Postacul

Postacul e un ciupalac (vezi DEX:  ciupalac, ciupalaci s. m. (glum.) ins, individ, tip; tovarăș.) care scrie comentarii. Unde? Oriunde e liber la comentarii.

 

Nu ştiu dacă activează ca “persoană fizică autorizată”, gen tinichigiu, frizer, medic de familie, adică şi-a înregistrat obiectul activităţii şi plăteşte impozite, sau e un colaborator evazionist dar  entuziast care prestează un număr de ore pe zi, muncă la domiciliu, urmând ca, săptămânal, înarmat cu rezultatul trudei sale, să încaseze plata cuvenită.

Nu ştiu dacă armata de postaci e organizată pe grade – subpostac, postac, senior postac, postac sub acoperire -  şi dacă există o fişă a postului sau nu. Personal, înclin să cred că da.

Subpostacul e un băiat liniştit, liber 24 din 24, care amuşină cu arătătoarele pe tastatură şi cu privirea pe secundar, dând refresh la pagina unde trebuie să răsară editorialul, cel puţin de douăzeci de ori pe minut. Cum apare textul la jurnal, vâră comentariul său cu click dreapta - paste, conservat în mouse încă din octombrie, cu copy: BĂSE E CEL MAI BUN! SĂ MOARĂ COPI MEII ! 

De semnat, semnează “RODI”, “MIMI”, “ELVIRA”. 

Aproape mereu e de sex opus.

E plătit la bucată: “patrujdă comentari pă zi”, egal  ics lei ori patruzeci. Bagă obzeci, face doo zilentruna. Adică  prosperă. Pune parnosu’ la ciorap, în doo sute dă ani strânge capital să-şi facă partid, să-l obnubileze pă Dan Diaconescu.

Postacul are aceleaşi caracteristici de “blond cu ochi albaştrii”, dar măcar citeşte titlul articolului înainte de-a interveni.

Dacă autorul tratează un subiect politic, îi scrie: “Murimeai fraere! Eu la-m votat pe Băsescu şi prima şi a doua oară numa ca să vă ofticaţi voi!”

Dacă în articol se vorbeşte despre creşterea viermilor de mătase, comentează la subiect: “Viermilor pontacu o să vadă pe dracu!”

Semnează cu nume aproape omenesc uneori şi, dacă e din Tulcea, se reinventează: “Vasile din Bârlad”.

Senior postacul e de altă factură. Are argumente semilogice, pune aproximativ toate “i”-urile pe unde trebuie, dar îl descoperi cu uşurinţă, fiindcă intervenţia lui începe, invariabil, cu “nucă” sau “cur”, adică: “Nu că sunt fan PDL, dar…” şi, respectiv, “Cu riscul de a părea un susţinător al domnului Băsescu…”

Insul ăsta e plătit calitativ. Şefii lui nu sunt interesaţi să afle CÂT a minţit pe zi, ci CUM, CU CE?... Sub aspectul acesta, Senior postacul e un creativ şi aspiră la titlul de “bogdan naumovici” care, atunci când s-a apucat să facă publicitate pentru Roşia Montana, s-a documentat în legătură cu acest proiect asupra mediului şi a înţeles că nu e nociv, ceea ce ministrul mediului n-a înţeles încă.

  

Postacul sub acoperire… Of! Ăsta e greu de dovedit. Nici nu-mi dau seama dacă o face pentru bani sau pentru glorie. Vrea o glorie pre-post, ca să-şi justifice ascensiunea, sau vrea un post-post, remunerat, conform unui contract de muncă?  Vrea să transforme peşcheşul în “salar”? Ar fi în stare să bage “salar”, “succesuri”, “branconjaj” în DEX, cu argumente academice? Greu de spus, precum e, şi  el,  greu de dovedit. Fiindcă nu scrie comentarii, scrie chiar articole. Şi nu oriunde, ci în Dilema veche. Iată, citez la întâmplare:

Primul vinovat este preşedintele ţării. S-a trezit, pentru a mia oară, sub papucul propriei „spontaneităţi“: a aprins, cu ambîţ, fitilul răzmeriţei, ciorovăindu-se de pomană cu unul din puţinii oameni pe care trebuia să-i respecte pentru ceea ce fac, dacă amorul său pentru hărnicie, eficienţă şi reformă e sincer: doctorul Raed Arafat.[...]

Ce nu se spune: că nu doar România are probleme, ci planeta, că nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decît cu riscul de a înrăutăţi situaţia, că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat. Nimeni nu ştie care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorinţelor străzii. USL? Haos? Salvator providenţial?

Şi nu semnează cu nickname, de pildă Bruce Willis sau „Greu de pensionat”, ci cu propriul său nume: Andrei Pleşu.

Nimic despre ACTA

Dar despre medicamente contrafăcute, da.

Cu vreo două săptămâni în urmă, m-a contactat telefonic un jurnalist, pe tema medicamentelor contrafăcute. Nu ştiu ce îi voi fi spus eu -  descurajant sau neinteresant, dar întâlnirea proiectată n-a mai avut loc.

Ideea principală a dialogului era că, pe internet, se vând medicamente contrafăcute.

E posibil, i-am spus, fiindcă, legal, medicamentele nu se pot vinde decât în farmacii. Prin urmare, cine cumpără medicamente de pe internet, ar trebui să ştie că poate cumpăra ORICE sub denumirea de medicament. Uite cum stă treaba:

Circuitul medicamentului în natură. FABRICANT (autorizat) – DISTRIBUITOR (importator sau depozit autorizat) – DETAILIST AUTORIZAT (farmacie) – consumator.

Fabricantul îşi autorizează produsul la FDA sau EMEA, înainte de a-l comercializa şi răspunde pentru identitatea cantitativ-calitativă a produsului înregistrat cu loturile ce ies pe piaţă. Tot el livrează produsul unui intermediar - importator sau depozitar de medicamente autorizat – care a făcut dovada acreditării şi competenţei sale de verigă în lanţ. Adică, depozit acreditat de Ministerul Sănătăţii, fiind corespunzător ca spaţiu, condiţii, personal specializat. 

Intermediarul acreditat livrează produsul-medicament exclusiv detailistului autorizat – FARMACIE, după ce, ÎN PREALABIL, a solicitat şi a obţinut dovada că acesta are drept legal de funcţionare: Certificat de înregistrare la Registrul Comerţului, Autorizaţie de funcţionare eliberată de M.S., Autorizaţie Stupefiante.

Prin urmare, FARMACIA, penultima verigă din lanţul de comercializare, trebuie să deţină toate acele avize, certificate, acreditări care-i permit MANIPULAREA ŞI COMERCIALIZAREA MEDICAMENTELOR.

La tejghea se află o persoană care a studiat substanţele chimice ce se pot administra fiinţelor vii, chiar şi pe acelea care au doză letală în zecimi de miligram.

LEGAL, un asistent de farmacie poate să comercializeze suplimente nutritive, ceaiuri, cosmetice, consumabile, dispozitive medicale şi cam atât.  Pentru restul trebuie să ştii ce conţine cutia, ce conţine pastila, ce e substanţă activă şi la ce face ea bine – în doza terapeutică, la ce face rău – în supradoză, care sunt excipienţii, cu ce poate fi asociată la administrare, cărui pacient, cu ce patologie adăugată şi cine  nu-şi poate administra produsul decât sub aviz medical scris.

Dacă obţinerea unui medicament pe internet respectă toate aceste reguli, atunci nu prea e loc de contrafaceri şi site-ul vânzător e o farmacie online. Dacă nu, nu. Şi pacientul îşi asumă riscurile.

Un produs de slăbit care are contraindicaţii, în prospect, în ceea ce priveşte persoanele peste 50 de ani, mie îmi ridică multe semne de întrebare. Mă interesez cine e producătorul, ce alte produse a mai scos pe piaţă, cine a auzit de el, ce autorizări reale are, fiindcă tipografiilor nu le cade rangul să scrie pe cutii ce le solicită clientul.

După răspunsul ăsta, cam lung şi cam dezlânat, jurnalistul nu m-a mai deranjat niciodată.

Mi-e târşeală de ce-am scris

Atunci, când cu locotenetul din Piaţă… 

M-am găsit eu, mai deşteaptă ca ăia care l-au proclamat, simplu, erou, să-l declar victimă hăituită a mafiei din armată fiindcă  - asta încă mai cred – există o mafie şi în armată, ca în orice alt sistem.  Aşa mi s-a părut mie atunci, că omul se teme pentru viaţa lui şi s-a pus la adăpostul televiziunilor.

Dacă tăcea, erou rămânea.

Dar n-a fost să fie. Nici cu tăcerea, nici cu eroismul. 

A revenit, ca un pictor nepriceput, care nu simte când lucrarea e “gata” şi tot mai adaugă ici, o umbră, colo, un punct de lumină, până când se alege praful de artă şi te pomeneşti în faţa unui tablou oribil de frumos. 

Nu s-a mulţumit să rămână o pată de culoare kaki în mulţimea din Piaţa Universităţii. A venit cu propuneri concrete: dictatură militară pentru fix treizeci de zile, până se organizează alegeri libere,  timp în care, parcă, se declara stare de urgenţă şi se reinstaura monarhia. 

N-am înţeles dacă el conducea operaţiunile sau şef’su, Oprea, dar asta chiar nu mai are importanţă.

… Şi când te gândeşti că era cât pe ce să mă cert cu prietena mea, doctoriţa, care mi-a zis, de prima oară, că locotenetul pare a nu avea toate ţiglele pe casă!

Halatul inscripţionat la un pas de maşina de spălat

De când umblu cu halatul inscripţionat, am descoperit o mulţime de lucruri.

  1)  Oamenii te privesc mai mult în ochi. Tot ce-am învăţat la cursul de relaţionare cu publicul s-a dus pe apa sâmbetei. Nu-i adevărat că trebuie să stai cu mâinile la vedere, cu palmele oarecum orientate în sus, simbolizând deschidere, aşteptare, dracu-lacu!… E preferabil să n-ai doliu sub unghii, fiindcă, atunci când numeri banii pe care ţi i-au dat, sunt foarte atenţi la falangele degetelor tale. Cât le vorbeşti, eşti ca “frumoasa fără corp”. Aşa că, dacă te fardezi, fă-o cu băgare de seamă. În spiritul respectului faţă de client. Nu lăsa dâre de fond de ten deasupra sprâncenelor, nu-ţi pudra cu fard de pleoape pomeţii obrajilor. Nu veni cu o fărămitură de pâine în colţul gurii şi cu macul covrigului între dinţi, să-i întrebi dacă au reţetă pentru algocalmin injectabil.

În fine, nu aici voiam să ajung, ci la faptul că nu-i interesează ce scrie pe halat. Iar, dacă-i interesează, vor să-ţi arate cu tot dinadinsul că nu.  Din observaţia asta, derivă concluzia numărul doi.

2)  Oamenii vor să pară, în cea mai mare parte a timpului, apolitici. De la “Noi suntem prea mici ca să schimbăm ceva…” până la “Nu că l-am votat pe Băsescu, dar…”, aproape toţi se sustrag unei opţiuni, ca să nu-şi complice existenţa. Ce îi doare pe ei la farmacie? Şalele. Bila. Genunchiul.  De ce ar trebui să-i doară şi capul? Corect! N-are rost. E destul că o să-i doară stomacul după ce le-a trecut genunchiul. Fenomen total apolitic: antiinflamatoarele care nu dau gaură la buzunar, dau gaură la stomac.

3)  Halatul inscripţionat “SOLIDAR CU PIAŢA” te marchează şi după ce l-ai dezbrăcat. Îţi pui cojocul, te urci în taxi, şoferul face o remarcă, tu îl manipulezi ca să şi-o clarifice şi afli că e băsist. De fapt, el nu crede că e băssist, fiindcă un şofer de taxi e atât de plin de importanţa meseriei lui, încât nu mai are loc să fie şi altceva. El ştie aşa: că Iliescu ne-a furat revoluţia şi că a furat-o atât de bine, încât Emil Constantinescu nici n-a existat, iar Băsescu e cireaşa de pe colivă - fură din reflex.

Ei, acu’ zi-i ceva!  Zi-i că n-are dreptate, că nu sunt toţi la fel.

Îi zic.

Şi ştiţi ce-mi răspunde, dobitocul?

“Doamnă, când eu n-o să mă mai bucur că mi-aţi lăsat doi lei peste cursă şi dumneavoastră n-o să mai umblaţi cu taxiul numai când ninge, o să vă cred.”

Demisia!

Pe principiul “Cine papă călcâciaş, capătă şi ochişor”, Boc a folosit azi lopata de deszăpezire. I-a luat-o din mână unui “acreditat la lopată” şi i-a confiscat activitatea, cât să-şi facă poză şi cât să-l facă pe salariatul cu pricina ineficient la locul de muncă. Concediabil. Cică a rânit pe lângă un Audi.

Dacă rânea pe lângă un Logan, se evidenţia mai tare. Aşa, s-a evidenţiat numai la departamentul “ridicol”.

Indiferent câţi şoferi, coafori, maseuri de premier i-ar deveni consilieri, niciunul n-ar avea curajul să-i spună că unealta principală a unui premier e MINTEA, iar dacă nu O posedă, are o variantă comodă: DEMISIA.

UPDATE: Prost să fii, da' nici noroc să n-ai?! Născut sub semnul ridicolului, lui Boc îi ies bine doar două lucruri pe lumea asta: 1) să fie un lingău perfect, şi nu zic lingău băsist, fiindcă poate executa pupincurism de elită pe lângă oricine l-ar admite în preajma sa şi 2) să atingă sublimul în ridicol.

Ieri a pus şi Dumnezeu umărul la punctul doi, în sensul că întâi i-a străluminat creieruţul cu ideea "Ia să pun şi eu mâna pe lopată, să-i mai prostesc pe proşti o dată!" şi apoi  l-a îmbrâncit lângă un nămete anume, unde zăcea îngropat un fost Audi, abandonat acolo de cine ştie când, avariat.

Iată ce a salvat Boc: un hârb. Probabil că atâta poate el. 

 

Cât e viscol şi ninsoare, să ne gândim, la gura sobei...

Intervenţionistul

Între timp, s-a intromisionat şi Ciumpalacul Numărul  Unu al Naţiei, cu ceva discurs, direct în opinia publică.
Ghinionul lui: afară ninge viscolit şi tocmai a murit un distins actor român.

L-a ascultat cineva? Ştiţi ce a spus?
Ce a spus? Ca de obicei, că el lupta şi cineva nu-l lăsa?
Dacă a zis ceva nou, daţi-mi, vă rog, cu ghilimele.
Dacă nu, să vorbim despre orice altceva...

A murit Emil Hossu

Actorul.
Dacă numele lui figura în distribuţie, îmi luam bilete la filmul acela. Chiar dacă promitea să fie prost.
Măcar juca în el şi Hossu!
Mi-e greu să-mi explic, mie, însămi, de ce plâng lângă televizor. Cum să încerc să vă explic vouă?

Prietenul meu, corporatistul...

...îmi trimite pe mail tot felul de chestii. De pildă asta...

Trucaj ordinar, pixel albastru în dreptul  falangelor  degetelor protestatarului,  e evident că  lozinca  e SUPRA-pusă , cu  SUS-ţinătorul ei cu tot,  peste PIAŢĂ.

Să mă enervez şi să-i răspund... Ar fi overreacting. 

Dacă nu i-am reacţionat  la celelalte chestii mişto - femei  cu trei ţâţe, catâri care tractează merţane, closete pe tavan şi alte drăgălăşii care fac minunată viaţa unui corporatist la locul de muncă, îl amuză, îl ţin în formă, îl fac să se simtă plin de umor şi inteligent, de ce i-aş răspunde acum?

A, că îşi bagă el picioarele într-un fenomen social, tocmai când s-a schimbat uleiul de prăjit cartofi la McDonald's, eveniment care se petrece în mod cincinal?

Să-l zgâlţâi delicat, să-i zic că e jalnic, în binele lui de câteva mii de dolari pe lună?

Să-i spun că, în rarele ocazii în care e obligat să folosească pixul, poziţia corectă e între degetele doi şi trei, nu între trei şi patru?

Să-i mărturisesc că există şi cartofi prăjiţi în primul ulei?

Că patronul lui a semnat un contract cu "Serviciile", când a venit în România? Asta deja o ştie. De la 2000 de euro în sus o ştiu toţi colegii lui şi  au semnat "pentru".  Căcaturi cu teambuilding, confidenţialitate, fidelitate, card de benzină , card de concediu, card de bună dispoziţie, de entuziasm, de spălare a creierului, de înlocuit "eu" cu "noi", de pierdut sensul existenţei individuale de dragul succesului unei existenţe de stup?

Să-i răspund la mailul cu fotografie în photoshop? Tocmai acum, când viscoleşte ? 

Eroul

Locotenentul Alexandru Gheorghe, 27 de ani, ofiţer activ, lucrând în prezent la structura de protecţie a documentelor clasificate, pe funcţie de maior, în cadrul Flotilei 71 Aeriană Câmpia Turzii, îngrijorat pentru viaţa lui,  s-a pus ieri sub protecţia camerelor de luat vederi ale televiziunilor, asumându-şi riscul de a fi arestat.

Aceasta era ştirea.

Gâdea s-a făcut a nu înţelege şi l-a tratat ca pe un tânăr entuziast care se alătură demonstraţiei de protest din Piaţa Universităţii.

Orice răcan în ale privitului la televizor ar fi înţeles din prima că absolut toate declaraţiile disperatului locotenent în faţa camerei se adresau superiorilor săi din mafia militară condusă de “fostul şef al mafiei personale a lui Năstase, reevaluat”.

Îl numesc disperat şi nu erou, aşa cum este el considerat acum, cu tot respectul!

Un adevărat erou e disperat de frică. Frica inteligentă gestionează eroismul mai bine decât inconştienţa prostească.

Băiatul acesta, de 27 de ani, despre care am auzit azi până şi supoziţii de tipul “Şi dacă e un schizofrenic, care trăieşte în propriile lui scenarii?”, a evitat în mod voluntar să motiveze alăturarea sa cu Piaţa din Bucureşti, deşi există o piaţă a revoltei publice şi în Cluj, şi în Sibiu, oraş în care ar fi putut să meargă fără să încalce regulamentele militare.

De ce n-a ţipat cu sibienii? De ce a venit până la Bucureşti, în uniformă militară, riscând arestarea? Pentru că, zice el, are un stick de memorie, cu un “manifest” (probabil condimentat cu dovezi), pus la loc sigur, ce va fi dat publicităţii dacă el va fi arestat.

Vorbea repede şi bine, enervant de cursiv, parcă în criză de timp, repetând aceleaşi idei, aproape obsesiv. Nu trebuie să fii psiholog ca Mircea Toma, ca să miroşi, în spatele acestei logoree, FRICA.

Din păcate, nici măcar televiziunea mogulului fost securist, dar nu cu mult mai securist decât actualul nostru preşedinte, n-a sesizat (sau n-a vrut să sesizeze) gravitatea momentului şi l-a înnecat, pe vibrato de violă, în oceanul dulce-lăcrimos al pozei lui de erou naţional.

Oameni buni, Alexandru Gheorghe, locotenentul de aseară, nu e erou naţional!

E un om care ştie ceva de netăcut, ca şi camarazii lui militari care, având neveste, copii, credite de achitat, adică prea multe victime colaterale de tras după ei, l-au desemnat să-şi înfigă uniforma militară în masa civililor protestatari ca pe un semn al exclamării.

Sigur, a ales capitala ca pe o vestă antiglonţ.

Mă sună mama, ca în fiecare zi, la prânz...

După ce am închis telefonul mi-am amintit.  N-am întrebat-o dacă ninge şi la ei, în Drumul Taberei, cum ninge la mine, în Berceni. Frumos.

Abia am avut vreme să despicăm în patru firul emisiunii lui Ciutacu, de-aseară. Ne-am pus de acord, ne-a plăcut la fel, în aceleaşi puncte.

Mama e ca Iliescu: nu pot să-i iert “mineriada” cu care m-a tratat în adolescenţă, dar tare mă bucur că pot sta de vorbă cu ea în mod decent, coerent şi prietenos acum, la bătrâneţe. Suntem două băbuţe, eu - la început de drum, ea, mai pe la mijloc.  Ne-am babificat amândouă în sensul bun al cuvântului, am făcut pace, eu îi pun aer condiţionat, ea mă plăteşte când şi când cu salată de buf şi sarmale, eu mă uit la televizor pe RCS, ea pe ASTRAL, eu îi zic că i-ar trebui “net”, ca să nu mai răsfoiască dicţionarele cu foi prăpădite de atâta răsfoire pentru a-mi explica ce înseamnă “ciuvică” – o bufniţă foarte mică, fiindcă amândouă îl simpatizăm pe Ciuvică, analistul şi ce înseamnă “ciohodar” – un lacheu, o slugă a domnitorului care se îngrijeşte de încălţămintea stăpânului, fiindcă  amândouă îl dispreţuim pe doctorul Ciuhodaru, traseistul. Ea zice că o sperie netul, e periculos, nu dai foile, apeşi pe buton, apăsările pe buton sunt periculoase în sine, lasă, mai bine să tragi tu, cu mâna ta, cartea din raft, să vezi ce şi cum.

Bine, mamă, dar pe net ai informaţia pe tavă, câştigi timp… “Eu am timp destul”, zice mama.

Da’ pe net eşti actualizată, afli ultimul lucru descoperit… “Dacă citeşti atent, din mai multe locuri şi pui lucrurile cap la cap, ajungi unde a ajuns şi netul”, zice mama.

Până la urmă rămâne ca ea.

O pot pedepsi, în mod abuziv, cerându-i să-mi facă o anume mâncare, dar ea nu percepe pedeapsa ca pe o pedeapsă, o ia ca pe un favor. Limbă cu măsline? Facă-se! Tartă cu vişine? Tocmai bine!

Ziceţi-mi voi, ce argument să arunc eu în luptă, să accepte şi maică-mea un calculator în casă şi un abonament la net?

Nedumeririle halatului

Când m-am apucat să dau cu markerul negru peste bumbacul 100% alb, care e 0% bumbac şi 100% fibră textilă de tip Săvineşti, nu voiam neapărat să-mi exprim adeziunea, prin intermediul unei cârpe, cu Piaţa Universităţii 2012.
Dacă intenţionam asta la vedere, mă duceam acolo, pă persoană fizică.
În cadru intim, mie, personal, mi-e de ajuns să ştiu că mă bucur de revenirea oamenilor în Piaţă: un pas mic înainte pentru populaţie în recucerirea titlului de popor, un pas mare înapoi pentru actuala Putere. Mi-e destul de clar că Piaţa nu va cuceri nimic, dar e posibil ca banda rulantă a asumării de legi de către guvern să treacă pe viteză inferioară, poate chiar Udrea va utiliza mai des elastecul de păr ca să şi-l strângă la spate, nu doar cu ocazia inundaţiilor şi a evenimentelor triste din propria familie.
Deci: nu cred că Piaţa va răsturna băsescul şi guvernul. Le-o da ceva colici biliare, asta da! Cotroceanu’ o să bea în tăcere pentru o vreme, Boc o să umble pe toată talpa, fără să-i pese că e teribil de scund, de prost, de fără carte şi fără caracter, de lingău, de ridicol, de cum e el, coana Nuţi o să-şi mute curu’ din rochii de firmă în pantaloni de firmă, care o i-l arate şi mai trapezoidal decât e, o să-şi strângă laţele la ceafă, ca să pară onorabilă, o să mănânce mai mult, pe stres, şi n-o să mai încapă în rochiile vechi, fapt ce va determina bugetul României să-i cumpere altele noi. Restul miniştrilor de paie se vor relaxa: dacă până acum n-a depins nimic de ei, de-acum încolo nici că poate fi vorba. Să-i scoată Şefu şi cu Şefa din rahat, dacă mai e posibil. Dacă nu, ei se pot rebrendui oricând, numa’ să li se arate calea…

Am vrut să văd reacţia apropiaţilor: a colegelor mele (una, care e duşmancă înfocată a portocalezilor, a zis că, totuşi, nu merită să strici bunătate de halat, bine că l-am stricat eu) şi a clienţilor fideli.
Adică, dacă eu nu mă duc în Piaţă, măcar să organizez propria-mi Piaţă, în jurul halatului.
Şi uite ce am descoperit: că nici cei care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu halatul meu, nici cei care l-ar face zdrenţe, nu au curajul să zică ceva. Tac şi îşi văd de ale lor. Ca să nu regrete mai târziu. Singurul care se bagă în seamă e un cârcaş de spital, brancardierul, căruia, deşi i-a scăzut salariul cu 25%, nevastă-sa nu i-a tighelit 25% din buzunarul halatului, deci aparţinătorii continuă să introducă “ceva” acolo, cinci, zece lei la fiecare transport, prin urmare el, la umbra aceleiaşi şpăgi care-l curtează să-şi facă meseria, devine vocal: să-i dea şi guvernul ce i-a luat, că particularii îi dau la fel. Deci ăsta e un adevărat om de dreapta care amendează Statul, cu gura, rugându-l să reacţioneze ca privatul. Ar vota oricând un preşedinte şi un guvern care l-ar asigura că, în limitele pregătirii sale, i-ar oferi un trai decent, cu bere în frigider şi logan în faţa blocului.
Ce să înţeleagă halatul meu din povestea asta?
Aştept opinii.

Halatul solidar cu Piaţa

Sunt leneşă. Sunt colerică. Acestea sunt două din cele trei motive pentru care nu mă duc în Piaţă.

Totuşi, azi, am făcut ceva bun care a debutat cu ceva rău: am rugat-o pe Mariana să-mi calce un halat. Mariana (pentru cei care nu ştiu e doamna care se ocupă cu mopul, cu irigat&psihoterapie la bonsaiul nostru, cu răspuns la telefon, cu mici cumpărături… şi călcat halate) s-a uitat critic la cel pe care deja îl îmbrăcasem -  “Da’ ăsta ce-are?” , însă nu m-a întrebat nimic. A călcat ţoala exemplar. Mi-a ţinut-o, conform expresiei “ a ţine haina cuiva” ca să mă schimb. Aici a intervenit partea bună: înainte de-a-mi pune halatul proaspăt spălat şi călcat, l-am inscripţionat. Faţă – verso. Cu litere suficient de mari ca să poată fi citite de oricine, indiferent de vârstă şi afecţiune.

Am scris, cu majuscule, ceea ce mă gândisem eu la patru dimineaţa:

SOLIDAR CU PIAŢA  

Pe urmă, m-am înfipt la vânzare.

Cât întrebam “ce doriţi?” sloganul se citea pe piept. Când mă întorceam cu spatele ca să iau vreo cutiuţă din raft, se citea pe spate. Cu spatele, eram lizibilă şi pentru cei cu neuropatie diabetică, şi pentru cei cu dioptrii “funduri de sifon”, şi pentru fanii băsişti.

Acuma, aş putea face ca diacritica: născocesc un dialog şi-l implementez în realitate, dar  nu pot să-l gestionez literar şi intru în rahat.

Sau spun adevărul:

40% dintre persoanele care mi-au citit halatul n-au reacţionat nici măcar prin muşchii mimicii.

30% au zâmbit discret.

20% au ridicat din sprâncene cu acreală, dar nu s-au manifestat verbal.

10%, adică un un brancardier de la Spitalul Colţea, a intrat direct în polemică şi m-a atenţionat că toţi politicienii e la fel, nişte hoţi, care n-o să-i crească lui salariul şi n-o să ieftenească nimic.

Am făcut maximum de efort şi nu i-am răspuns.

Cred că am obţinut o creştere a vânzărilor cu 0,5%, fiindcă anumiţi funcţionari din Oficiul National de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, cu care ne învecinăm în mod fortuit, au venit personal să cumpere “ceva” contra gripei, ca să vadă cu ochii lor halatul meu proaspăt călcat şi de grabă inscripţionat.

Ce să-mi doriţi: să nu stric mai mult de patru halate, până-şi ia Băsescu tălpăşiţa.

Ceea ce vă doresc şi eu, vouă!

Coincidenţe care-ţi fac pielea de găină

A şasea zi de protest în Piaţa Universităţii.

Se împlinesc 365 de zile de când a murit Cristian Paţurcă. Unii zic că a murit fiindcă a băut prea mult. Ştie cineva să spună ce înseamnă “prea mult”?

Când va apărea cineva care va documenta ştiinţific  “prea mult”, atunci o să admit că a băut prea mult.  Deocamdată eu zic că a băut exact atât cât trebuia, ca să moară la timp, să nu apuce să vadă ce s-a ales din cântecele lui, scrise la beţie, cântate de Piaţă în stare de entuziasm, de extaz, de naivitate totală, de visătorie, de dracu’ ştie ce, oricum, cumva, într-un fel care pe mine mă face să plâng şi după douăzeci de ani, neputând să le ascult până la capăt.

Da. Dacă stau să mă gândesc bine, a băut prea mult…

Să fi băut mai puţin, mai prindea măcar un an, venea în Piaţă acum, cânta Imnul Golanilor, poate îl actualiza, zicea: “Mai bine ciumpalac, decât trădător, mai bine huligan, decât dictator”…

Nu se sfinţea Dan Diaconescu să-şi trimită artileria de scuipaţi în Piaţă.

Două sute de brichete ar fi ars pancarta “PDL = USD, aceeaşi mizerie!”, înainte ca s-o filmeze televiziunile.

Prin urmare, odihneşte-te liniştit, Paţurcă, chit că te-ai tirat prea devreme, fiindcă ai băut prea mult!

Dar cântecele tale mai sunt, şi cine are chef să le asculte, facă-i-se voia!

Ceva de-a dreptul amuzant

O doamnă care simpatizează în taină cu Băsescu dar e mult prea inteligentă ca să se declare fană, pe faţă (în fond nu e un biet fost vânzător de uşi-garaje, ci o enciclopedie a gramaticii limbii române pe pantofiori cu toc), a găsit o formulă hiper-ingenioasă de-a ne arăta că nu e străină de mişcările pieţei, dar le dispreţuieşte, dacă nu din adâncul inimii, cel puţin din punct de vedere genitiv-dativ:

Despre ce se întâmplă în “piaţă”

17/01/2012 În “piaţă” se întâmplă o alternanţă vocalică la plural: piaţă – pieţe. Şi se întâmplă că G-D sg. se formează de la N-Ac pl. + i . Adică piaţă – pieţe – pieţei. Nu pieţii.

(Am zis că poate evenimentele vă ajută să ţineţi minte mai uşor. )

Sigur că e mişto! Mai ales că şi genitiv-dativul de la paiaţă respectă aceeaşi regulă: paiaţei. 

ARAFAT - sau să lingi unde ai scuipat

Omul a făcut pasul înapoi. Absolut de înţeles. Cine ştie ce avalanşă de controale s-ar fi prăvălit peste Fundaţia SMURD!

Nedumerirea mea începe însă abia acum, când am reuşit să mă pun în locul lui şi să-l scuz pentru acceptarea reintrării în ecuaţie. 

Cum va proceda? Se va preface, în faţa opiniei publice, că nu lucrează pe fostul proiect de lege, ci pe unul absolut nou? Până la urmă, oricâte modificări s-ar aduce documentului, “cuiul” proiectului -  spital de urgenţă privat care să funcţioneze pe banii statului, la o aruncătură de piatră de Floreasca, va trebui semnat. Dacă-l semnează, înseamnă că a muşcat din cash-cavalul portocaliu. Dacă nu-l semnează, va fi obligat să demisioneze din nou.

Pe viitor, cu doctorul arab revenit pe postul său ministerial, orice deces pe drumul spre UPU, orice întârziere a ambulanţei cu cinci minute, orice lipsă de medicament în trusa de urgenţă îi vor fi puse în cârcă. 

Are Raed Arafat un spate atât de puternic încât să încaseze atâtea pe cârcă? Nu cumva o să zboare la prima infecţie intraspitalicească? La prima eroare de diagnostic, la prima confuzie între cezariană şi histerectomie?

Habar n-am. Ideea e că a ratat destinul de erou al naţiei.

Una dintre preocupările esenţiale ale vechilor, noilor şi actualilor securisto-comunişti care ne-au condus şi ne conduc  cu bocancul lor pe carotida noastră e exact  asta: să nu avem eroi, repere morale, să ne închinăm  unui talmeş-balmeş maculat şi egalizat de figuri mânjite. 

“În fond, toţi politicienii sunt la fel! “ “Şi ce punem în loc?” “ E altul mai bun?” “Noi mereu am ales răul cel mai mic.” “Greaua moştenire.” Şi câte altele!... Până şi despre Ştefan cel Mare, chiar după ce l-am declarat  şi “cel Sfânt”, tot nu uităm că a fost un curvar banal.

Acum, Băsescu e liniştit. N-a intenţionat nicio secundă să-l repună pe Arafat în drepturi ca să dezamorseze strada, fiindcă lui, ca oricărui dictator, nu-i pasă de stradă. Doar că n-a suportat ideea că românii au un colţ de batistă de care să se agaţe şi le-a tras elegant covorul de sub picioare. Parcă-l aud hăhăind: “Ce ziceţi, bă? Jos Băsescu? Muie! Asta nu se pune. Altceva?... “

O femeie şatenă, drăguţă...

Femeia asta, şatenă, drăguţă, cu fată la facultate şi bărbat lucrând în Italia cu contract de muncă absolut legal, mulţumit de cum e tratat de patronii lui şi mulţumit de banii pe care îi primeşte, e unul dintre clienţii buni ai prăvăliei noastre.  Cumpără vitamine, cosmetice, siropuri, pastile de răceală şi gripă. Nu întreabă niciodată cât costă un produs, vorbeşte frumos, curgător, iubeşte câinii, are doi, pe Trid -  câinele cu trei picioare adunat de pe maidan, plus un bichon maltez, ultranebun şi, bineînţeles, incredibil de mic şi de haios.

Femeia asta e o femeie de toată isprava, deschisă, vioaie, plină de viaţă. Îmi place de ea, mi-e foarte dragă.

Astă seară a venit să cumpere ceva, batistuţe pentru nas, parcă, şi părea îngrozită. Am întrebat-o ce-a păţit.

- Nimic, zice, doar că eu am rămas marcată din ’89,  nu mai suport manifestaţii, oameni nebuni adunaţi pe străzi, ca nişte vite furioase, vuietul… 

- Da’ ce-aţi păţit în ’89? o întreb.

- Of, zice, şi îşi tot dă părul după ureche, încercând să-l cuminţească, să-l ordoneze, să-l facă una cu linia tâmplei, deşi părul ei nu e mai dezordonat ca altădată, e un păr normal, şaten, uşor ondulat, de femeie drăguţă care nu-şi arată vârsta.  În 21 decembrie, pe seară, continuă ea, ne-a sunat tata, de la el, de la Jilava, că el  - nu ştiu dacă v-am spus -  lucra la penitenciar şi cum era el, mereu grijuliu, mereu exact, ne-a zis: duceţi-vă la alimentară şi luaţi raţia de zahăr şi ulei! Şi m-am dus eu, că mama, care lucra la Intecontinental, recepţioneră, era de serviciu. Şi m-am pomenit în mijlocul unei mulţimi sălbatice, demente, care voia să distrugă tot, şi se stropea cu apă, din maşinile pompierilor, şi oamenii nu se potoleau… exact ca acum.

I-am dat pacheţelul de şerveţele igienice pentru nas şi-am asigurat-o că nu i se va întâmpla nimic.

Şi, pe bune, n-au fost nişte cuvinte goale de încurajare, eram absolut sigură că nu i se va întâmpla nimic rău în zilele următoare.

Fiindcă, dacă în ’89 aveai un tată funcţionar administrativ la Jilava şi o mamă recepţioneră la “Inter”, în România, încă,  nu ţi se poate întâmpla nimic rău, azi.

Gluganiada

Da, aşa e, n-am fost acolo.

N-am mai fost în Piaţă din 1990, când mi-am permis să port zile în şir ecusonul pe care scrisesem GOLAN , pe buzunarul halatului alb, spre îngrozirea şefei mele care era o admiratoare fidelă a domnului Iliescu şi care m-a ameninţat că mă dă afară cu articolul “i”, dacă mai calc prin Piaţa Universităţii. Nici eu n-am ţinut seama de ameninţările ei, nici ea n-a reuşit să mă concedieze, fiindcă nu i-a trăsnit prin minte să găsească alt pretext, şi ăla cu “frecventează Piaţa Universităţii” se vede treaba că n-a fost suficient la consiliul director al Centrofarmului.

Acum am stat acasă şi am urmărit Gluganiada la Antena 3. La Realitatea n-am rezistat decât vreo patru minute, se dădeau imagini exclusiv din zona Unirii, miorlăia Cotoi şi chiţăia admiratorul pe furiş al “marelui masturbator”, micul masturbator discret– Emil Hurezeanu. Tocmai ce folosise pentru a doua oară consecutiv pluralul “pane” pentru substantivul “pană” şi ăsta a fost momentul în care am părăsit postul devenit, pe faţă,  “templu băsist”.

Regizorii prost inspiraţi dar bine plătiţi ai deturnării demonstraţiei au aruncat prea repede în scenă figuranţii cu glugi, faţă de momentul în care Crin Antonescu a făcut conferinţă de presă. Oare cât de tâmpit să fii, să nu observi “coincidenţa”?

Când toţi derbedeii ăia au început să smulgă borduri, garduri şi să aprindă cauciucuri, e drept că mi-a venit să mă transform în Superman, să zbor la faţa locului şi să-i rad de pe faţa pământului, pentru că o mie de jandarmi nu erau capabili să încercuiască cincizeci de pitecantropi şi nu s-a găsit altă soluţie mai deşteaptă decât să-i mâne spre Tineretului, ca să-i facă pierduţi în parc şi printre blocuri, dar mi-am amintit versurile de-acum 22 de ani - “Mai bine haimana, decât trădător, / Mai bine golan, decât dictator, / Mai bine huligan decât activist, / Mai bine mort decât comunist!” şi m-am calmat.

Per total, ziua de ieri a decurs nesperat de bine. Niciun om întreg la minte nu s-a lăsat păcălit de “glugarii” piromani. Cei care i-au “invitat” şi pe ei la miting nu s-au priceput să-i amestece în masa demonstranţilor. “Oamenii simpli” au rămas cuminţi în Piaţa Universităţii până i-a înfrânt oboseala, frigul, noaptea, gândul că a doua zi trebuie să fie la treburile lor. Băsescu a demonstrat ceea ce avea de demonstrat : că NU E. Boculeţ a acţionat şi el conform agendei de lucru întocmite la nivelul lui: a vizitat la spital una bucată jandarm rănit.

Sper ca astă seară piaţa să se umple iar de oameni. Mai sper să le dea prin minte să nu-şi mai uzeze corzile vocale decât cu un singur slogan: JOS BĂSESCU! Şi să-l repete seară de seară, până ce se întâmplă.

Eu voi continua să îngroş rândurile demonstranţilor din faţa televizorului fiindcă, vorba Leliei Munteanu:

“O mie-două de oameni, într-o Capitală de peste două milioane, nu înseamnă nimic. Câteva sute, într-un oraş de zeci, sute de mii - nu înseamnă nimic. Dar, dacă la ei se uită cinci milioane (televiziunile au făcut ratinguri ca la balamuc) - fandacsia-i gata. Cinci milioane îşi vor aminti şi ei de pâinea copiilor, de ratele la bancă, de facturile la întreţinere, de taxe şi impozite... Pericolul nu e atunci când cele două trotuare pline cu oameni de la Piaţa Universităţii se întâlnesc pe carosabil, ci va fi atunci când foamea va învinge frica, iar cei din stradă vor face joncţiunea cu cei din faţa televizorului. Asta se numeşte explozie socială.”

O sâmbătă însorită

Da, Băsescule! Cum zici tu, tătucă, şi după aia mâncăm! Aşa e: nu vrem schimbare. Ne-ai prins! Am rămas cu toţii nişte înţepeniţi. Vrem să ne fure numai statul, ca şi până acum, doar cu cât ne fură în prezent, nu vrem să ne fure în plus,  şi prin intermediari, legiferat.  Nu vrem să alergăm cu gândul după doi hoţi – statul şi privatul-slugă-la-stat. E destul că alergăm după primul şi ne alunecă printre degete, aşa cum şi lui îi alunecă banii noştri către clientelă! – asta i-aş fi spus preşedintelui, dacă aveam ocazia, când a venit el să ne zică:  “Bine, fie! Retragem legea nouă a sănătăţii, că văd că sunteţi tâmpiţi şi n-o meritaţi!”

Unde a greşit domnia sa: unde ne-a crezut a fi, ipotetic, mai tâmpiţi decât ne ştia.  Adică suficient de tâmpiţi încât să şi regretăm niţel, să ne facem mea culpa, că el ne-a întins mâna şi noi, ca proştii, i-am refuzat-o.

Ei, bine, aici a dat-o-n bară! Aşa tâmpiţi cum suntem, ne-a rămas atâta viclenie ţărănească în vine, încât să folosim pretextul Raed Arafat ca să ieşim fără aprobare şi fără dansul pinguinilor în stradă.  

 Nici nu contează numărul protestatarilor!

Contează că au ieşit în toate oraşele şi că azi e, deja,  a doua zi.

Să dea Dumnezeu doar vreme bună, ca în decembrie ’89…

Legenda ultimelor zile

La masă şade un arab,

cu grade mari, cu zâmbet slab:
“- Voi, negustori din patru zări
veniţi să-mi cereţi aprobări?!”
…şi-arată la prohab.

Afaceriştii se întrec

să-i dea arabului zevzec
plocon ce nu s-a pomenit.
Arabul e de neclintit.

Şi-atunci căzu pe bec.

Scandalul fuse infernal:
plăteau să-şi facă un spital                   
în poarta celui existent…
Dar ştie orice repetent

că nu prea e legal.

Blocajul a durat vreun an.

S-au dus la marele Traian
cu jalba-nfiptă în proţap:
“ - Arabul e bătut în cap.
Vorbim în van!

Sunt milioane, cum v-am zis
vreo şapte sute, mai precis,
vă dăm şi dumneavoastră, caş, 
dar să ni-l scoateţi pe făraş,
aşa cum ne-aţi promis!”

 “- Prea bine!... O să-l mazilesc!”
“-  Eternul spirit românesc!”,

şopti în barbă, înţelept,  
un glas de întreprinzător deştept,
adăugând:  “- Vă mulţumesc!”

"A venit un prost şi mi-a arătat ce să fac..."

N-aş fi dat titlul ăsta în viaţa mea.  Da' prostu' - ştiţi cum e! - nu e prost destul, dacă nu e şi fudul.
Aşa că la întrebarea mea, îndreptăţită - şi acum ce fac? - mi-a zis:
"Scrie!"
"Ce?" "
"Scrie: a venit un prost şi mi-a arătat..."
"Unde?"
"Păi... acolo, la titlu..."

Aşa că am scris, dar cu ghilimele. Măcar atât.
Cum s-a rezolvat problema: nu mai am voie cu internet explorer. Internet Explorer  =  BUBA!
Acuma scriem pe NETSCAPE. 

Concluzie:  totul e bine când .

Gara Invizibilă

Ia uitaţi-vă-ţi în ce hal am ajuns!
Nu mai am voie la comentarii, Google nu mai afişează rezultate referitoare la blogul meu. Adică, mai pe scurt, nu mă mai văd. Mă simt ca un moroi la oglindă.
Nu ştiu... să-mi fac testamentul virtual sau po' să mai aştept niţel?
Să ne luăm rămas bun acum, cât mă mai lasă măcar să scriu postări noi?

Are careva vreo idee?

Prezumţia de nevinovăţie

Prin urmare: eu, pe blogul meu, la mine, mă, nu am acces la comentarii. Po' să văd că ele există, dar nu po' să le citesc decât în "bucătăria" blogului. Unde am de ales: le las sau le şterg. Da' nu le răspund.

Să zicem că e o defecţiune tehnică, trecătoare.

Mai sunt şi d'ăştia...

Domnului doctor Raed Arafat, indiferent cât a furat, dacă a furat...

V-am mai povestit eu de Măru’!...

Un anestezist. Tânăr. 

Singura lui nemulţumire e că fiecărei zile îi corespunde o singură noapte. Dacă n-ar avea atâtea rate de achitat, s-ar considera mulţumit cu sistemul clasic: după noapte vine zi. Deocamdată e nemulţumit. O dată pe săptămână, cel puţin, trebuie să-şi ia o noapte liberă şi s-o doarmă. Pe gratis.

O vreme a intenţionat să plece din ţară, dar şi acolo, dincolo, nopţile pe care le dormi şi nu le faci gărzi nu se plătesc. La dracu’! Mai bine  o gardă în limba română. Vrea o babă să-i zici ”Tatăl Nostru“ . În Franţa te poticneşti după Notre Père, qui êtes aux cieux... Măcar aici ajungi până la «pâinea noastră cea de toate zilele... 

- Băi, da’ chiar mai e vreo babă în reanimare care vrea să-i reciţi Tatăl Nostru?

- Mai e, zice Măru’. Mai moare câte-un şoimănit care mişcă lucrurile, le face să cadă…

- Crezi tu în prostii de-astea, Mărule?

- Normal că nu, da’ mai sar cutiile de seringi în mijlocul camerei…

De Revelion Măru’ a fost de gardă. A sunat-o pe soră-sa şi i-a zis: “Asta e! Pic de gardă de sărbători… Lasă, că mă duc şi iau lumină de la biserica spitalului.“

Ea i-a explicat că lumină se ia de Paşte, nu de anul nou.

-  A, da? Bine că mi-ai zis, că mă duceam ca prostu’…

O dată pe an,  Măru’ pleacă la Sibiu să-şi viziteze colegii de la SMURD. Acolo şi-a început el ucenicia, pe un SMURD care abia se înfiinţa la Sibiu.

Vine înapoi rătutit de oboseală fiindcă face o gardă amicală, adică  se pune pe ambulanţă şi se joacă de-a doctorul la Sibiu, pe gratis, fiindcă el acolo a învăţat terapie intensivă.

Ajuns acasă, câteva zile are parte numai de scandal. Toată familia e capabilă să priceapă că Măru’ e obosit şi ciufut după o gardă plătită, dar nimeni nu-l înţelege când vine acasă după o gardă “in memoriam”, fără bani, făcută la Sibiu.

- Păi, nu ziceiai tu că te duci să-i vezi pe băieţi şi-atât?

- Păi, da!... zice Măru’.

Telespectator fidel

O babă cu o găletuşă de plastic căptuşită cu ziare vechi traversează aleea din spatele blocului ei către ghena de gunoi,  prin loc nepermis. Un moment de neatenţie şi baba, alunecând pe o coajă de caisă, se întinde cât e de lungă, în patru labe, pe asfalt. Din găleată, se revarsă pretutindeni, cât vezi cu ochii, pe o rază de cincizeci de centimetri, resturi menajere: o cutie de margarină goală, doi sâmburi de prune uscate, o tibie de găină cu zgârciul aferent.

Echipa de filmare aflată întâmplător la faţa locului înregistrează accidentul şi transmite imaginile redacţiei de ştiri, care le dă needitate.

Din acel moment, până noaptea târziu, nu-ţi mai dezlipeşti ochii de micul ecran. Garantat! 

Emisiunea 100 de minute îi are ca invitaţi pe psihologul de serviciu şi pe gerontologul şef de la Institutul Ana Aslan. Începe un trialog interesant despre proastele obiceiuri ale bătrânilor la români. Doamna Sandra Stoicescu abia dacă mai apucă să dea niţel din mâini când pune întrebarea, astfel încât să priceapă şi telespectatorii surdo-muţi despre ce se vorbeşte.

Deşi la început a zis că “avem timp suficient să analizăm cazul”, abia în minutul nouăzeci şi cinci apucă psihologul să sublinieze comportamentul obsesivo-compulsiv al bătrânei care, deşi moşu-său e oale şi ulcele de un deceniu, continuă să mănânce margarină, cu gândul la inima soţului ei. Când tot incidentul e pus într-o lumină nouă, intră publicitatea cu tipu’ care nu provine dintr-o familie numeroasă, n-are mulţi copii, poate nici însurat nu e, dar vrea Megan şi specialistului în senilitate îi mai rămân treizeci de secunde, să tragă o concluzie.

“Bătrânii sunt speriaţi de constipaţie.”, zice el.

“De unde ştiţi? Zece secunde!”, strigă Stoiceasca, aplecându-se mult asupra lui şi descurcând iţele invizibile ale unui imaginar scul de lână, cu ambele braţe.

“Păi, sâmburii de prune. De ce ar mânca ea prune uscate, sfidând reducerea drastică a pensiei, ă? Pentru efectul lor laxa…”

N-a mai apucat să termine ideea. Da’ nu-i nimic, va fi reluată la Dana Grecu în emisiune. Care-l are ca invitat permanent în cămaşă roz pe Radu Tudor şi ca invitat special pe şeful de la rutieră.

Dana Grecu se ţine cu amândouă mâinile de desk, care e fixat cu holţ-şuruburi în podea, altminteri i l-ar fi făcut de mult guler reprezentantului poliţiei şi-l înghesuie pe acesta cu o singură întrebare:

“De ce, domnule, să considerăm că cetăţeanca a traversat prin loc nepermis? Era trasată vreo trecere de pietoni pe alee?”

“Tocmai că nu!”, zice organul competent.

“Păi de ce? De ce? Să ştie şi telespectatorii! S-a furat vopseaua de zebră sau cum?”

“Nu, şi dacă mă lăsaţi să vă răspund, vă răspund. Nu prea e trafic în spatele blocului victimei şi, în plus, aleea se înfundă în părculeţul cu două bănci sub umbrar.”

“Se înfundă… aşa ziceţi dumneavoastră… Ce părere ai, Radu?”

Radu n-are păreri, e pur şi simplu copleşit de modul în care sunt tratate văduvele veteranilor de război. De pe fundal, zâmbeşte sardonic şi subiectiv Dumitrescu. Răzvan Dumitrescu.

Vine pasa, domnului Şerbănescu i se montează lavaliera, trece pasa, domnul Şerbănescu n-a prins decât faza cu băncile şi cu înfundatul. Nu ştie de babă. Dar zice bine ce zice: că băncile îşi repatriază capitalul. Înainte ca emisiunea să ia sfârşit, se anunţă că baba a refuzat internarea. Însă e numai un zvon care trebuie verificat.

Ceea ce se va întâmpla la Gâdea în emisiune unde, cum era şi firesc, se face sinteza evenimentului. Cu profesorul Mencinicopschi şi pianistul acela. Care a mai fost.

Biologul şi nutriţionistul Gheorghe Mencinicopschi pe care o să-l numim Gică în cele ce urmează, având un nume imposibil de reţinut, ca şi pianistul celebru, face lumină într-o problemă care era cât pe ce să treacă neobservată: va’zică baba alunecase pe o coajă de caisă, aşa s-a exprimat reporterul din teren. Caisa nu are coajă, are pieliţă. Aproape toate reperele nutritive ale caisei se concentrază în pieliţă. Concluzia e că cine a mâncat fructa despieliţată ori e un dobitoc, ori suferă de colon iritabil şi atunci să mănânce pâine Savoria.

“Cuuum? întreabă Gâdea siderat. Vreţi să spuneţi, domnule Gică, că, deşi tot grâul românesc e scos niţel cu vaporul în afara apelor teritoriale ca să poată fi importat, totuşi acesta, din care se produce pâinea Savoria, nu e grâu modificat genetic şi totuşi are un conţinut mai ridicat de Omega 3 şi Omega 6? Adică bate margarina cu care îl îndoapă Nadia Comăneci pe Dylan? Ia să luăm noi informaţia asta bob cu bob… Domnule pianist, puteţi să ne cântaţi puţin finalul simfoniei, dar foarte repede, să ne încadrăm în solo-spot? “

În vremea asta Mircea Badea pianotează nerăbdător în măsuţa lui veche de şapte ani şi, cum nu le are cu muzica, o face cu mult mai rapid decât artistul invitat.   

Aţi văzut hoardele de vatmani, cu ţigara în bot şi cu mâinile goale, înnebunite de ură şi însetate de sânge, îndreptându-se, într-o linişte mormântală care-ţi dă fiori pe şira spinării, către Palatul Victoria?

Nici eu, dar trebuie să apară din moment în moment.

Breaking news

Breaking news: Lucescu – sistolă. Breaking news: Lucescu – diastolă. Breaking news: Lu…

Asta înseamnă că inima lu’ Il Luce bate normal, i-au capsat ăia coastele, i-au drenat lichidul din pleură, Val Vâlcu nu trebuie să mai dea iama prin amintirile lui de studenţie,  nu trebuie să mai pronunţe cu atâta ştiinţifică evlavie cuvântul pneumotorax, fiind unicul pe care şi-l aminteşte din patologia plămânului.

A venit şi bogătanu’ de Ahmetov, ăla care e preten cu Lucescu (bă’, z’dai seama? Preten-pretenaş!), i-a controlat pe chirurgi la batisă şi urechi - dacă e curate, la unghii – dacă e tăiate… Era! Deci, amicu’ Luce e tratat, din punct de vedere medical, corect.  A zis miliardaru’, ce dracu’!

Conferinţă de presă. Lucescu a suportat cu demnitate intervenţia. Cred că declaraţia asta e numa’ pentru microbişti şi pentru bunul său prieten milionar, altminteri nu pricep cum se decelează demnitatea sub anestezie generală. A! N-o fi făcut un pic de caca pe el, aşa cum se mai întâmplă, în sala de operaţii. Aici, da!  Vorbim de demnitate. Demnitatea sfincterului anal.  Bună ş-aia! Când e vorba de breaking news, orice muşchiuleţ, orice pîrţuleţ care dă dovadă de eroism şi poa’ să facă rating e binevenit.

N-a văzut tramvaiu’. Asta nu mai ţine de breaking news, ţine de erori frecvente la şoferi cu lămâia în geam sau cu lămâia în păr – şoferiţe, adică.

Ad absurdum, zice un monstru sacru al comentatorilor sportivi, chiar dacă ar fi să şadă pe tuşă un an, Lucescul nostru tot se poate întoarce la cariera de antrenor. Al altora. Vom avea cu ce ne mândri chiar şi peste un an de întrerupere: alt român care fuge de-ai lui ca dracu’ de tămâie şi se realizează peste hotare. 

De ce. Ei, aici e mai complicat. Nu mai ţine de breaking news, ţine de chestii pe care nu le înţelegem noi, prostimea. Poate că Lucescu a dat cu oiştea nu numai în tramvai, ci şi în sistemul perfect mafiot, analfabet şi puşcăriabil al federaţiei noastre de fotbal. O fi vreun dinozaur de-ăla care se gândeşte la tabela de scor mai dihai ca la extrasul de cont. Nu-mi dau seama, că eu n-am mai fost pe stadioane din anul patru de facultate, de când i se zicea lui Naşu’ -  pomanagiu’ şi era unul nou, la Sportu’, poreclit Dulapu’.  Coraş, da!…

Acuma, poate mă veţi întreba ce m-a apucat să scriu de Lucescu, dacă tot n-am ce-i reproşa…

Lui, chiar n-am. Şi-i doresc să se facă repede bine, să-i alerge pe fotbaliştii altora, până îi învaţă imnul naţional, că repetiţia e mama învăţării imnului, iar bunică-sa e când ţi se oferă ocazia să-l asculţi.

Dar la umbra acestui mare breaking news pe care, în mod normal, îşi fac mâna chirurgi începători, umblă de-a buşilea un nou proiect de lege în Sănătate, să vină Salvarea privată să-ţi facă gură la gură sub tramvai…

Toată tărăşenia a început acum doi ani, când întemeietorul SMURD-ului s-a opus la deschiderea unui spital privat de urgenţă buză în buză cu cel de stat, motivând, pe bună dreptate, că, în caz de cataclism, Doamne, fereşte! – când trebuie să afluiască şi să defluiască ambulanţele cu răniţi, ele ar da nas în nas la o intrare comună, prin urmare nu se poate două spitale de urgenţă pe aceeaşi ulicioară, faţă în faţă.

Şi uite cum azi se întoarce roata şi spitalul privat, probabil prieten cu consilierul pe probleme de sănătate de la Cotroceni, le face “pa!” cu mâna lui SMURD şi lui Raed Arafat care, n-o fi el alb ca neaua, că nu-i permite nici arborele genealogic, dar a organizat, în România, unul dintre puţinele servicii care funcţionează, încă.

Vă amintiţi serialul ăsta?  

La noi se pregăteşte ultimul episod.

Depresie postpartum

Zile în şir, înaintea Crăciunului, am văzut oameni, de ambele sexe, de toate vârstele şi condiţiile sociale, cărând brazi. Mai mari, mai mici, mai bogaţi, mai chei, mai de contrabandă, mai cu acte, indigeni sau de import, scumpi sau ieftini.

I-am văzut, fiindcă erau vizibili. Cărau achiziţia cu oarecare bucurie victorioasă: aveau brad! 

Dacă ai brad şi sarmale-fleică-ceafă-cârnaţi-salatădebuf-murături-cozonac, sărbătoarea Naşterii Domnului poate să înceapă.

Ăia mai cu dare de mână şi cu vilă - dar merge şi la bloc, spânzură nişte păpuşi cu aspect de moşi crăciuni pe sub ferestre şi peste balcoane, care par a escalada zidul în scop infracţional şi ornează geamurile cu mii de luminiţe clipitoare care veghează, cu efectul lor stroboscopic, să-ţi fie somnul lin în perioada sărbătorilor.

Toate astea mi se par normale şi-mi întăresc convingerea că în fiecare adult zace un suflet de copil.

După, adică după ce trece Crăciunul şi Revelionul, cele două naşteri importante, a Mântuitorului şi-a Anului Nou, lumea intră în depresie postpartum. Nu-i mai pasă de nimic, totul e nasol. Strânge mesele, vesela a bună,  podoabele de pom, zecile de metri liniari de beculeală colorată  şi aruncă bradul.

Unde-l aruncă? Nici ea nu ştie. Afară din casă. Direct pe geam sau,  cu efortul coborârii scărilor, odată cu alte resturi menajere, la ghenă.  Cert e că o face în mod invizibil. Probabil noaptea, pentru că ziua te pomeneşti cu un stârv de brad  sub geam, pe aleea din faţa blocului, în spatele  maşinii, lângă toboganul de gunoi de la etajul şapte...

Azi, înainte de prânz, a apărut un consumabil d-ăsta, cu cetina-i tot verde,  pe trotuarul de vizavi.

Zece minute mai târziu, şoferul unui Logan care n-avea unde să parcheze,  şi-a lăsat maşinuţa pe avarii în mijlocul străzii, s-a dat jos din ea şi l-a târât pe ex-brăduleţ drăguţ cinci metri mai încolo, în faţa unui Chevrolet, parcat în locul lui de parcare, plătit. Pe urmă si-a urcat automobilul pe trotuar, eliberând carosabilul. Stăpânul Chevroletului a avut treabă în oraş pe la patru. A mutat obiectul în faţa lui Geppetto al meu şi a ieşit cu maşina din parcare.

Pe la şapte seara mi-am aruncat un ochi pe fereastră, să văd cum e vremea - că nu poţi să te iei după televizor -  şi dacă  mai e copacul credincios în faţa maşinii mele. Mai era.

Mai e şi acum...

  

6 ianuarie. O zi...

Iaca, m-am întors dintr-o scurtă călătorie în trecut. A fost plăcut!

În vremea asta n-am avut de-a face cu netul ( că pe vremea aia nu era), atâta doar, am mai schimbat o vorbă cu prietenii Gării, la postări mai vechi.

În treacăt fie spus, domnul Benji, bonsaiul, îşi revine uluitor după plecarea bradului.

Coniferul flotant a părăsit biocenoza farmaceutică pe 3 ianuarie. Ăsta, titularul, a produs 39 de frunze în următoarele două zile. În momentul de faţă e pe val şi mă gândesc serios să-l supunem acelei imersiuni totale, cu ghiveciul din dotare, într-o găleată cu apă, aşa cum am fost consiliate.

Revenind: azi mi-am citit corespondenţa şi am găsit poza asta, intitulată “categoria fufa de munte”:

Sigur că poa’ să fie un trucaj ordinar, gen “ruşine-dinu-patriciu”, fiindcă nu prea văd urmele tocurilor înfipte în zăpadă. Da’ poate că e zăpada bătătorită, poate calcă ele mai delicat, în conformitate cu personalitatea lor ultrafeminină şi lipsită de apărare.

Întrucât am surprins vara trecută, cu ochii personali, nişte dudui de tipul celor din imagine, chinuindu-şi “platformele” de firmă pe bolovănişul unui torent secat, la 1800 de metri altitudine, nu ştiu de ce ar fi poza asta o făcătură ordinară, manopera unui nenorocit de misogin!   

Revelaţie de revelion

La ştirile post-potroace, am avut o revelaţie: Gigi Becali, aşa cum e el, tartore peste ghiolbanii cu bani, mai are ceva: ritm şi ureche muzicală. Ia uitaţi-vă niţel:

Dacă-l invita la el la moşie, conu Dinescu scăpa de povara de-a se face de ruşine pe un post de televiziune, la “cumpăna dintre ani”, cu taraful lui, adus de la “dezmembrări” şi prezentat drept autoturism de epocă.

Şi-acum să ne clătim cu originalele:

p.s.: la ritm, mai are de lucrat, nea Gigi!