbrăcată cu prunăriul.

Auzisem că se trage în faţa Ministerului Apărării Naţionale şi am ales alt drum, pe la Ho Şi Min. Mă puteam duce spre casă pe jos, pe o variantă sigură, chiar dacă ocolitoare, dar departe de schimbul de împuşcături.
Ghinion: tocmai se mutase teatrul de război, inexplicabil, vreo cinci sute de metri mai încolo, adică pe unde umblam eu.

Când a început focul, chiar n-am ştiut ce să fac, nu era nimeni pe stradă, doar eu şi stâlpul iluminatului public - doi fraieri în picioare.
Atunci a venit în fugă un om din spate, m-a trântit la pămînt, abia am apucat să mă sprijin în palme şi mi-a zis, “Repede, târâş!...Lângă gard.”

M-am mişcat nespus de priceput, pentru cineva care nu făcuse un minut de militărie. Am început să plâng. Omul mi-a zis să tac, că n-au nimic cu noi şi cum se potolesc, plecăm. “Da’ cu cine au?”, l-am întrebat printre sughiţuri, gândindu-mă, absurd, că e prima oară în viaţa mea când stau cu obrazul pe asfalt, în murdăria străzii şi nu mi-e scârbă.
“Cu dracu’ să-i ia, au!... Când îţi spun eu, fugi până la maşina aia.”
“Şi dumneavoastră?” - m-am smiorcăit, înspăimântată şi politicoasă. “Şi eu, normal!”

Am făcut exact cum zisese el şi am scăpat teferi amândoi.

Pe la Favorit ne-am despărţit. Eu încă mai plângeam, fără motiv de-acuma.

Până acasă m-am potolit şi mă şi vedeam aşezată la masa din sufragerie, eroina de la Ho Şi Min, povestindu-mi aventurile în plenul familiei.

Numai că cea care mi-a deschis uşa a fost bunică-mea, care m-a certat îngrozitor că n-am pic de grijă cu lucrurile mele, că până şi paltonul ăsta, nou-nouţ, despre care pretindeam eu că-mi place, deja arată ca şi cum m-aş fi târât cu el pe jos.
Şi toată relatarea mea s-a rezumat la un trist “Păi…da!”

Ziua scrisorilor deschise

A fost odată ca niciodată un băiat.
De fapt, mai este şi-acuma.

Născut în ’87, cu liceul terminat în 2006, a luat calea băjeniei: University College Utrecht, University of California Berkeley, Oxford University. 2006 – 2010.
Mai are niţel şi termină Drept Internaţional, Ştiinţe Politice, Istorie...
Un adevărat tânăr intelectual.

Scrie frumos şi pe blogul lui. Chiar dacă scrie rar în ultima vreme , cam de două ori pe an. Uite şi titluri... ”Manipularea ca principală armă anti-manipulare”. Sau:”Oameni de plastic – o încercare de teoretizare a prostiei” şi „Extremismul miop”.

Pe 2 decembrie 2009 se întâmplă ceva ciudat cu el.

Publică două texte în aceeaşi zi.
Primul, de încălzire, în care zice undeva, spre sfârşit, aşa: „Pentru cei prea tineri sau prea naivi sa isi aminteasca, priviti acest clip despre mineriade.(Dă clipul.)
Povestea revolutiei si cea a comunismului sunt mult mai triste.”

Un băieţel care în 1990 avea 3 ani, produce o evocare pentru noi, cei prea naivi, că de tinereţe nu mai poate fi vorba, despre mineriade. Mai mult chiar, e capabil de comparaţii, bazându-se pe memoria peliculei şi pe memoria vorbită a părinţilor, cumpăneşte evenimentele şi face un clasament. Pentru noi, vezi bine, care, ocupaţi cu trăitul lor, nu mai suntem capabili să discernem tristul de şi mai trist.

Însă adevărata parte insolită a poveştii abia acum urmează...

Al doilea post al zilei de 2 decembrie conţine o ”Scrisoare deschisă din partea unui grup de tineri români care studiază în străinătate”

Cum, necum, băiatul matur, deştept şi studios care-i cita pe Max Weber şi pe Petru Creţia în jurnalul său virtual bianual, se copilăreşte brusc cu o epistolă a cărei introducere cel puţin, aminteşte de publicaţiile pentru şcolari din vremea cravatei roşii cu tricolor:

“Draga Romania,
Nu ne scriem foarte des. Ne vizitam la rastimpuri, dar nu ne mai intelegem de foarte mult timp. Iti scriem acum pentru ca mai mult ca in alte dati trebuie sa deschizi ochii. De ceva timp primim intrebari pe strada, la ore, de la cunoscuti : « De ce la 20 de ani de la revolutie mai votezi comunistii ?» ...” şi bla-bla-bla, si hai-di-ri-di-ra, ţine-o-aşa şi tot aşa.
Urmează comentariile cu felicitări, cel puţin o sută.

Dar nu asta îmi zumzăie mie fals pe la urechi. Nu! Altceva...

Data.

Data, 2 decembrie 2009, îmi mai spune ceva. Ce s-a mai petrecut în acea minunată zi de dinaintea turului II ?

Of, Gugăl, Gugăl, Gugălaş, eşti isteţ de ţucu-te-aş!
Păi în aceeaşi zi mai avem o scrisoare, tot aşa de deschisă: “Scrisoare deschisă a Mariei Băsescu”

Greu trebuie să fi fost, de 2 decembrie, pentru plotonerii însărcinaţi cu scrisul de campanie!

După douăzeci de ani...

Răscolesc prin hârtii vechi. Dau peste nişte foi îngălbenite, bătute la maşină.
Un Olivetti mic, cochet, pe care mi-l cumpărase tata de la “consignaţia” de ziua mea.
“…Şi ce să fac eu cu o maşină de scris?” “Nu ştiu, a zis tata. Vezi tu! Niciodată nu se ştie când e bună la ceva.”
Nu-mi amintesc exact când m-am despărţit de ea.
Pe 23 decembrie 1990 o aveam încă.
Cel puţin aşa scrie aici, în josul paginii: 23 decembrie 1990.
Nu-mi amintesc nici cu ce ne exaspera televiziunea, la un an de la revoluţie, dacă am scris, furioasă, rândurile acestea…

Eroilor tineri

Lăsaţi-i să doarmă aşa, ne-nţeleşi
sub tăcearea de-o palmă.
Născuţii osândei, ai jertfei aleşi –
lăsaţi-i să doarmă.
Lăsaţi-i nenumelui lor obosit
de atâtea-ntrebări.
Redaţi-le tihna finală, cuvântul “sfârşit”,
iertaţi-i de-atâtea coroane de flori.
Lăsaţi-i să doarmă nerăzbunaţi,
neucişi de vreo armă,
negaţi-le viaţa şi moartea. Negaţi…
Dar lăsaţi-i să doarmă!

Se vor împlini, peste câteva zile, douăzeci de ani de la ciudatul nostru decembrie.
Aproape nimeni nu mai vorbeşte despre morţii de-atunci, parcă nici n-au fost ucişi, parcă au murit de vreo boală ruşinoasă – boala nesăbuinţei lor.

Oricum, mai bine ar fi stat dracului acasă, mai bine aş fi stat dracului în casă, lăsându-i pe puternicii lumii să se descurce singuri şi să ne schimbe destinul după alt scenariu. Există întotdeauna “varianta be”.

Ceauşescu ar fi murit de bătrâneţe şi Nicuşor nu putea fi cu mult mai rău.
Şi dacă ar fi fost, ce?
Eram deja antrenaţi.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La întuneric. La ciorbă de burtă din adidaşi de porc.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La scrisori cenzurate. La telefoane ascultate. La cartuşul de Kent care te interna viu în spital şi te externa tot viu.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La care alegorice, la plăcuţe pe stadion, la discursuri interminabile, incoerente, imbecile.
La rău. La tăcere. La umilinţă. La frig. La statutul de lepros.
La rău. La frig.

Şi am fi fost scutiţi, vă asigur, ca, după încă douăzeci de ani, să vină autorul genialei poeme a chiuvetei să scrie, talentat şi plin de sevă:
“Băsescu ar fi trebuit să piardă, era scris în stele. Geoană ar fi trebuit să câştige. Toţi am crezut asta în cele din urmă, intimidaţi de enormitatea puterii celorlalţi. Dar a fost viceversa, şi asta e tot ce contează.

Am luat-o din nou pe drumul cel bun, fie şi din greşeală.”

O încercare băloasă a unuia, de-a ne reacomoda cu Răul, cu Tăcerea, cu Umilinţa, cu Frigul.
Un biet profanator de morminte.

Deus ex machina

Ieri a intrat în prăvălie un flăcăiandru tomnatic, cu părul proaspăt vopsit, să mă anunţe că e sănătos tun, dar vrea să vadă ce noutăţi au mai apărut.
Nu ştiu cum, din vorbă în vorbă, de la prostamol a ajuns la “monstruoasa coaliţie comunistă împotriva unui singur om”.
N-aveam chef de polemici politice şi m-am făcut că nu înţeleg unde bate. Fiindcă a insistat asupra subiectului, i-am zis că eu mă număr printre “ciuruiţi”, aşa că nu-i împărtăşesc opinia.
S-a descheiat la canadiană şi a dat-o într-o parte. Am crezut că vrea să-mi arate că-i înhămat la vreo armă de foc, mică şi competentă, ca-n filmele americane de sâmbătă seara.
Mi-am compus o mutră înţelegătoare dar politicoasă, pregătindu-mă de negocieri.
În fapt, şi-a înfipt degetul mare în cureaua nu prea lată, semn că era stăpânul situaţiei, a rânjit cu lehamite şi mi-a explicat:
“Domnul Băsescu a citat o replică celebră dintr-un film celebru. Dar nu poţi pretinde oricui să fie inteligent. Domnul preşedinte s-a adresat oamenilor cu o minimă cultură cinematografică.”

Apoi a plecat, deus ex machina.
Iar eu am rămas. Proastă.

propunere

Uite ce m-am gândit eu: dacă tot ne ducem zilele, câte ne-au mai rămas, în ţara asta care nu mai e a noastră, nu mai e a urmaşilor noştri, ci a lui şi-a lu’ Cetăţeanu’ (nu identific exact cine e individul ăsta despre care sugera (m)armurierul şef că e cel de-al doilea câştigător al alegerilor), zic să nu stăm cu mâinile în sân, că ne plictisim dracului de atâta nebăgare în seamă şi cine ştie ce boţoroagă mai facem, dăm în depresie, aşa că cel mai nimerit lucru ar fi să ne croim şi noi un partid al nostru.
Avem dintr-un foc (mă rog, asta-i expresia!) cam 5 milioane de victi… membri.
Şi să-I numim în unicul mod posibil, dar cu minuscule: p.c.r.

partidul ciuruiţilor români

Ce-are?!
Păi dacă nici nu mai existăm, cui, ce rău am putea face?
Aşa că aştept înscrieri. Propuneri de siglă şi culori.
Pe urmă, mai vedem…

A doua zi

Pierdurăm!
De ce?
De proşti ce suntem.
Acum nici nu mai contează. Avem tot timpul de pe lume să ne prostim lent dar temeinic în continuare, în aşa fel încât, adânc cufundaţi în mlaştina îmbrobodirii noastre, să ni se pară că ne e mai bine aşa.

La o singură întrebare aştept urgent răspuns, cât încă mai sunt capabilă să pricep câte ceva.

De ce “căpşunarii” , de la culegători de portocale până la medici specialişti, care au ales să muncească în străinătate pentru că aici, cu Băsescu preşedinte şi premier, făceau foamea, l-au votat tot pe el?

Mâncarea Îngerilor

MAI MULT CA TRECUTUL

Anul 1909

Cică s-ar fi născut de Crăciun, într-un sat de pe lângă Bucureşti. Asta a fost varianta valabilă până de Crăciunul trecut, când ne-a declarat solemn că e cu doi ani mai în vârstă, adică, de fapt, împlineşte o sută de ani. “Păi cum aşa?”, o întreb eu. “Uite-aşa! ...”
Apoi, Bunică-mea Babiclonţ a tăcut şi imediat şi-a luat un aer misterios, preocupat de alte-câte-cele, semn că ardea de nerăbdare să fie descusută şi să se lase greu...
“Hai, zic, povesteşte, dacă tot ai început!”.
“Bunica mea – zice - era o femeie foarte a dracului şi n-a fost de acord ca mama să se mărite cu unu’, nu mai ştiu cum îl chema...”
Iar tace şi dumică enervant la prăjitura din farfurie, parcă ar vrea s-o dea de mâncare la vrăbii.
“Continuă, zic, te-ascult!” “Asta a fost! S-a măritat cu altul când eu aveam doi ani şi abia atunci s-au dus să mă declare, dupa ce a găsit pe cineva s-o ia de nevastă.”
Parcă s-a îmbujorat niţel la faţă şi înclin s-o cred.
O întreb pe maică-mea foarte încet, să nu mă audă: “A luat-o razna?” Mama zice “Nu cred, a mai încercat ea odată să-mi spună povestea asta, mai demult...”
“Zi, dom’le, mai departe, nu te mai sclifosi şi nu mai terciui prăjitura aia, că mă scoţi din fire!”
Dacă o cerţi, imediat îşi revine, e ascultătoare şi pe fază.
“N-am nimic de zis, nu e treaba voastră! Asta a fost acum o sută de ani.”
“Vrei să spui că eşti copil din flori? Bastard?”
“Da, sunt copil din flori...”
M-am ridicat de la masă şi m-am dus s-o pup pe frunte, să-i treacă stânjeneala: “De-aia miroşi tu aşa frumos?!” , o-ntreb şi-ndată zâmbeşte uşurată: ”Da, da... cred ca de-aia...”

De Anul Nou însă, nega totul cu înverşunare, susţinând că a vrut să facă un experiment, să vadă cum aş reacţiona eu dacă ar fi aşa. Că trebuie să ne luăm după ce scrie în buletin. Că ce mi-e nouă’ş’opt, ce mi-e o sută...
Aşa că rămâne 1909.

----------------------------------------

Acum doi ani, de Crăciun, adică de ziua ei , purtam acest dialog.
Azi, când a venit băiatul de la firma de pompe funebre cu toate actele înapoi, m-am uitat pe certificatul ei de naştere şi-am văzut că, întradevăr, la rubrica “tatăl”, spaţiul e necompletat.
Poate că n-a minţit acum doi ani, poate că ăsta e adevărul, ar fi putut să împlinească 102 ani pe 25 decembrie 2009.
Dar n-a mai vrut.
Cu câteva zile în urmă mi-a spus “Nu mă mai mângâia, nu mă mai atinge, mâinile mele, picioarele mele sunt acum ale Lui şi mă aşteptă să-mi dea altele bune. Fac şi eu cum pot. Încet-încet!”
Apoi mi-a transmis că-şi ia rămas bun de la o mulţime de oameni foarte apropiaţi ei, dar şi de la unii pe care abia îi ştia, din povestirile mele.
Pe urmă, vineri spre sâmbătă, când încă nu se luminase de ziuă, a plecat tiptil, “încet-încet”, cum zicea, părăsind acolo, între perne, un trup neverosimil de mic, cam cât al unei păpuşi foarte mari.
Ce mi-a rămas de la ea?
O sumedenie de poveşti pe care mi le spunea, răscolind împreună fotografii vechi de dinainte de război şi plăcerea noastră comună de–a mânca îngheţată, despre care mi-a mărturisit, spre final, că e Mâncarea Îngerilor.

Răspunsurile

Astea sunt motivele pentru care prietenii mei virtuali zic că nu-l vor vota pe Băsescu:


“…pentru că românii sunt , până la urmă, oameni de treabă. Aşa că s-or milostivi de-un om profund bolnav.” [underdog]

“…pentru că e un impostor sinistru.” [Mihaela Petrescu]

“ … Pentru că dimineaţa şi seara, când mă spăl pe dinţi, îmi clătesc gura şi scuip , m-am plictisit ca ultimul gest să i-l dedic mereu lui Băsescu.” [Florian]

“…pentru că NU Eba,/ pentru că NU Boc,/ fincă nici Videanu nu mai vreau, deloc,/ pentru că NU Udrea şi nici Pogea. NU,/ nici măcar Berceanu nu mai vreau acu’!/ Anastase, Blaga,Ridzi, goange, Fluturi…/Nu-i suficient, ca să-l luăm la şuturi?” [Ina]

"...pentru că nu-mi curge scuipat din gură." [Florin Matei]

Eu nu-l voi vota, pentru că îmi provoacă frică, acum, când tinde să devină Despot Absolut peste Poporul Suveran.
Pe Ceauşescu doar l-am dispreţuit. Închideam televizorul, renunţam la cele 200 de grame de salam “cu buletinul”, la alimentară…
Dar de Băsescu mi-e de-a dreptul teamă. E un potenţial Ceauşescu reloaded. Cea mai mare parte a ontognezei e deja parcursă.

De ce NU Băsescu

Lucia Verona îmi dă iar o leapşă pe care n-o voi trimite mai departe, în blogosferă, ci prietenilor mei care trec mereu pe aici şi mă fac să scriu măcar la două –trei zile câte ceva, ca să avem unde schimba o vorbă.
Îi rog să scrie, ca întotdeauna, la comentarii, “De ce NU Băsescu”, apoi voi alege cele mai subtile 10 motive, compilînd răspunsurile lor şi le voi afişa pe blog.
Nu-i numesc, fiindcă se ştiu ei care sunt, dar precizez că sunt bineveniţi şi cei care semnează “anonim”, de astă dată.

În ceea ce mă priveşte, nu-mi vine în minte decât un singur motiv pentru care nu vreau să mai fie Băsescu preşedinte.
Să nu-i mai văd pe pedelişti, în postura aceasta:

Să trucaţi bine!

La capătul câtorva ceasuri de lectură şi vizionare, am uitat puţinul pe care-l ştiam despre cum se face un minut de film animat, dar am aflat o mulţime de lucruri despre cum se desface el.

În 25 de fotograme.

Ba nu, în 8! Pe youtube e în 8. Pe televizor e în 50 de semicadre.

Taci, idiotule, ochiu’ omenesc vede una la două semicadre. Adică vede fotograma când pleacă braţul şi p-aia care urmează, cu mesaj subliminal, care te trimite la frigider să-ţi iei îngheţata, n-o vede, o azvârle orb, direct în creier, care ordonă “ţi-e poftă de îngheţată…marş de ţi-o ia din congelator!” şi tu, toanta, te duci, măcar că reclama hoţească, subliminală, era la turism în Retezat, ce vedeai tu cu ochiul pofticios al subconştientului era piscul înzăpezit, nu frişca de pe profiterol, da’ mă rog, aşa e când vrabia mălai viseză, hai să trecem la studiul cheliei.
Aici e simplu! Nu trebuie să fii specialist ca să ştii că, indiferent de unde bate lumina, chelia luceşte. Luceşte şi pe întuneric, de-aia a preferat candidatul Băsescu să apară decerebrat pe panourile electorale, să nu i se vadă chelia.

Prin urmare, acolo unde apare o umbră pe creştetu-i, acolo începe trucajul. Şi tot acolo se şi termină, fiindcă da, braţul lui e lung pe bune, n-a întins nimeni de el cu pixul electronic, pixeluind în portocaliul canadianei.

Dacă n-avea braţu’ lung, nu mai ajungea să pună arătătorul pe sistemul ticăloşit. Trăiam aşa, ca orbeţii, văzând peste tot sisteme ticăloşite, ne căşuna din senin pe Căşuneanu.
În fine, la fotograma numărul 3, acolo unde zice un gură bogată că viteza de deplasare a pălmii prezidenţiale ar fi de 50 metri pe secundă conform trucajului, se bagă altul în seamă, că n-are Photoshopul axă timp.
N-are?! A, bine că ştiu. Îl dezinstalez imediat, că şi-aşa nu vrea să se deschidă.
Şi ce să pun în loc? “After Effects”? After, dacă zici tu. Vasăzică cu mişmăşii de-astea s-a lucrat! Atunci ăia de-i atârnau femeii în barbă nu erau pixeli? Da’ ce erau?
Muci?! Cum, muci?...A, da, că tocmai plângea, aşa e. Lacrimile generează muci.

Ăsta e un trucaj mai complicat, orelistic, nimeni n-a aflat încă de ce nu se întâmplă şi invers…

Să faci din rahat bici

Ei bine, nu ştiu ce s-ar mai putea spune rău despre Traian Băsescu!

Că e un potenţial dictator, că e un demagog lipsit de scrupule şi demodat, pe deasupra – sintagma “poporul suveran” ar fi trebuit demult trecută la borcanul cu formol şi ascunsă în muzeul I.M.L., fiindcă după 50 de ani de suveranitate am devenit alergici la anumiţi termeni, că e mârlan, beţivan, mincinos, ipocrit lacrimogen, grandoman frizând patologicul - altminteri n-ar fi cutezat s-o arunce în Parlamentul European pe biata lui fiică retardată mintal, că e imoral, coleric şi violent…
Toate astea deja s-au spus.

Dar, ca după acest cincinal în care a glisat, fără abateri, pe o singură traiectorie, descendentă, să mai existe un om cu scaun la cap şi foarte multă carte, un disperat curajos care să-i descopere măcar o ultimă calitate – asta chiar nu credeam!

M-am înşelat.
Cărturarul există, în persoana domnului Pleşu, iar găselniţa domniei sale, tipărită în Dilema veche, e redactată în stilu-i fără cusur, de mare cunoscător şi iubitor al limbii române:
“Impresia generală, care e departe de a mă face fericit, este că Traian Băsescu are un important atu faţă de ceilalţi candidaţi: dă impresia unui bărbat adult. Cu defecte, cu striuri caracteriale discutabile, cu moduri de comportare adeseori stingheritoare, cu o carenţă congenitală a gustului pentru armonie, dar adult: trecut de euforiile pubertăţii, de vîrsta gesticulaţiei goale, în care asumi roluri „de efect“, afişezi romantisme misionare, dar te mişti, de fapt, sub tutela altora.”

Cu entuziasmul descoperitorului apei calde, domnul Andrei Pleşu ne strigă marea-i revelaţie: Băsescu e un “bărbat adult”.
Sună cam pleonastic, cred, dar dacă nu făcea nuanţarea cu “adultul”, rămânea doar afirmaţia “dă impresia unui bărbat” şi asta i-ar fi putut aduce unele critici din partea cititorilor, cum că iar ne dă cineva peste ochi cu mitul falic, care şi aşa îi obsedează pe români.

Partea savuroasă a discursului vine imediat, mai jos, unde autorul face un adevărat recital de imaginaţie lexicală, descoperind eufemisme absolut originale pentru:

imoral = “striuri caracteriale discutabile”
mârlan = “moduri de comportare adesea stingheritoare”
scandalagiu = “carenţă congenitală a gustului pentru armonie”

Acest supraomenesc, extraordinar exerciţiu al domnului Pleşu de a transforma, sub o scriitură de mare ţinută, rahatul în bici, pesemne că l-a vlăguit serios, fiindcă în încheiere, autorul declară, neatent:

“Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni.”

Hă, hă, hă! Ce-mi plac glumele dumitale, domnule Pleşu! – cred c-ar putea zice Băsescu, apăsând lipoveneşte pe “l”-urile lui, ca un copil de doi-trei anişori, ce nu poate pronunţa încă “r”-ul.

Palmarea sau palma rea?

Scurt-metrajul cu palma rea a preşedintelui a făcut înconjurul lumii.
Ce-ar mai fi de adăugat, când s-a dovedit că orice român e specialist în efecte cinematografice şi trucaje?
Unii şi-au făcut blog special pentru asta, să explice, frame by frame, mânăreala.
Alţii, cascadori de renume, s-au făcut de cascadorii râsului, uitând că şi-au mâncat tinereţea în faţa obiectivului şi nu în spatele lui.

Cică i-au tăiat braţul lui Băsescu – în photoshop, nu vă bucuraţi! – şi i l-au animat ca şi cum i-ar da o pleasnă scurtă, cu dosul pălmii, puştiului. Cică au cam mâncat fotograme, de cârpaci ce erau.
Aiurea! Când gestul real e rapid, ies mai puţine freimuri. Iaca, o dau şi eu scurt, la plesneală, sperând că vine cineva cu argumente ştiinţifice să-mi explice cum e cu capetele de mişcare şi cu fotogramele intermediare.

În pofida tuturor oamenilor de bine care vor să-l scoată basma curată pe Antimogulul Naţional, s-a ridicat Roberta, să confirme că nu l-a pălmuit, ci doar l-a împins pe ţânc.

De! Unde nu-i cap, degeaba sunt picioare. Roberta e genul care te împuşcă, să nu te mai chinuieşti.

Toată suflarea aşteaptă să apară vreun Spielberg, să se lămurească dacă filmul e „SIFI” sau e documentar horror.

Nu ştiu dacă mai avem timp până de Moş Nicolae să chibzuim cum e mai bine să votăm: cu stângaciul Geoană sau cu dreapta de mardeiaş a lui Băse?

Din nefericire, ştirea despre palma rea a pus în umbră o altă ştire , cea despre palmarea unei fiole de vaccin pandemic de către un reprezentant al presei, cu ocazia şedinţei foto de lansare a „Cantgripului”.
Citim în „Gândul”:
Campania de imunizare la AH1N1 cu vaccinul românesc Cantgrip a început spectaculos. O fiolă de vaccin pandemic AH1N1 din cele 50 aflate într-o cutie arătată presei, joi, ca mostră, de conducerea Institutului Cantacuzino, a dispărut, Ministerul Sănătăţii avertizând că nici doza respectivă, nici celelalte 49 rămase nu vor putea fi folosite, deoarece şi-au pierdut proprietăţile. Astfel, conducerea Institutului Cantacuzino a arătat jurnaliştilor, care au dorit să vadă, să fotografieze şi să filmeze fiolele cu vaccin, o cutie cu 50 de doze. Cutia a fost returnată după un timp, închisă, ulterior constatându-se că în ea mai sunt doar 49 de doze şi că una dispăruse.
Vaccinul trebuie păstrat la o temperatură între 2 şi 8 grade. Acesta este motivul pentru care transportul dozelor de vaccin se face cu o maşină frigorifică. "Doza de vaccin pandemic care lipseşte din cutia care a fost filmată, astăzi, 26.11.2009, la lansarea campaniei de vaccinare împotriva gripei AH1N1 a Ministerului Sănătăţii, desfăşurată la Institutul Cantacuzino din Bucureşti, când presa a fost invitată pentru oportunităţi de imagini, nu poate fi utilizată deoarece a fost ţinută în condiţii improprii", precizează Ministerul Sănătăţii.

Citim şi ne întrebăm: de ce aşa cu grăbire a ţinut Ministerul Sănătăţii să precizeze că doza subtilizată şi-a pierdut proprietăţile?
Ca să-l prevină pe hoţ că vaccinul nu mai face doi bani şi el e total expus gripei periculoase?
Aş! Ca să se pună la adăpost în eventualitatea că omul se duce glonţ cu proba la un laborator particular de analize şi află că a furat...apă chioară.

Habarnalistul de serviciu

Între habarnistul de bodegă, cel care-şi dă cu presupusul la un păhărel pe orice temă, dispus să-ţi vândă un zvon la preţ de informaţie şi habarnalistul care scrie la jurnal, eu îl prefer pe primul.

Măcar acela e nociv doar pentru doi-trei gură cască, Cornei, Dorei, băieţi cumsecade care sparg o sută de mii pe-o ţuică bătrână şi se duc acasă la culcare, pân’ la ziuă uită despre ce s-a vorbit la masă.

Habarnalistul de serviciu, ăsta care ia salar’ de la vreun Mogul de presă, ca să-şi tocească pingelele mouse-ului în călătorii de documentare, hăt, tocmai la zeci de click-uri distanţă, pe site-uri de gospodine, e tare periculos fiindcă emite afirmaţii ca şi cum ar fi în deplină cunoştinţă de subiect.

De pildă, scrie aşa un domn habarnalist la, nici mai mult, nici mai puţin decât Jurnalul Naţional:
“Marile companii farmaceutice, în special cele americane şi vest-europene, trebuie să efectueze un studiu pe oameni pentru fiecare nou medicament pe care îl scot pe piaţă.”

Greşit, domnu’ Mircea Opriş!

Toate companiile farmaceutice, de la cea mai mică făbricuţă de piramidon dintr-o ţară bananieră şi până la marile concerne farmaceutice de ţări superdezvoltate, sunt obligate să efectueze, după studiile preclinice, studii clinice pe om.

Altfel îşi iau “pa!” de la medicamentul pe care intenţionează să-l scoată pe piaţă.

Ia să vedem mai departe: “După mai multe scandaluri în deceniile trecute, în Statele Unite, de exemplu, Drug & Food Administration, o "poliţie" a medicamentelor şi a alimentelor, a interzis foarte multe studii pe animale, dar şi pe oameni”

Iar greşit domnu’ Opriş, greşit-greşit, de două ori în aceeaşi frază.

“Drug & Food Administration” nu e nicio poliţie, e agenţia guvernamentală care controlează orice viitor medicament nou sau orice variaţie a unui vechi medicament, în laboratoarele sale proprii, ca să se asigure că documentaţia teoretică pusă la dispoziţie de fabricant e conformă cu adevărul.

I-am putea zice poliţie dacă ar intra în acţiune după ce produsul finit a început să se comercializeze, dar ea acţioneză anterior chiar fabricării medicamentului.

“DFA” n-a interzis niciodată nimic din ceea ce solicită în mod obligatoriu, în vederea aprobării unui produs medicamentos.

Interzice eventuale încălcări ale protocolului sub care se desfăşoară orice studiu clinic, încălcări care intră în conflict cu drepturile omului.

Avem şi noi un omolog românesc al DFA, Agenţia Naţională a Medicamentului unde, aşa cum zice mai departe panicosul informator al opiniei publice, “nu se cunoaşte numărul exact al experimentelor” efectuate în centrele medicale de cercetare româneşti.

Sigur că ANM nu deţine astfel de date, luând cunoştinţă că s-a efectuat studiul clinic obligatoriu, numai în momentul în care începe să analizeze documentaţia tehnică şi ştiinţifică a produsului care i se prezintă spre înregistrare şi punere pe piaţă.

Nu la ANM trebuia să se informeze despre această evidenţă domnul habarnalist!

În încheierea articolului, fiindcă oricum alta era miza textului, şi anume pomenirea rectorului Facultăţii de Medicină din Timişoara, în legătură cu nişte bani negri – or fi, nu zic nu, dar trebuia cercetat fenomenul punctual, nu extrapolat prin datul în bobi într-o zonă complet necunoscută semnatarului textului, Opriş ăsta aruncă nişte puncte de suspensie ca să facă dezvăluirea mai explozivă: “Compania farmaceutică, de regulă străină, plăteşte un studiu de fezabilitate[…]. Pentru acest lucru se angajează o firmă de studii clinice care, la rândul ei, selecţionează spitalul şi angajează un... investigator”.

Păi dacă aşa se cheamă, investigatorul, investigator?!

Iată : “Investigatorul - un medic sau o persoana care exercita o profesiune agreata in Romania in vederea desfasurarii studiilor clinice conform legislatiei in vigoare, pe baza cunostintelor stiintifice si a experientei in domeniul ingrijirii pacientilor pe care le necesita aceasta; investigatorul este responsabil de desfasurarea studiului clinic intr-un centru, iar daca, intr-un centru, studiul este efectuat de o echipa, investigatorul este conducatorul echipei si poate fi numit investigator principal. ”

De ce să căutăm conotaţii acolo unde nu sunt?

Dacă era cu adevărat jurnalist, domnul Mircea Opriş ar fi putut face lumină în triunghiul „agenţie de control medicament – mare producător – guvern”.
Sau în patrulaterul „studiu clinic - bani mulţi la Centru – voluntar de experiment - bani ioc”.

Dar probabil că onorariul oferit de ordonatorul articolului către ziarist a fost modest, cu bătaie scurtă, politică şi nu merita efortul unei documentări mai aprofundate decât un „dictează-mi şi eu scriu!” ...

E-ternul feminin

S-a băgat toamnă peste tot, aţi observat?
E la liber!
Culoare-n frunză cât cuprinde, soarele-i rumeior şi flăcăiandru dimineaţa, la amurg e blajin şi resemnat, un fel de Soare cel Bătrân, domnitor incontestabil peste mioritica noastră glie. Nu-i aşa că “mioritica noastră glie” sună beton?
N-are Videanu borduri pe ştoc, câtă sintagmă am înmagazinat eu în ultimele zile!
De unde? De unde, de unde!...
Din catrenul lui Foarţă, ăla cu eternul feminin - “Doamnele vertijuri, doamnele deranjuri,/ doamnele invidiosincrasii mai au:/ unele văd roşu, altele oranjuri, /unele văd dublu, cestelalte blau.”, ăsta de-l citai acum, şi tot nu mă satur citindu-l...
Ce-mi place la el cel mai mult e că nu-l înţeleg.
Adică cum vine asta, „doamnele vertijuri, doamnele deranjuri, doamnele idiosincrasii”?
Mă minunam, mă incitam, mă cuprindeau fiorii, dar o exemplificare netă, pe net, nu găseam.

Noroc cu Roxania Iordache, graţie căreia am descoperit că se poate decodifica până şi catrenul ăsta, în sens invers acelor de ceasornic, şi anume:

Azi: „Hai să-i spun eu despre votul meu, al familiei mele şi al multor români: a fost PENTRU CRIN, pentru că merită, pentru că e altfel, pentru că ne reprezintă, pentru că e adevărat, frumos, curat, de dreapta.”

Ieri: „Crin Antonescu justifică pe deplin afirmaţia pe care am făcut-o aseară şi pe care o reiterez cu toată convingerea: este cel mai mare lider politic al României profunde postdecembriste, după Corneliu Coposu. Seniorul ar fi mândru de el. Ştiu asta, pentru că l-am cunoscut îndeaproape şi m-am bucurat de afecţiunea lui.Deci am toată autoritatea morală să fac afirmaţia că urmaşul lui Corneliu Coposu este Crin Antonescu. Pentru care îi mulţumesc.

Acum câteva luni: „Şi în raport cu monarhia, îl prefer pe candidatul Radu al României, candidatului Crin Antonescu, care, de când ţine să candideze la preşedinţie, afirmă că susţine teoretic monarhia. Care-i diferenţa? Diferenţa e de onestitate.
Ştiu, îmi veţi spune de ultimul sondaj Insomar, care indică mari şanse pentru Crin Antonescu. Pe moment. Şi poate şi pe viitor. Votaţi-l! Eu votez pe cine cred că poate duce România la o condiţie înaltă în Europa. Mă gândesc de câţiva ani la candidatura Principelui Radu la preşedinţie, în calitate de candidat unic împotriva lui Băsescu.”

Ei, aşa mai vine de-acasă şi domnul Foarţă! Unele văd „BAU!”. Pardon: „blau”.

...ca să treacă vremea

Toată lumea a comentat în vreun fel răspunsurile candidaţilor la două întrebări stupide, după părerea mea, puse de Turcescu. Aia cu fapta bună şi aia cu reperul moral.
Pretendenţii la tronul cotrocean au fost, toţi trei, penibili şi penibil de ipocriţi.
Acum, aşteptând ora 21, mă întreb:
noi ce-am fi răspuns ?

Pe cine votăm?

Acu’ vreo lună, s-a stricat iar centrala termică. Tocmai într-o zi friguroasă.

Mi-am pus halatul de molton vişiniu, ăla care mă face să aduc mai degrabă a doctoriţă şi-am butonat vreun ceas la ea. Nu că m-aş pricepe, dar data trecută am păcălit-o şi-am pornit-o.
De data asta nu mi-a mers.

Femeia de serviciu care m-a secondat tot timpul cu privirea, sperând să fure ceva meserie, s-a plicitsit la un moment dat şi-a zis “ ’Aideţi, că chem io un băiat!”…
Îl sună. Vorbeşte cu el. Ăla zice că nu poa’ să vină decât peste o săptămână.
“Întreabă-l de ce?” –îi suflu eu.
“Fincă n-are maşină”, sopteşte ea, acoperind receptorul.
“Spune-i că-i plătim taxiul. Ba nu! Dă-mi-l mie, la telefon. “

Mi-a luat vreun sfert de ceas să pricep că are maşina la reparat, că aşteaptă să-i vină piesele din străinătate, că Volvo e singura marcă pentru care nu se fabrică piese decât la “Volvo”, că n-are cu ce-şi căra lada cu scule, că nu merge cu taxiul niciodată, nesuportând să fie altcineva la volan.
“Bun, zic. Ce are maşina dumneavoastră?” Avea un stop spart şi nu ştiu ce, la bară.
“Ăsta nu e un motiv să nu mergeţi cu ea, până vă vin piesele.”
Admite că da, că ar putea s-o scoată din atelier şi s-o ducă seara înapoi.

Apare cam într-un ceas.

Un pirpiriu ochelarist. Adevărat e că cele două lădiţe cu scule atârnau mai greu decât el, la cântar.
Se apucă de demontat şi de explicat cum funcţionează o asemenea maşinărie.
Îl ascultam politicoasă, pe picior de plecare, tura mea se terminase demult.
Din vorbă în vorbă, ajungem , ca tot românul, la Cotroceni.
Zice: “Doamnă, eu am lucrat la Cotroceni mulţi ani.Cam ştiu ce e pe-acolo!”
Zic: Eraţi mecanic de întreţinere ?
Zice: “Nu. Eram sepepist.”
Mă uit iar la el, mai cu luare-aminte…poate mi se păruse pipernicit la prima vedere. Poate o fi vreun vânos. Nu era. Era pipernicit.
“Eu credeam că sepepiştii seamănă toţi cu Kevin Costner”, ii spun.
El zice, misterios: “E, nu chiar toţi!... Uite aici, are un modul, ăsta trebuie schimbat. Daţi-mi o cârpă!”
Îi dau cârpa, dar nu mă las: “Şi ce făceaţi acolo, la Cotroceni? “
El, strâmbându-se la o şurubelniţă în cruce, îmi explică: “Diverse. În ’91 am terminat Dreptul.”
Şi-atunci cum de îmi reparaţi mie centrala?
“Cu zece, precizează. Am terminat cu media zece.”
“Bravo, zic, dar cum de reparaţi centrale?”
“E o pasiune. O să vedeţi că nu vă cer mult pe intervenţia asta. N-o fac pentru bani."
“Bine, zic, aş fi mulţumită să funcţioneze ca lumea, nu să mă coste foarte puţin. Mai ziceţi de la Cotroceni!”
“Adică să dau din casă, râde el... Uite, de pildă Iliescu. Ăsta a fost cel mai disciplinat. Nu ne ieşea din cuvânt. Îşi anunţa din timp plecările… Moşu’ lucra ca la carte! De fapt, a fost singurul care s-a priceput la ceva.”
Parcă mă făcuse curioasă, deşi nu credeam o iotă. “Dom’le, zic, da’ e adevărat că e sărac şi cinstit?”
“Pă cuvânt de onoare: da! Chiar nu s-a băgat în nimic. Ştia, vedea, se făcea că nu ştie. Vă spun, avea clasă!”
“Şi Constantinescu?”
“Şi Constantinescu şi-a văzut de treaba lui, dar nu era ca Ilici. N-avea şcoală.”
“Şi povestea cu Ţigareta?”, îl tatonez eu.
La întrebarea asta tipul s-a dat jos de pe scaun şi-a zis că o să-mi schimbe două siguranţe Moeller, să închidem calculatoare, lumină, tot.
Insist: “Cum a fost cu Ţigareta?”
“Cu Ţigareta au fost arme. Gata! Acum n-o să mai aveţi probleme. Reglaţi temperatura numai din termostat.”
Bine, dar a fost sau n-a fost amestecat Constantinescu?

Pişpirelul se spală pe mâini intens, mă priveşte prin oglindă, ca-n filme şi-mi răspunde aşa: “Haideţi, doamnă, lăsaţi-o-ncolo, ce dracu’!...”
După care schimbă şi siguranţele alea două, repune centrala în funcţiune, îşi ia banii cuveniţi şi pleacă.
De-atunci a trecut , cum spuneam, o lună.
Centrala merge brici.
Dar nici până în ziua de azi n-am înţeles ce-a vrut să zică ăla cu “…lăsaţi-o-ncolo, ce dracu’"…