Ca focu'!

Un titlu din Gândul zice că Elena Băsescu a recitat la Bruxelles “Limba noastră”.

Asta da ştire!

Nici nu mai contează dacă a recitat-o sau a citit-o.

Nici nu te mai gândeşti dacă e bine s-o ţinem ca gaia maţu’,  în Parlamentul Europei, cu fraţii noştri moldoveni, tocmai acum.

Era de aplaudat şi  de necrezut că şi-a folosit vocea ei uşor behăitoare, ca o sârmuliţă pe alocuri ruginită, pentru a o edita din buze pe toată.

Dar, dezamăgire. Mai jos, în articol, se specifică exact care au fost cele patru versuri care-au impresionat-o pe micuţă: alea care încep cu “Limba noastră-i foc ce arde…”

Tot merită un ropot de aplauze. Pentru sinceritate.

Mica vs. Marea Unire

Cred că, după acest 24 ianuarie 2011,  singurul loc unde ar mai putea face Băsescu o baie de mulţime - şi să-i iasă -  e… în baie. Numai că acolo până şi Împăratul merge singur.

Dacă de ziua Micii Uniri (brusc, toţi hronicarii portocalii se înghesuie să-i precizeze mărimea), în dulşili târg al Ieşîlor, Jucătorimea Sa, Întâiul Stătător în Stat – vorba Gunoierului Şef Unic acreditat pe sectorul 3, a sărit peste câteva coroane şi-a depus doar una, de frigul huiduielilor, mă-ntreb cum şi unde va sărbători el Marea Unire, peste unsprezece luni?

În garaj,la Cotroceni, cu doi şoferi şi-o cameristă?

Sau o să se scuze că n-a putut participa la marea sărbătoare naţională fiindcă citea, în paralel, Codul Penal (din instinct de autoconservare), Codul Civil (din curiozitate) şi Levantul (fiindcă nu-l terminase încă) ?

Doamne! Abia acum îmi dau seama ce-am scris. Am scris că peste UNSPREZECE LUNI, Băsescu va fi, încă, preşedinte.

Spuneţi-mi că e o prostie!

Politica de birt

N-o mai fac băieţii tomnatici şi alcoolişti  cărora le lipsesc, sorescian, trei, până la opt dinţi din faţă.

O face însuşi capu’ la famiglia portocalie, direct de la shopping, cu toţi dinţii prezenţi şi prezidenţi, gata de muşcătura finală.

Dacă ar fi păsări, miniştrii direct vizaţi ar pieri pre limba lor,  căzută în propriii gâţi, după netrebnică folosinţă.

Numai că ei, nişte râme fără limbă, n-au decât să intre în pământ, ceea ce au şi făcut. Nu de ruşine - ruşinea e un sentiment necunoscut târâtoarelor - ci de frică.

S-a lăsat liniştea peste iaurturile Danone, peste untul Milli, peste brânza Făgăraş de Monor. Rânjitorul naţional a prelevat din raft ca şi cum ar fi tăiat capete şi televiziunile n-au găsit cu cale să ne arate ce cumpărase întâiul stătător în Stat, pe când arunca cu flori de portocal înspre sine şi cu pietre în slugile portocalii.  

Au preferat să rămână aşa, obiectiv uimite şi democratic stârnite, că tot se aflau întâmplător pe lângă standurile de lactate.

Dacă tot m-am făcut spiţer...

Am găsit pe blogul Simonei Ionescu, popularizat, un text care circulă pe net:  “Cum suntem furaţi pe reţete medicale”.

M-am cam supărat. Pe urmă mi-a trecut şi m-am gândit că, din când în când, ar fi bine să vă iniţiez în tainele ipostazei de “pacient la farmacie”. Să ştiţi cum să utilizaţi la maximum serviciile unei farmacii, cum să nu vă lăsaţi seduşi, duşi, şi…

Prin urmare astăzi vom vorbi despre

MEDICAMENT

Medicamentul este, conform Legilor lui Murpy, o substanţă care, injectată unui şoarece, produce un articol ştiinţific.
E cea mai simplă şi mai exactă definiţie pe care am găsit-o.

La un moment dat, după studiile in vitro, urmează studiile pe animale de laborator şi abia apoi cele pe oameni. Treaba asta durează ani şi costă mult. De aceea, când apare prima oară pe piaţă o moleculă nouă în terapeutică, un produs nou, original, costă mult.

Producătorul intenţionează să-şi recupereze cât mai repede cheltuielile cu cercetarea. Nu mă întrebaţi de ce. Din acelaşi motiv din  care noi preferăm să ne vindem maşina sau casa cu banii jos şi nu în rate.

La întrebarea nerostită – “Nu cumva preţul e cam exagerat?",  răspunsul meu este  - “Ba da!”. Dar  şi morcovii costă exagerat de mult, în piaţă. Şi carnea, şi pantofii…

După câţiva ani,  licenţa poate fi vândută şi alţi fabricanţi vor scoate cόpii ale acelui medicament, teoretic identice, dar care vor avea, obligatoriu, o altă denumire comercială. Aceştia vor cheltui cu mult mai puţini bani pentru producţie, fiindcă nu mai fac decât studii comparate de bioechivalenţă şi biodisponibilitate cu originalul.

De ce îndrăznesc să spun “teoretic identice”? Fiindcă, deşi vor folosi aceeaşi substanţă activă (substanţa purtătoare de acţiune terapeutică) şi aceiaşi excipienţi (substanţe auxiliare, fără efect asupra organismului, care asigură obţinerea formei farmaceutice dorite şi controlează durata şi locul cedării substanţei active), aceste componente, în starea lor de materii prime, au proprii lor parametri de calitate, printre care puritatea, mărimea particulelor ori solvenţii cu care s-au făcut recristalizările nu sunt lipsiţi de importanţă.

Aşadar, medicamentul X produs de firma A şi acelaşi X,  produs de firma B sunt, în cel mai fericit caz, 99% identice.

Este motivul pentru care mulţi, foarte mulţi pacienţi susţin sus şi tare ( uneori te scot din sărite cu convingerea asta!) că medicamentul X – producător A le face bine, în timp ce acelaşi medicament X – producător B e apă de ploaie.

N-o fi efectul placebo de vină? Are şi el o mare contribuţie, dar nu poate fi absolutizat.

Eu vă sugerez să preferaţi întotdeauna varianta recomandată de medicul curant, iar dacă aţi ales sinonimul altui producător, mai scump sau mai ieftin, să-l anunţaţi şi pe el.

Dacă tot am pomenit de scump şi ieftin, poate că e momentul să demolăm mitul “românesc – ieftin, de import – scump”. Azi, datorită politicii îmbârligate de stabilire a preţului unui medicament românesc sau de import pe care o face ministerul sănătăţii, ne întâlnim frecvent cu situaţia opusă, în care medicamentul străin e mai ieftin decât cel indigen.

O ultmă precizare legată de preţul medicamentelor. Indiferent ce spun reprezentanţii Sănătăţii sau ai Caselor de Asigurări de Sănătate, niciun medicament, indiferent de provenienţă, nu intră pe piaţa românească fără a obţine, în prealabil, un ordin de preţ cu amănuntul din partea ministerului de resort. Iar dacă unele produse vi se par strigător la cer de scumpe, să ştiţi că organele abilitate să controleze piaţa farmaceutică au aprobat, printr-un ordin ministerial, exact preţul acela, care este unic pe tot teritoriul ţării, în cea mai luxoasă farmacie din Mall sau în cea mai amărâtă, rătăcită într-un sat.

Când doriţi să vă cumpăraţi reţeta compensată, solicitaţi-i fără rezerve farmacistului să vă calculeze preţul pe care urmează să-l suportaţi personal,  în toate variantele posibile. Are obligaţia să le simuleze pe toate, indiferent cât ar pufni şi ţîţîi nerăbdătorii de la coadă.

De asemenea, este obligat să vă furnizeze toate informaţiile de care aveţi nevoie în legătură cu modul de administrare, eventuale contraindicaţii, incompatibilităţi.

În încheierea primului “curs”, dacă aţi avut răbdare să ajungeţi cu cititul până aici, iată bonusul:

-dacă eşti bolnav cronic sau dacă utilizezi destul de frecvent serviciile farmaceutice, autoarondează-te  unei farmacii. În timp, personalul te va considera un  “pacient fidel” şi te va trata cu mult mai multă atenţie şi grijă. Tot aşa, cu vremea, omul în halat alb memorează că ai ulcer sau că eşti hipertensiv, că suferi de astm sau diabet şi nu va trebui să-l atenţionezi de fiecare dată  cînd cumperi un sirop contra tusei că vrei să fie fără zahăr sau să nu conţină ceva care creşte tensiunea.

A, şi încă ceva: dacă vi se pare că aţi fost tratat cu foarte multă atenţie şi că aţi “hingherit-o” cam mult pe farmacista din ghişeu pentru o cumpărătură de nouă lei, nu-i lăsaţi restul, până la zece. Păstraţi acest obicei românesc pentru alimentară, frizerie, brutărie…

Aştept întrebări şi sugestii pentru sâmbăta viitoare.

Nu mă supăr dacă singura sugestie va fi: “Încetează!”

     

Scrum

Plăcile de faianţă din bucătărie erau albe, pătrate, cu latura de cinşpe. Poate de doişpe. Au trecut de atunci douăzeci şi unu de ani, nu mai ţin minte cum arăta faianţa socialistă.

Iarna, în dormitor, erau cinci grade şi nu intram acolo decât în aprilie, să văd ce se mai întâmplă în colţul casei.

Locuiam în sufragerie, la unsprezece grade, cu Noro cu tot, căţelul despre care v-am mai povestit. Era un câine pierdut în Revoluţie, îl recuperase un prieten de pe stradă şi mi-l făcuse cadou.

Pe faianţa din bucătărie am scris cu marker negru textul la “Imnul golanilor”, ca să pot să-l repet când vin de la muncă, până se încălzeşte mâncarea, până mâncăm, până se ismeneşte Noro la morcovii lui din orez.

A doua zi, pe seară, mă duceam în Piaţă, ştiam textul, nu-mi era ruşine de cei din jur.

Uneori ploua rău. Stăteam pe călcâie, să mă ud cât mai târziu.

“Te-a luat de la picioare!” – zicea mama, când mă auzea tuşind.

“Nu te mai duce!” – asta n-a zis niciodată. Mama n-a zis niciodată “NU TE MAI DUCE!”, fiindcă tata era încă viu, fiindcă ar fi privit-o ciudat, ca unul care a plătit deja, la Canal, în Deltă.

Aşa că m-am dus în toate serile acelea.

Că poate contează.

N-a contat!  

Noro a murit de infarct. Mor şi ei de infarct, exact ca oamenii. Ţipă sfâşietor, de câteva ori, apoi nu mai respiră. Exact ca oamenii.

Am spălat “Imnul golanilor” de  pe faianţă când am schimbat apartamentul.

Nu l-am spălat ca să las faianţa curată, ci ca să-l iau cu mine.

Drept să vă spun, speram ca, sub titlul “A murit Paţurcă”,  să am zeci de comentarii.

Dar SFÂNTA UITARE  ROMÂNEASCĂ funcţionează normal.

Semn că mai avem resurse de a răbda umilinţa.

A murit Cristian Paţurcă

                 "Ar trebui să vină-n fruntea ţării

                   Cei ce-au murit în 45 de ani
                   Sfârşiţi de terorismul mutilării
                   Acestei naţii blânde de golani."

 



Domnul Peşchin

Domnul Peşchin e unul dintre cei mai dedicaţi crescători de albine şi unul dintre cei mai incomozi pacienţi pe care îi întâlnesc.  Vine cu o listă scrisă pe foaie de mate, dictează fiecare produs, îl suceşte pe toate feţele, se uită la concentraţii, se uită la ceas, fiindcă la trei are autobuz, face observaţii asupra informaţiilor din prospect, în cele din urmă îl vâră în sacoşă şi trece  la următorul.

Poartă cămăşi bej şi cravate cu dungi maro indiferent de anotimp, doar că iarna adaugă un fular în carouri pe sub haina de piele şi-l încurcă mănuşile care-i cad mereu pe jos.

Domnul Peşchin a predat maşini şi motoare navale până cu un an înainte de-a deveni student domnul Băsescu. În anul cu pricina, domnul Peşchin a fost numit în minister, iar domnul Băsescu a putut copia liniştit la examenul scris de maşini navale.

Aşa zice el, bătrânul Peşchin, că, dacă mai stătea un an în învăţământ, Băsescu rămânea să tragă barca pe uscat, fiindcă la el cădeau băieţi de amirali, un golan ca Băsescu n-avea cum să treacă.

Azi domnul profesor şi-a refăcut rezerva de vitamine, enzime şi minerale, s-a uitat la ceas, a văzut că mai are cinci minute rezervă şi a recunoscut că i-au tăiat zece milioane vechi din pensie, direct în cont, fără explicaţii.

E vesel cum e el de obicei, are o veselie care te scoate din fire, pe el îl amuză orice, mai ales Băsescu, al cărui  noroc s-a consumat demult,  în anul în care a dat examenul la motoare navale cu altcineva, reuşind să-l treacă,  iar anii ăştia,  de când s-a făcut preşedinte,  nu-s decât o capcană  care-l va ajuta să cadă şi mai de sus!

Domnul Peşchin îşi scoate fularul, îl  îndeasă în sacoşă -  e prea cald pentru fular, deşi e ianuarie -  şi aşteaptă de-a dreptul amuzat să-i vină înştiinţarea în scris  că i-a luat repetentul din pensie, ca să facă o plângere la NATO.  

Pentru că, mai zice el, în timp ce pare oarecum precipitat , căci nu i-a mai rămas decât un ceas până-i pleacă autobuzul, suntem singurii militari din NATO care au fost astfel batjocoriţi.

Răspuns lui Cody, care voia să-şi şteargă blogul

(Lui Cody)

...Nu-s mai pornită acum, decât în ziua în care m-am născut, fără să mă întrebe nimeni dacă-mi convine locul şi timpul.
Atunci am protestat energic, m-am încăpăţânat să mor, am refuzat să respir, să ţip, eram un doo kile de carne care strânge din gingii şi vrea la incinerator.

O doctoriţă cu nume rar, CAREBA, mi-a zis futu-ţi paştele mă-tii de copil, nu-mi faci mie mortalitate pe secţie!

M-a băgat în incubator şi a tras de mine trei săptămâni.

M-am luptat cu toate puterile să plec, jur!
 

M-a dovedit, fiindcă era mai mare şi mai rea ca mine, medicina era mai la început, nu existau atâtea scuze, atâtea comparaţii, nu ştiau mamoşii români de clinicile din Viena, iar dacă se dovedea că ştiu, venea securistul spitalului să-i întrebe de unde...

M-a trimis în schemă cu ură şi disperare, nu-i plăceau eşecurile, era o nesătulă câinoasă, ziua asista naşteri şi noaptea, acasă, făcea avorturi ilegale şi puşcăriabile, n-avea Dumnezeu, n-avea Diavol, avea doar aşa, un fel de beţie a succesului, o foame de-a fi adulată, era o dictatoare periculoasă care pe inspir asculta foşnetul chiuretei - noaptea şi pe expir zbiera ca o apucată "Împinge, fă!" - ziua...

M-a dus mama la ea, să mă arate când aveam patru ani şi recitam Zdreanţă, de Arghezi, impecabil.

Era exact aşa cum mi-o aminteam cu papilele neevoluate ale minţii mele din incubator:  un monstru îndesat şi asexuat care priveşte lumea cu furie, prin roţile negre ale unei biciclete…

Când vrei să tragi obloanele, Cody, te uiţi înapoi, să vezi cât i-a costat pe unii să te facă să ţi le permiţi.



Casa de asigurări de sănătate a fugit de-acasă

şi n-a lăsat niciun bilet de adio pe uşa din Strada Brânduşelor, numerele 2-4, vizavi de Mall-ul din Vitan.
Portarul blocului de firme de succes, unde înnopta şi Sănătatea Asigurată a bucureştenilor nu ştie nimic, nu poate da relaţii, indiferent cât de atent ai fi cu eventualele lui informaţii.

Încerc să-mi imaginez cum au plecat spre “undeva” pereţi întregi de dosare, calculatoare, birouri, tastaturi, ceşti de cafea, capsatoare, cuiere, aviziere, pixuri, ştampile dreptunghiulare, vaze de flori, plus un camion de pluşuleţi - ursuleţi, răţoi  şi moşi crăciuni dansatori-cântători, primiţi cadou la ultimele sărbători,  agrafe de păr, oje de unghii, hapuri de cap, printuri cu bancurile de pe net, borcane de nes şi borcane de zahăr, linguriţe, tampoane, cutii de bomboane neterminate, fărămiturile de fursec din sertare, cărţile de vizită şi sulul de hârtie igienică şi nu s-a găsit nicio liftieră să-i întrebe pe mutangii  “Voi cu cine faceţi banking?!”

Fără subiect

Scriu acest post fără subiect, pentru a le mulţumi tuturor acelor anonimi care  au accesat contul Zânei şi-au ajutat-o să cumpere un  magnific carton de dulciuri de la o cofetărie  de lux, pentru  noi, “faghmacistele” ei.

Vă asigur că e plină de vitalitate, are de gând să prindă vremuri mai bune  şi e decisă să devină utilă  oricui i-ar solicita ajutorul, acum, că are bani.

Vă mulţumesc şi vă rog să continuaţi!

Minerva Tănăsescu

BRD, Agenţia Piaţa Mihail Kogălniceanu, IBAN RO51BRDE410SV92903454100 în lei, SWIFT BRDE ROBU.

Românul s-a născut... şi tot aşa o să moară

Dacă mai aud pe vreunul zicând că românul s-a născut poet, nu ştiu ce-i fac!

Românul s-a născut anatomopatolog.

Practic, toată viaţa lui se învârte în jurul acestei ştiinţe care studiază ce se întâmplă cu omul când dă boala peste el.  Nu zic că stă chiar nepăsător dacă-i  povesteşti un can-can, acolo, cu Adriana şi Imre, cu Boc şi ursuleţul de pluş , dar nu cască ochiul, cu adevărat,  decât la biletul de internare.

Bun, e de înţeles că a luat acum un an poziţia la pândă, când a observat că Băse nu-şi dă glicemia în vileag.  

Individul ăsta, pe lângă faptul că e preşedinte, duce o viaţă destul de aventuroasă, din punct de vedere medical. Şi-a târât sciatica (?!?) până la Viena, pe tiroidă i-au decimat-o cu succes, nu ştie nimeni câte cuburi de gheaţă consumă în total pe zi, aşa că e normal să te întrebi uneori dacă are sau nu ceva la ficap. Fiindcă numai un suferind cu ficapul se scobeşte cu CELĂLALT capăt al beţigaşului de curăţat urechi, în urechi şi insistă, obsesiv, pe aspectul ăsta. Mai are şi bubuliţa aia pe chelie pe care uneori i-o acoperă la machiaj, alteori nu, câteodată cică venele pe gât îi devin turgescente când vorbeşte la popor…

(Că veni vorba: televizorul îngraşă. Nu dacă-l consumi, ci dacă te dă la el. Adică tu poţi să fii ca Hoară, pe micul ecran arăţi ca Cseke. Acuma, prin deducţie logică, dacă arăţi ca Hoară la tv, înseamnă că eşti… aproape nu mai eşti!  Exact cum s-a întâmplat cu Hoară.)

E de înţeles, deci, să fie românul preocupat de sănătatea primului om în stat, al celui de-al doilea  şi tot aşa, mergând până la ministrul agriculturii, chit că e posibil să nici nu avem unul. Dar să stea  cu sufletul la gură pentru orice atac de panică, de parcă ar fi un jaf armat, asta nu mai e semn de normalitate, ci de boală.

În rest, multă sănătate doamnei Teo!

Adevărul gol-gugăluţ...

De  câteva zile, dacă scrii “râme” pe Google , dai numai de Băsescu, povestind  la televizor  cum doi colegi de-ai lui, nemţoaica şi franţuzul, vor să stăm ca râmele, dar nu s-au obosit să-i comunice mai întâi domniei sale:  “Uitaţi-vă-ţi,  Domnule  Preşedinte Traian, noi ne-am gândit aşa şi pe dincolo…”

Dacă  vrei neapărat să te documentezi despre “râme”, n-ai ce face, scrii “Băsescu”  şi afli.

Că râmele au o mare capacitate de adaptare la mediul înconjurător, dar, dacă dă un îngheţ, îngheaţă. 

Că mănâncă în general gunoi, că preferă resturi de legume şi gunoiul cornut. Însă nu se specifică dacă în saramură sau natur.

Că sunt cosmopolite. Pe bune! Aşa scrie: “Râmele sunt cosmopolite. Totuşi există regiuni unde lipsesc aproape cu desăvârşire.”

Că au, la sol, numeroşi duşmani: cârtiţele, mai ales…

Ei, când am mai citit-o şi pe-asta cu cârtiţele, n-am mai avut nicio îndoială: ăştia suntem noi!

Păi nu de la Râm ne tragem?

Zâna revine, cu urări…

“Dă-l în Paradisu’ mă-sii de mârlan! Nu ştie să facă nici pluta…”

Asta e urarea Zânei pentru cotrocean.

Vouă, celor care i-aţi asigurat “o iarnă fără griji”, vă doreşte să fiţi toată viaţa cel puţin atât de fericiţi cât a fost ea, de Revelion, când şi-a dat seama, brusc,  că-şi poate permite un consult la cabinetul particular al doctoriţei Monica Pop.

Superrăutăcism, înainte de culcare

Ştirea cu care se deschide ultimul grupaj de ştiri al zilei, la o televiziune de ştiri care zice că se respectă:

”Şerban Huidu se simte din ce în ce mai bine.”

Se simte din ce în ce mai bine de două zile. Se simte bine ascendent, rectiliniu şi uniform de 48 de ore, adică de 28880 de minute, respectiv de 172800 secunde, ca să mă exprim pervers, ca pe Târgu Ocna.

Nu pot să nu remarc că nici când era sănătos ca un taur, fără cască de protecţie, doar cu reflectorul pe cap, mulgând mediocru şi plicticos din osânza trecută a succesului la “Cronica cârcotaşilor”, Huidului nu i-a fost mai bine ca acum.

Dacă şi peste două săptămâni o să mai ţină capul de afiş la ştiri, eventual cu enunţul “S-au scurs paisprezece zile de când Huidu se simte atât de bine, încât are de gând să dea în judecată Antena 3, fiindcă i-a înscenat un accident de ski, la Innsbruck”, înseamnă că nu contează în ce partid activează tac-su, contează că e membru de partid.

Afară ninge spi(l)cuit…

…eu răsfoiesc  ziare.

( De-alea care nu-s bune nici la curăţat cartofi pe ele, nici la spălat geamuri…)

Un an ca dracu’ s-a sfârşit,

Începe altul, tare.

Totuşi! Ce nu ştie Haita care ne conduce/ aiureşte de cap/prosteşte pe faţă/minte cu neruşinare/încearcă să ne extermine: uite, asta.

N-am citit decât titlul articolului şi m-am îngrozit. Absolut toate minciunile optimiste pe care le-a lătrat la “cumpăna dintre ani”, în timp ce “românii se distrau pe cinste “, cum zic jurnaliştii cu lexic de criză, vor deveni pardonabile. N-avem cum ieşi tocmai noi din…,  în 2011, nişte prăpădiţi, când însăşi Coana Europă, intră iar.

Dirijorul (2)

Restul. Ce n-am zis ieri, deşi a fost prima amintire care mi-a trecut prin cap, când am aflat…

Ultima zi de şcoală dintr-a şaptea. Nici pe vremea aia nu prea veneai la şcoală în ultima zi, decât ca să ai de unde pleca în gaşcă. Nu la film! La film chiuleam în restul anului. În zile obişnuite. În Kiseleff mergeam înaintea vacanţei de  iarnă. Era mai aproape de liceu, mai bine reprezentat în materie de derdeluşuri. Da. Se cărau unii  cu sania după ei,  la şcoală. Cei care stăteau aproape şi veneau pe jos. Nu-mi amintesc cum se vârau săniile în şcoală. Dimineaţa, directorul Tucaliuc ne aştepta la uşă, ne controla de bentiţe, de matricole, dacă erau detaşabile, marş acasă şi  ţi-o coase.

Nu se punea problema să  palmezi o sanie.

În vara aia, cinşpe iunie, ultima zi de şcoală, ne strânseserăm deja vreo douăzeci de inşi, planificaserăm un Herăstrău, cu bărcile pe lac. Nu ne tăia capul la mai rău de-atât. Pupatul, pe sub sălcii, încă nu devenise  sport de masă.

Ionică a apărut în ultimul moment. Noi  eram deja pe picior de plecare.

Arăta foarte ciudat. Distrus şi cu o bască pe cap, trasă peste urechi.

Venise până la şcoală doar ca să ne spună că nu poate merge cu noi.

De ce?  N-a răspuns în cuvinte. Era peste puterile lui. Şi-a scos basca din cap cu gestul unui mutilat care-şi expune infirmitatea spre a beneficia de milă şi compasiune.

Era chel.

Îl obligase taică-su, domnul Marin Constantin,  să se radă în cap, drept pedeapsă că rămăsese corigent la biologie. 

-  Lasă, bă, că te luăm ş-aşa!

A început să plângă.  În mai puţin de un minut, plângea în  hohote, ca o fată, ştergându-şi lacrimile şi mucii cu basca lui bleumarin.

Noi, înţepeniţi ca un sobor de doctori, căutam o soluţie. Care, evident, nu exista.

-  O să-ţi crească pân’ la toamnă! – a zis unul dintre băieţi.

I-a trecut brusc paraponul şi s-a înfipt în ăla, să-l sfâşie:

- Da?  Îmi creşte până la toamnă? Şi io până la toamnă ce fac? Ce gagică se mai uită la mine, în halu' ăsta?

Avea dreptate. N-arăta prea grozav.

- Du-te şi vorbeşte cu vaca aia de biologie. Roagă-te de ea să te mai asculte o dată. Să te treacă.

În momentul ăla, iar s-a aşternut pe plâns, mai ceva ca prima oară:

- Am vorbit. M-a trecut… DAR ACUM SUNT PEDEPSIT PE NEDREPT!

Părerea mea, despre reveliorgia dinesciană

lui ElZap

De-ai adormi, iubito, pe linia ferată,

Te-aş îmbrăca în carne!  În carne de viţel.

Dar nu aşa, în priză directă, dintrodată,

Ci blând cocoloşită în praporul  de miel.

Sunt tânăr, doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,

Oricât mi-ai spune, trenul nu bate din copite.

Un impiegat de ceară te-ngroapă într-un ied

Şi lasă bariera pe genele-ţi vopsite.

Am încurcat poemul? Prea multe animale

s-au năpustit în hăul eviscerat şi ud?

E sânge? E miracol? E hrană sau fecale?

Vorbeşte-mi clar, iubito, că nu te mai aud.

Dirijorul

Ascult la “ştiri” necrologul modest al maestrului Marin Constantin, scris probabil de cineva care  s-a emoţionat când România a luat onorabilul loc patru la Eurovision, prin ţipetele sfâşietoare ale unuia, Trăistaru, dar aude pentru prima oară de  Marin Constantin şi de corul “Madrigal”.

E drept că  aşa, luat pe nepregătite, e greu să te documentezi  rapid.

O întrebi pe coana “Wiki”, cea care  te lămureşte cu generozitate  despre toţi artiştii români, inclusiv despre  Nicolae Linguraru (Guţă, pe numele lui de scenă).

Ce se spune acolo despre Marin Constantin?

Iată: “a fost un muzician, compozitor și dirijor de ansamblu coral român, fondator, dirijor și director pe viață al Corului Național de Cameră Madrigal. Este un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian și baroc, precum și muzica tradițională românească. Activitatea sa a fost apreciată entuziast de critici muzicali din intreaga lume, fiind distins cu numeroase premii și distincții interne și internaționale. Și fiul său, Ion Marin, este un dirijor renumit (austriac).”

Atââât?

Atât.

Şi la „Madrigal” ce zice? Că a fost una dintre cele mai cunoscute formaţii corale româneşti pe plan mondial.

Aha. Una dintre. Unul dintre. Atât în ţară cât şi peste hotare. Destul de.  Numeroase premii.

Pentru degustătorii   de Trăistaru şi de Guţă, mi se pare îndreptăţit să se simtă  iritaţi că li se anunţă, din oră în oră, dispariţia unui anume dirijor de cor, Marin Constantin.

Dar pentru  domnul Mihai Gâdea, păstorul unui canal de ştiri, care se dă băiat cult şi sensibil, e chiar ruşinos că a admis o redactare la repezeală a tristei veşti.

Fiindcă  Marin Constantin n-a fost doar „un moşneag” de care să te împiedici ca de-un „ciot”, pe Wikipedia, cu ocazia trecerii lui dincolo. Nu e nevoie să-i inventezi merite artistice.

A inovat sound-ul coral, introducând  stilul non-vibrato. De aceea nu e „unul dintre cele mai”, ci e unic.

De aceea sună corul Madrigal dumnezeieşte.

De aceea a fost declarat “Bun al Patrimoniului Cultural Universal UNESCO”.

De aceea a făcut înconjurul lumii într-o vreme  când România nu era decât un punct roşu pe glob,  la picioarele Uniunii Sovietice, pe când Ilie Năstase încă juca fotbal cu băieţii de pe strada lui, iar Nadia Comăneci nu se născuse.

„Madrigalul” e unul dintre cele mai bătrâne, autentice şi onorante branduri de ţară de care am avut parte.

Formaţia aceasta camerală n-ar fi existat, dacă n-ar fi existat Marin Constantin.

Şi dacă, la moartea Mădălinei Manole, posturile de televiziune ne-au intoxicat cu „Fată dragă”, n-ar fi fost exagerat ca, la plecarea Maestrului, în cea de-a doua dimineaţă de ianuarie pe care el n-a mai apucat-o, să fi ascultat un madrigal. Măcar unul. Cântat de  corul „Madrigal”, dirijat de Marin Constantin.

Atât.