Eu, nătânga...

Ultima emisiune a lui Ion Cristoiu de duminică, ultimul Zig Zag, a avut-o în deschidere pe Luminiţa Plăcintă, noul ministru al tineretului.

Cristoiu a tăifăsuit şi cu ea amical şi străbătut de curiozitate jurnalistică, aşa cum a făcut-o cu EBA, cu Ridzi, cu Udrea, cu Anastase, cu cele mai diverse personalităţi feminine politice ale vremii.

La început a explicat pentru rău-voitorii şi nătângii care-l urmăreau, că nici de data asta nu se ve repezi să răcnească la invitată, fiind un simplu taifas.

S-a ţinut de cuvânt. A ascultat-o senin pe mama tânărului Andrei Plăcintă care se bucură de multă popularitate imagistică prin blogosferă, în tripla lui ipostază de satanist, pastor al bisericii ateiste şi homosexual.

Poate că şi Cristoiu ştia pe dinafară poznele băiatului, din moment ce n-a încheiat taifasul până n-a întrebat-o despre el.
Iar ea, mama Plăcintă, de 19 ani mamă şi de câteva zile ministrul tineretului, a zis aşa:
“Este un tânăr ca toţi tinerii din această lume. Este un tânăr independent şi mă bucur că l-am crescut aşa. Aş dori ca toti părinţii să aibă copii aşa…”

Nu, n-o să aduc pe blogul meu imagini cu Andrei Plăcintă.
Dacă nu le-aţi văzut deja, căutaţi-le singuri!
Nu este acest mic gunoi - odrasla femeii pe care ziaristul o numeşte “o nouă stea pe firmamentul politicii româneşti” - subiectul meu de azi.

Şi nici acest nou Cristoiu care s-a degradat galopant, inexplicabil şi impardonabil în ultimele luni nu e subiectul acestui text, deşi acum , cu ocazia celei din urmă emisiuni, parcă i-aş face cadou cărticica de mai sus, aşa, puţin revizuită...

Subiectul sunt eu, nătânga.

Incapabilă să pricep libertatea.
Incapabilă să mă abţin de la tot felul de discriminări.

Incapabilă să accept “Accept”, drogurile uşoare, satanismul, exhibiţionismul, impostura, un oscior înfipt în fundul unui foarte mic ponei roz cu svastică, sfidarea bunului simţ, ca fiind cele mai noi cuceriri ale democraţiei.

Fiindcă nu cred, refuz să cred că, până la urmă, doar fumătorii trebuie marginalizaţi şi expediaţi să-şi consume viciul în spaţii special amenajate.

Jocul de-a Dumnezeu

Doi evrei deştepţi (iertare pentru pleonasm!) şi ginecologi pe deasupra şi-au pus palma streaşină la ochi şi au făcut privirea roată căutând un sa(i)t fără câini unde să-şi profeseze meseria cât se poate de avangardist.

L-au găsit imediat, pe www. romania.org , unde zice “Take a virtual visit to Romania and you'll be left amazed” . Asta cu “left amazed” e pentru lefteri.

Aceşti doi domni nu s-au mai uitat nici în stânga, nici în dreapta odată ajunşi cât se poate de real în cătunul numit România şi s-au apucat, cu bani, de făcut bani.

Poate că la un moment dat, prea ocupaţi cu donatoarele de ovule sau prea strâmtoraţi de întreţinerea celui Lamborghini, au omis să doneze ce era de donat la pliculeţ către instituţiile statului abilitate să dea autorizaţii de funcţionare şi să oblăduiască ce nu poate fi autorizat şi s-au pomenit săltaţi de mascaţi.

Mascaţii nu ştiu ei prea multă genetică, aşa că s-au focusat pe căutat foloase necuvenite şi au holbat ochii, atât cât le permite cagula, în Lamborghini-ul Gallardo şi-n Mercedes-ul S Classe, de parcă n-ar geme drumurile noastre de ţară de trocuţe de-astea scumpe cu care se dau controversaţii oameni de afaceri.

Presa, la fel şi ea, stă prost la cunoştinţe despre genetica umană (nici nu-i de mirare, atâta vreme cât nu vei auzi un reporter la televizor spunându-i altfel obstetricii decât “obstRetică”) şi în loc să sucească pe toate feţele problema însămânţării mai multor femei cu ovule provenind de la o singură donatoare, fapt ce în viitor, ar scoate incestul de sub incidenţa păcatului şi l-ar vârî la “întâmplări neprevăzute”, stă să citeze ce zice presa israeliană.

Povestea asta, a fraţilor genetici neidentificabili care se pot întâlni, iubi şi face copii, doar acum pare o telenovelă SF.
În viitor ea poate deveni un motiv real de creştere a frecvenţei maladiilor genetice în populaţia umană. Costisitor de decelat si, probabil, tardiv.

Aşa că n-are nicio importanţă dacă te cheamă Harry, Enrique sau Ricky…
Jocul de-a Dumnezeu nu e nici prosemit, nici antisemit.
E doar periculos.

Puţină răcoare: flori de munte

Un evazionist ticălos

Am primit în mail:

“Azi m-am bucurat de napolitane dietetice. Uitasem până şi surogatul de dulce... Apoi m-am luptat cu canicula. Ascuns la umbră.
De povestit:

Dimineaţa merg la piaţă. Aproape zilnic. Fără excepţie, undeva pe la mijlocul drumului, e un bătrânel.
Stă în picioare şi încearcă să zâmbească trecătorilor. Ar fi o lipsă de respect să-i întâmpine aşezat. Lângă el e un scaunel. Câteodată bătrâneţea îşi cere drepturile.Se odihneşte cu grijă, să nu-l surprindă vreun client intr-o poziţie indecentă. Precis nu ştie că lipsa dinţilor îi transformă surâsul amabil exact în opusul dorinţei lui .Compensează cu privirea. Nişte ochi blânzi, cinstiţi, deschişi , la marginea cărora se simte, bine ascunsă parcă, o lacrimă.
Astazi l-au asediat doi copii care păreau ,după vârstă, că vin în vizită la bunic, la ţară. Aveau însă uniforme, probabil oferite de Plăcintă, în urma unei licitaţii fără strigare.
Au coborât nervoşi dintr-o maşină cu insemnele poliţiei şi au început să completeze un proces verbal de contravenţie.
Omul încălca, fără autorizaţie, domeniul public. N-avea autorizaţie de producător de flori. Nici licenţă de comerciant.
Pe scurt, era un evazionist.
Unul dintre aceia din cauza cărora bugetarii, fără număr, n-au bani sa-şi trimită copiii în tabără sau să-şi achite rata la casă…
Opinia publică s-a solidarizat cu greu, dar a luat atitudine.
Poliţiştii comunitari au dat înapoi.
Îl sună pe şef.
Ăla le spune iritat, probabil era deranjat de la solitaire sau de la altă muncă de mare răspundere pe care o desfăşura la biroul cu aer condiţionat, prin staţie, să confişte marfa şi să se limiteze la un avertisment verbal , să îl ierte pe infractor dacă promite că nu va mai recidiva.

Am plecat cu sufletul greu şi gândul la bătrânelul ăla care chiar n-arăta c-ar avea altă sursă de subzistenţă. Şi nu cerşea pe la stopuri sau la intrările în biserici.
Oferea flori fără să ţi le bage pe gât, ca ăia cu clipurile vodafone sau bere ori cola.

Probabil florile confiscate au ajuns la soţia şefului.”

Petrecerea

Hălci vesele de slană se agită pe sub pulovere…

Probabil că filmul e de iarna trecută. Asta indică şi decoraţiunile de staniol: că era iarnă.

Vă daţi seama?
Cineva aşteaptă de astă iarnă să obţină postul de şef al farmaciei spitalului Colentina şi nu reuşeşte. Cine ştie câte manevre a încercat, până să recurgă la filmuleţ şi să-l “ Pac!”, la răcnetul televiziunilor.

Televiziunea n-are habar cine răspunde de femeile astea care şi-au ales acum douăzeci şi ceva de ani o meserie frumoasă şi curată, parcă anume făcută pentru ele şi deranjează fără rost Direcţiunea Spitalului, Primăria, Ministerul Sănătăţii, când primul drum era colea, pe lângă Armenească, la sediul Colegiului Farmaciştilor.

Nu ştiu ce m-a scârbit mai tare: că, vreau - nu vreau, sunt colegele mele?

Acel “Fată, face spumă!” ? “Fată!”…apelativul cocălăreselor.

Hiperurbanismul semidoct al şefei care declară la telefon “Mai mult de o sticlă de şampanie nu cred că am servit vreodată!”?

Că televiziunea pune imediat botul la haidiridame cu madame,dar niciodată, niciodată nu va da curs unei anchete despre ce medicamente se scot pe condică din farmacia spitalului şi unde ajung ele, de fapt, în loc să ajungă la patul bolnavului?

Asta ar fi ceva complicat, cu bătaie lungă, cu deranj mare în Ministerul Sănătăţii, şi-n alte foruri abilitate să se ocupe de binele cetăţeanului.

Văd a treia oară miniproducţia video şi realizez cu uimire că toate cucoanele astea, şaisprezece, cum spunea şefa lor, circulă cu RATB-ul. Fiindcă pe una n-am văzut-o să bea suc şi nu şampanie.

Aşa că sugerez jurnalistului căruia i s-a părut interesant să dea la ştirile de azi o întâmplare care s-a produs acum câteva luni, să se adeseze şi Brigăzii de Poliţie Rutieră. Şi care farmacistă filmată acolo e conducător auto, măcar o lună să nu mai fie. Asta ar necesita câteva mici investigaţii în plus, dovezi că la sfârşitul petrecerii doamnele posesoare de maşini s-au dus acasă ţinându-se de covrigul personal, dar merită încercat.

Nici un efort nu e prea mare, atunci când vrei să umpli programul de ştiri cu neştiri.

România S.R.L.

Trăitul în ţara asta a devenit o afacere.
Indiferent ce te-ai face, trebuie să te gândeşti la profit.

Dacă ai deja ceva bani, intri în politică raţionând astfel: ai enşpe sute de mii de euro. Îi investeşti într-un scaun de deputat. Nu contează în ce partid te bagi, toate sunt la fel. Îl alegi pe ăla care îţi oferă o mai bună deschidere spre bani mai mulţi, măcar să câştigi dublul investiţiei.

Dacă nu deţii decât un capital modest, eşti încă tânăr şi-ţi gândeşti viitorul pe termen lung, dai la facultate. Prietenii îţi spun “Eşti nebun? Pierzi timpu’ cinci ani, fără să produci bani?” Să zicem că nu ţii cont de ei.

Treci la optatul pentru o profesie. Acum chiar ai de unde alege, nu mai e ca pe vremuri, să te gândeşti la câţi sunt pe loc, ce şanse de repartiţie ai şi, în ultimă instanţă, ce ţi-ai dori să munceşti, fiindcă nu se mai pune problema aşa…

Te poţi duce la Drept. Dacă “ai papagal”, ajungi avocat. Dacă eşti cam peltic, măcar te faci notar. Cu puţin noroc, o să-i asculţi cu urechea pe domnii avocaţi. Mă refer la bani.

Poţi urma Teologia. Nu contează în ce crezi. Contează că nu crezi să fi văzut vreodată în viaţa ta un popă coborând dintr-un Logan.

Cu un strop de minte şi răbdare (durează şase ani plus încă vreo trei până intri cu adevărat în pâine) , dai la Medicină. Dacă eşti genul care leşină când vede un strop de sânge, te faci medic de familie. Poţi să ai între una şi câte mii de pacienţi reuşeşti să îndeşi pe listele tale. Nu numai că nu vezi vreo picătură de sânge, dar nici pe ei nu-i vezi vreodată la faţă, fiindcă nu trebuie decât să-i menţii în parohia ta nominal şi să încasezi banul de la casa de asigurări de sănătate, proporţional cu câţi sunt.

Dacă eşti genul dur, te faci chirurg. Implementator de silicoane. Altfel nu merită efortul.

Dacă eşti deosebit de comod şi sedentar şi-ţi place să joci NFS, îţi bagi dosarul la Finanţe-Contabilitate.

Până acum 20 de ani nu exista muritor să nu aibă nevoie de popă, doctor sau avocat. Acum nu există muritor fără o mică afacere, aşa că sigur are nevoie de contabil.

Dacă nu-ţi trece chiar nimic prin cap, te faci inginer. Oridecare! În final tot jurnalist ajungi.

A murit bancul ăla cu asemănarea dintre un inginer şi-un câine. Nu numai fiindcă azi inginerii moderează talkshow-uri, ci fiindcă anecdota aceasta răutăcioasă şi discriminatorie pentru ingineri poate fi extrapolată la orice proaspăt absolvent de învăţământ superior.

Chiar dacă a apărut şi o deosebire: azi, tânărul intelectual scrie în cererea de concediu “Vă rog am-i aproba efectoarea a şase zile din C.O. legal de odihnă…”. Câinele nu scrie nimic. Fiindcă n-are nevoie. El e într-o veşnică vacanţă.

Spre asta tind şi noile generaţii de intelectuali, spre un concediu de odihnă mintală permanent, ca să aibă vreme să se ocupe de afaceri.

Ce mai înghite românul

Prima şi unica firmă de catering a ţării, B&B ( Băse&Boc) a efectuat ieri o nouă livrare la domiciliul românilor. Forţată.

Un desert nesimţit, care, înainte de-a ajunge la râul de lapte şi miere de unde se adapă guvernanţii noştri, deja şi-a ridicat poalele în brâu!

Plăcinta are un c.v. de mare excepţie pe care îl tot condimentează cu declaraţii puţin comestibile.

Ii imbracă deja pe parlamentari şi şi-ar dori să-l îmbrace pe Băsescu. (Aici s-ar putea să intre în conflict cu ministra de la Turism care e rutinată în operaţiunea contrarie, în ce-l priveşte pe preşedinte. )

A avut deja lupte de stradă şi de tribunal cu angajaţii firmelor ei. Cel puţin aşa declara ea acum câţiva ani presei… Că s-au bătut şi s-au spurcat ca la uşa cortului. Că ăia, foştii angajaţi i-au spus că e “curva oraşului” şi că a furat fabrica.

Are un fiu care şi-a obţinut cu acte în regulă titlul de "Pastor al Primei Biserici Ateiste” si oficiaza slujbe ateiste. Slavă cerului, nu la noi, ci în Elveţia.

La noi, maică-sa, adică Plăcinta, îl iubeşte pe Christos în mod compensatoriu.

Adică cel mai mult pe lume. Motiv pentru care îşi permite o relaţie foarte lejeră cu Tatăl acestuia, al lui Isus, numindu-l simplu, fermecător, “Doamne-Doamne”.

Pe locul doi la iubit, sunt ciocănitorile. Aşa zice Plăcinta, nu inventez nimic.

Pe locul intermediar între Christos şi ciocănitori , probabil că se plasează dragostea ei neţărmurită faţă de prostia acestui popor, de laşitatea lui, de indolenţă, de teama de-a mai ieşi vreodată în stradă, fără de care n-ar fi fost posibilă, totuşi, numirea unei asemenea paţachine pe scaunul de pe care s-a proaspăt prăbuşit o hoaţă.

Nu-i greu de prevăzut ce se va întâmpla în viitorul apropiat.

Primii doi mari livratori de crăpelniţă ai ţării ne testează rezistenţa centrului nervos al vomei. Dacă ne dovedim la fel de bravi ca până acum, după plăcintă, e posibil să primim până la toamnă, bonus, o dietă sănătoasă, uşoară, cu mult lichid fiindcă e caniculă, numită pe scurt urinoterapie.

Sau asta ni se administrează deja de 20 de ani şi am devenit dependenţi?

Borcanul cu şerbet

Fagure de miere, lapte cald, pâine făcută în casă, dulceaţă de caise, şerbet de trandafiri îngropat în apă rece de fântână, clinchetul linguriţei de argint, surcică de vanilie, creangă de liliac înflorit, zumzet de albine, rouă în iarbă, fâlfâitul perdelei de borangic, levănţică sub pernă, teanc de cărţi la căpătâiul patului, o icoană veche, pe lemn, sfinţită, flori proaspete, culese din grădină, tihna unui orăşel de provincie, mâna bunicii răcoroasă trecând peste fruntea de copil adormit printre cosânzene, feţi frumoşi, cai fermecaţi, cântecul mierlei…

Scriu la foc automat clişeul ăsta, nici nu mi-e greu, rezonez uşor la amintiri din copilărie, am şi eu, toţi avem, toţi am muiat linguriţa în borcanul de şerbet şi-apoi am cufundat-o în apă rece, toţi cei născuţi în anii 60, cu cearşeafuri brodate, cu radio pe lămpi şi fără televizor, cu rafturi de cărţi în casă şi bunici răbdători, blânzi, făuritori de copilărie frumoasă…

Toţi deschidem câteodată, cuprinşi de nostalgie, ori poate încurajaţi de o anume atmosferă de mare intimitate şi prietenie ce se creează uneori, sertarul cu amintiri al copilăriei.

Unii însă, văd că-l smulg şi-l răstoarnă pe jos, într-o febrilă căutare de farmec cu orice preţ, curg din el amintirile de-a valma, şerbetul, tihna amiezii, cerdacul unde se strâng notabilităţile oraşului cu feţele iluminate idilic de blajine preocupări , moartea bunicului la coadă într-o cofetărie, până şi moartea bunicului, sfârşitul oricărei copilării, gustul primului plâns amar şi-al primei singurătăţi înfricoşate e scoasă la mezat … toate acestea ajung direct pe asfalt, ca la un târg de vechituri unde săracii vând altor săraci mai săraci decât ei lucruri ce nu le mai sunt de folos.

Omul care face asta e destul de stângaci în decojirea-i, se repede la alt sertar, altă poveste, prezentul, palatul, scenă de interior, iar borcan de şerbet, iar clinchet de linguriţă, veselă fină, foetaj pufos, bucătărie rafinată, numai că acum totul are etichetă, totul e sub girul Majestăţii Sale care mănâncă puţin, e în formă, se menţine, şurubăreşte sub masinile lui scumpe , e vechea pasiune din tinereţe, se umple de vaselină pe mâini, de ulei de motor, se şterge pe-o cârpă curată, ciudat, până şi mîinile monarhilor se pot murdări, uleiurile şi vaselinele nu ştiu protocolul, murdăresc pe oricine, în devălmăşie, nici camerista nu ştie protocolul, pune cuţitul aiurea, nefiresc, să nu poţi să-l apuci cu dreapta, cum e normal, cum e de cînd lumea, normal, la toate mesele unde mănâncă oameni care folosesc tacâmul, nu doar la masa Alteţelor Lor Regale, îţi vine să te întrebi, doamne, ce pile o fi având şi fata asta din personalul domestic, dacă nu ştie să facă exact lucrul pentru care a fost angajată, ce pile sau ce grad?...

Şerbetul s-a amestecat pe jos cu vaselina de motor, peste mixtura ciudată se prelinge acum din al treilea sertar, apa fierbinte încălzită personal de Regina Elisabeta, se prelinge jucăuş afectuos, ca discursul Regelui Juan Carlos care a fost mai sorbit ca niciodată, se prelinge cu Buckingam, cu pedanteria lui George Washington, cu sărăcia Silviei, Regina Suediei, nici măcar suedeză, cu Gina, bucătăreasa, cu sepepişti, câţiva doar, cu Săvârşin, cu acel “şi eu sunt intrigat” că există un document la securitate, toate astea formează o baltă cel puţin uimitoare pentru românul care mănâncă cipsuri şi bea bere duminică seara la televizor şi scociorăşte cu vârful papucului în chisăliţa aia, să găsească ceva urme de Preşedinte pentru ţara lui.

Scris de duminică

Să nu devenim anaforici!
Să nu pritocim la infinit ideea că ministrul tineretului şi turismului ne trage pe linie moartă, când ministrul turismului vrea să ne elimine de pe harta turistică a planetei. Când toţi ceilalţi miniştri trag cât pot să ne elimine din calcul.

Să fim lucizi şi să ne întoarcem cu toată atenţia spre ministrul miniştrilor. Altfel spus – primul ministru.

Ce face el, în ultima vreme? Se joacă aplicat cu roboţi chirurgicali pe care îi asimilează roboţilor de bucătărie şi extrage seminţe din ardeiul gras.

Această activitate prim-ministerială care a făcut înconjurul presei dovedeşte doar în al doilea rând că avem un prim-ministru oligofren.
În primul rând dovedeşte pupincurismul celor care l-au lăsat să se joace cu un robot chirurgical, apoi au permis mediatizarea pocinogului.

Ca urmare a emoţiei pricinuite de joaca respectivă, dl. Boc emite pe cale bucală următoarele cuvinte care, indiferent că ar fi ordonate pe verticală sau pe orizontală, duc la o zicere incoerentă, aproape la fel de incoerentă ca toate manifestările orale ale acestuia.

”Îmi amintesc acum că am văzut, şi nu ştiu dacă e bună comparaţia, dar când s-a dat telefonul de urgenţă de la casa lui Michael Jackson, a fost vorba de proceduri, nu de persoane. A fost vorba de proceduri şi în câteva minute, indiferent de cine a fost vorba, s-a ajuns să se dea sfatul necesar şi să ajungă ambulanţa. Aşa ceva avem la Spitalul de Urgenţă Floreasca, pe sistemul celor cinci coduri, unde fiecare pacient primeşte îngrijirea de specialitate în ambulanţă sau aici, în funcţie de tipul de probleme care au apărut. Dorinţa este să multiplicăm acest tip de sistem”.

Dacă voi, cititori ipotetici ai acestei declaraţii, îi găsiţi:
- sens
- legătură cu achiziţionarea a 10 roboţi chirurgicali de către ministrul sănătăţii
- legătură cu faptul că în spitale lipsesc vata, compresele sterile, faşa, medicamentele antialgice,
vă rog să mă lămuriţi şi pe mine.

N.B. : Fac o precizare de slujbaş al sistemului sanitar.

Achiziţia a 10 roboţi chirurgicali costând 9 milioane de euro înseamnă, în primă fază şi singură fază sigură, perceperea comisionului de către cel care face şi semnează cumpărătura.

În fazele următoare, unde presa nu mai are acces şi nici interes, aceşti 10 ma(i)muţi vor suferi o depozitare provizorie, până ce se vor specializa câţiva chirurgi în utilizarea lor. Lucrul acesta se va întâmpla de îndată ce vor fi bani în sistem. Cum bani în sistem nu sunt, depozitarea se va prelungi. Dacă totuşi unul dintre spitalele beneficiare va avea personal calificat să utilizeze maşinăria, va constata cu tristeţe că nu poate fi integrată blocului operator, din motive de soft pre-existent.

Va urma o procedură banală, în urma căreia se va concluziona că softiştii lor sunt mai hard decât ai noştri, prin urmare obiectul va fi mutat mai la subsol sau mai în curte, în ultimul caz fiindu-i aplicat un nou strat de folie impermeabilă peste ambalajul prevăzut de transportator.

În vremea asta, la spitalul de arşi se moare din lipsă de cardiotonice şi analgezice în perfuzie.

La fel de normal cum eu scriu pe blog şi fumez, în timp ce unii locuitori ai sectorului 4, în care vieţuiesc şi eu, se uită cum le-a ajuns apa până la congelatorul frigiderului şi câinii lor, un metis şi-un pechinez, inspectează lumea tulbure şi lichidă care a ocupat curtea, dintr-un loc de maximă siguranţă, o masă scoasă pe fereastră în chip de terasă pentru căţei.

Cât or fi muncit autorităţile, ca să ne ajute să observăm că oameni amărâţi, care stau pe străzi necanalizate, îşi tratează animalele de companie ca pe nişte egali, îngrijindu-se mai întâi de ele, şi mai apoi de frigider?

Roberta: profil

Mă uit la femeia asta şi mă întreb cu îngrozire prin ce trebuie să fi trecut ea, care la 18 ani devenea Miss România , ca să arate la 33 ca mai sus.

Îi citesc CV-ul şi încep să înţeleg.

În 94, când era boboc al Facultăţii de Sociologie, deja îşi câştiga existenţa într-un mod cât se poate de serios şi solicitant: cercetător asistent la Centrul de Studii Politice si Analiza Comparativa .

În 98, abia ce terminase universitatea, s-a angajat director de PR la o societate comercială. N-au lăsat-o nici să răsufle după licenţă şi au pus-o direct director!

Ca să facă faţă situaţiei, a urmat în paralel un curs de “Studii aprofundate la Facultatea de Ştiinţe Politice, secţia Studii Europene din cadrul Universităţii Bucureşti” care a ţinut cât directoratul: doi ani.

Anul 2000 e o perioadă de respiro bine-meritată: consilier al Ministrului Transporturilor.
Dar în 2001 iar se ia la trântă cu provocarea profesională: este expert parlamentar.
Eu, mărturisesc sincer, nici măcar nu ştiu cu ce se mănâncă meseria asta!

Tot în 2001 îşi ia al doilea job: director societate comerciala, pe care îl păstrează până în 2004; în paralel e „vice” la o mulţime de chestii. O adevărată serie de „vice” la: Organizaţia de Tineret; Organizaţia Municipală Ploieşti; Organizaţia Judeţeană Prahova; Organizaţia de Femei; alte comitete şi comiţii...

Şi azi, arată aşa...

De ce?

Fiindcă nu mai e suficient de solicitată şi utilizată la justa ei valoare.

Azi se ocupă de problemele minore ale lui Băsescu. Şi de cămara lui.
Aia cu deputaţi.

Ce-ar mai fi de adăugat, în final?



Mulţumiri ADRIANEI NEAGOE, de la „Gândul”, care a înţeles că o mie de vorbe nu fac cât o poză!...

Păsări de pradă

Nici nu mai contează dacă Ridzi rămâne ministru!

Nici dacă DNA-ul începe urmărirea penală. Probabil că nu, din lipsă de probe.
Oricât de cusute cu aţă albă vor fi fiind contractele, o spoială de legalitate în formularea lor tot există. Şi pe urmă, cel mai sigur mod de-a nu găsi dovezi, e să le cauţi acolo unde eşti sigur că nu le găseşti. Să te repezi direct în textul contractului şi să cauţi virgule între subiect şi predicat.
Deşi, nici n-ai nevoie să deschizi dosarul. E suficient să întrebi MTS-ul unde e anunţul publicitar făcut în presă prin care solicită achiziţia de servicii.

Poate s-a schimbat legislaţia, poate limita de sumă pentru care organizarea unei licitaţii este obligatorie nu mai e 50 milioane lei vechi. Dar nici superioară sumei de 500.000 euro nu poate fi!
Prin urmare, chiar primul demers ministerial pentru această achiziţie de servicii e o ilegalitate. Nu se putea utiliza procedura “solicitării a 3 oferte de preţ” , ci doar licitaţia publică.

Dar, ce mai conteză!

Ce era de demonstrat s-a demonstrat.

Nu, nu mă refer la culpa lui Ridzi. Nici la incompetenţa ei crasă. A fi mânjit şi incompetent sunt două condiţii esenţiale ca să promovezi în politică. Altfel n-are sistemul încrede în tine. Dacă eşti curat şi deştept, eşti periculos. Poţi spune NU vreodată şi scapi de sub control, dacă n-au cu ce să te aibă la mână.
Nu stă nimeni acolo să te convingă cu argumente că trebuie să fii de acord cu o decizie. Ţi se pune indicaţia de partid în faţă. Dacă încerci vreo fentă de gică-contra, ţi se reaminteşte cu ce poţi fi şantajat.
Timpul înseamnă bani în bisnisul politic. Încă e mult de furat. Oamenii se mişcă repede. Cam neglijent, câteodată, ca în cazul “Cazul Ridzi”, dar, în general, cu folos mare şi necuvenit.
Aşa că trebuie să prăduieşti rapid şi eficient, încrezător că ai şi tu bucăţica de câştig pusă deoparte.

S-a dovedit, şi asta mă bucură, că o investigaţie a unor jurnalişti DUSĂ PÂNĂ LA CAPĂT, în mod tenace, serios, nu rămâne fără repercusiuni, aşa cum rămân întotdeauna scurtele ştiri din presă ori pamfletele unor gazetari de renume care fac audienţă şi oferă iluzia, pentru un moment, că avem şi noi a patra putere în stat.
Pesimiştii ar putea considera că este doar o picătură într-un ocean. Că vâlvataia asta nu-i decât un truc controlat la nivel înalt, care ascunde sistemul bine organizat de delapidare cu acte în regulă şi-i permite să funcţioneze confortabil, non-stop, mai nestingherit. Că data viitoare o altă prădătoare tip Ridzi sau tot aceasta, va deturna banul public mai cu talent. Că suntem manipulaţi mai subtil ca niciodată cu un simulacru de “s-a făcut dreptate!”
Foarte bine. Toate aceste temeri pot fi îndreptăţite. Şi eu le am.
Dar cineva, undeva, cândva, trebuia să facă primul pas, să înceapă ruptul pisicii de la vreun colţ al ei, fie şi numai pârlindu-i mustaţa.
De aceea insist şi o ţin langa cu subiectul ăsta, fiindcă, dacă în lumea necuvântătoarelor prădătorii sunt o verigă benefică echilibrării circuitului vital, în lumea oamenilor trebuie răpuşi.

A început Tolo…

Cine se pregăteşte să continue?

Ţara în care nu se mai poate schimba nimic

Domnul Cristoiu, acest sceptic, imparţial şi neînregimentat politic radiolog al societăţii româneşti e, dincolo de orice, teribil de inconsecvent.

Doar în introducerea articolului său din 07.07.2009 care e un fel de notă explicativă nu ştiu cui adresată, comite un calup de inconsecvenţe, unele mai nostime ca altele.

El, care desconsideră produsul numit blog, ca fiind un loc pentru fătuci care n-au unde etala poze cu iubiţi şi pisici, dar mai ales dispreţuieşte blogul de jurnalist, care e probabil cel mai infantil şi neserios mod de-a pierde timpul pentru cineva care e de meserie gazetar, citeşte blogul “distinsei colege” Roxana Iordache.

De ce ar beneficia tocmai Roxana Iordache de atributul “distins”, când o frază mai jos toţi ceilalţi colegi de profesie sunt numiţi “analfabeţi răuvoitori”?

Fiindcă vor fi având, Roxana Iordache şi Ion Cristoiu viziuni/idealuri comune?
Fals! Roxana Iordache e monarhistă convinsă, Cristoiu e comunist declarat, fie cu autoironie, fie foarte serios.
Fiindcă nu se ia de Cristoiu, aşa cum fac Badea, Ciutacu şi alţii ca ei?
Ba se ia! Iată!
“Păcat că jurnalistul Ion Cristoiu nu pune întrebări nevralgice”, mormăie Roxana, cometând taifasul Cristoiu – Ridzi. Mormăirea asta însă, se aude prin blogosferă de „răsună valea”, şi Cristoiu ştie foarte bine lucrul acesta.
Atunci de ce e ea „distinsă” şi ceilalţi „analfabeţi răuvoitori”?
De inconsecvent ce e domnul Cristoiu.

Tot în primul paragraf, acela unde e distinsă Roxana, aflăm şi de ce face o excepţie Cristoiu, urmărind totuşi blogul unui confrate:” fie şi pentru că mă amuză felul în care distinsa colegă se iluzionează că ar putea schimba ceva în ţara asta”.

Dacă o asemenea speranţă îl amuză pe Maestru, rezultă că dumnealui e convins că în ţara asta nu se mai poate schimba nimic. Indiferent cine e la putere, mulţimile sunt victime colaterale ale sistemului.

Totuşi , inconsecvent şi acestei convingeri, Cristoiu invită mereu la ZIG ZAG politicieni.

De ce? De ce îl mai interesează cine ne sunt guvernanţii, dacă oricum nu se va schimba nimic?

De ce explică într-un întreg articol de ziar ce-ar fi vrut să demonstreze în emisiunea cu Iacob Ridzi când, oricum, nu contează?

De ce a mai decretat în prima parte a articolului că la emisiunea sa “Monica Ridzi n-a putut fi minim omenească”, dacă mai jos, în textul publicat, se străduieşte să ne arate faţa umană a doamnei ministru?

Culmea e că la final, ce n-a putut argumenta în tot cuprinsul articolului, indiferent câte explicaţii plauzibile (în număr de trei) a găsit absenţei omenescului din Monica Ridzi,demonstraţia i-a reuşit.

Pe mine m-a convins că şi femeia asta cu privire metalică, voce metalică şi minte metalică e om.

Fiindcă, încheie simplu şi emoţionant dl. Cristoiu portretul portretului doamnei Ridzi, “…aşa cum telespectatorii au putut sesiza, [Monica Ridzi] e la pământ.”

Păi dacă Monica Ridzi e la pământ, daţi-mi voie să sper că domnul Cristoiu e cu capul în nori, daţi-mi voie să nu mă uit nici la inconsecvenţele dumnealui, nici la luciditatea-i de analist politic imparţial cu care se mândreşte şi să sper că din presa scrisă, din blogosferă, din pământ, din iarbă verde, ceva se va ivi şi va schimba măcar mentalitatea ţării acesteia în care nu se mai poate schimba nimic.
Apoi, mai vedem…

Procter, Gamble & Cristoiu

Cel de-al patrulea test la care s-a supus Maestrul Cristoiu spre a arăta excelenţei de la Cotroceni că-i poate fi absolut fidel jucând imparţialitatea s-a desfăşurat impecabil. Fiindcă “excelenţa cere impecabilul”.

Cu sloganul ăsta Ariel a fost lider pe piaţa detergenţilor cinci ani. Adică fix cât îi mai trebuie şi preşedintelui nostru.

Experimentatul jurnalist a studiat înainte de emisiune - conform spuselor dumnealui - tone de documentaţie oferită de confraţi, spre a pune exact întrebările cheie doamnei Ridzi, alea pe care ori ceilalţi n-au apucat să i le adreseze, ori n-au reuşit s-o determine să răspundă la ele.

Prima întrebare , o bijuterie de altfel, a fost dacă e adevărat că doamna Ridzi s-a dus sâmbătă la coafor şi dacă da, de ce.

Mărturisesc, nu m-a surprins, fiindcă femeile preşedintelui au o problemă cu coaforul, dar nici nu mi s-a părut a fi cea mai tare întrebare de început. Asta însă, doar până am auzit răspunsul: doamna Ridzi fusese la coafat ca să meargă apoi la nuntă, nu la una ci la două, unde era invitată de colegi şi prieteni de partid, deci nu e marginalizată în partid, partidul e cu ea, şi la bal, şi la tribunal.

Buuun. Uite cum a găsit Cristoiu “un mod isteţ de-a spăla” eventuala temere că partidul n-ar mai sprijini-o acum pe ministra supusă linşajului mediatic.
Deduc astfel că în pauzele de documentare, Maestrul mai arunca un ochi pe publicitatea tv şi s-a inspirat din reclama la Rex, una veche, e drept, ca să înveţe cum să vinzi extrem de bine un produs extrem de prost.

Pe urmă a intrat serios în dialog şi-a chestionat-o la sânge, tehnic şi temeinic cum de a ajuns să semneze contractele tocmai cu aceste 3 firme.

Simplu! - a răspuns ea, fiindcă nu semnează doar 3, ci sute de contracte pe zi.

La fel de simplu a uitat şi Maestrul sensul întrebării care era de ce tocmai cu astea trei, obscure, cu sediul într-un balcon din Crângaşi, şi nu cu unele mari, consacrate.

În fine, o fi suferit şi el un blank la memorie, deşi nu ăsta a fost “albul cel mai alb” care se obţine doar cu Tide, ci ăla lung şi greu care a urmat; tăcerea visătoare în care a ascultat-o fără s-o întrerupă, povestind istorioara plăţilor în avans …

“Nicio formaţie nu se urcă pe scenă dacă nu primeşte banii în avans” se lamenta Ridzi cu repetiţie, nicio formaţie… nicio formaţie… în avans… iar Maestrul părea răpus de îngrozire - ce viaţă, dom’le, ce junglă am ajuns să trăim, auzi, bani în avans la cântăreţ, ca la bordel, banu’ jos, ochiu la uşă!…”

Şi de cruda realitate din industria spectacolului în care doamna Ridzi era de-acum expertă, uitase cu desăvîrşire de contracte. Uitase, bietul, ce înseamnă un contract: garanţia că banul iţi parvine cu siguranţă. Substitutul banului.

Cum tot pierdea teren, minutele treceau şi doamna ministru preluase conducerea emisiunii, Maestrul, cu un ultim efort, s-a agăţat de o rugăminte pe care o tot repeta persuasiv, ca sloganul oarecum absurd, dar cu bătaie lungă , lansat de Omo : “murdărirea este bună”

“Recunoasteţi că aţi greşit ca ministru”, “recunoasteţi că aţi greşit ca ministru”… insista el.
Şi o clipă, am crezut că ea va admite.

N-a făcut-o!

A făcut ceva mult mai interesant. A afirmat că demisia ar reprezenta recunoaşterea unei fapte penale.

Parcă am îngheţat.
Parcă şi Cristoiu s-a descumpănit o secundă. Nu se aştepta, poate, la asemenea prostie.

Ii reuşiseră trei spălări de rufe grele, EBA, Anastase şi Udrea, aproape c-o scosese şi pe-asta la lumină, pe Ridzi , avea de-acum experienţă, vorba lui Dero: “spălatul e de-acum răsfăţ”, şi uite, toanta, ce spune!...

Lui Cabral...

… Cică ăsta e un ins care poate striga unui negru - “ CIOARĂ!”


… Iar ăsta e unul care poate fi strigat - “CIOARĂ!”

Pă sub poale la mândra...

...Ridzi, care rămâne în funcţie pentru a nu se crea un precedent, fiindcă – zice Boc: ”Atunci ar trebui să plece fiecare ministru pe care se urcă presa cu picioarele, indiferent dacă este vinovat sau nu”, (observaţi ce recurenţă în obsesia micuţului, care nu visează decât urcări cu picioarele pe ceva), trece ghezăşu turistic al madamei Udrea.

Da’ cine mai are ochi pentru ea?

Uite cine!

GUNTHER BAYER, cruise manager: "Cred că ministrul vostru de turism este cea mai bună reclamă a României."

A-ha!... Nu ştiu dacă o fi zis-o admirativo-pofticios, vizionându-i crupa în voaluri negre de rochie tocmai potrivită pentru o plimbare pe Dunăre, având ca obiective turistice Olteniţa şi Porţile de Fier sau ironico-scârbit de pleşcoioasa care-i căzu pleşcă pe cap, în minunata croazieră, pe un vas care semăna mai mult a plutitor pentru sindicalişti, decât a “patru stele” “pentru turiştii cu un nivel de venituri ridicat”.

Da’ de! La noi stelele din turism n-o să fie niciodată egale cu cele din turismul altora, fiindcă la noi stelele valabile au rămas pe umeri. Peste tot acolo unde era necesar.
Şi tot profitând de căldura poalelor puse în cap de Ridzi, prima turistă a ţării a îngheţat discret şi acţiunea tichete de vacanţă.


Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să fie la gura celor care au şi primit hârtiuţele cu pricina.
Cum se vor transforma ei peste noapte în carmangieri de nădejde ai doamnei Udrea…

Parodie

Înduioşată de ce era să i se întâmple bietei doamne ministru, m-am înfipt în poezia păunesciană "Făt Frumos" şi-n gulerul domnilor pedelişti care mai aveau niţel şi muşcau mâna ce-i mângâie pe frunte...


Păi, e frumos?!...

Fameni, proşti şi derbedei,

Îmbuibaţii, înstăriţii…

Vă zburleaţi la doamna Ridzi?

O zvârleaţi hrană la lei?

------

Oare nu-i destul de trist

Că-n scandalul zece scânduri

Ar putea să cadă – rânduri -

Tot partidul pedelist?

------

Să o roage ea pe fata
Cea cu buzele de gumă

Care-a supt întreaga sumă

Să vorbească-acum cu Tata?!

Râd şi mă distrez la greu,

Ca la un mişto spectacul…

Bă, voi vreţi să daţi de dracul

Şi să-l mâniaţi pe Zeu.

-

Furtul nici n-a existat.

Totul a fost pus la cale.

Era numai testul moale

Că-nghiţim mai mult rahat

-

Şi că suportăm zdrobiţi

Tot ce Zeus ne aşterne.

Nu mai plângeţi mut, în perne,

Pentru banii ridzipiţi.

-

Pentru încă un mandat

O să vindeţi Voroneţul.

Însă nu-i prea mare preţul

Când Băsescu-i împărat!

-

Voi, care n-aveţi decât

ŞMEN, da’-i spuneţi “investiţii”…

Voi o contestaţi pe Ridzi

Şi-i puneaţi laţul de gât?

-

Reveniţi dar pe pământ,

Boureni cu mici extensii

Şi gândiţi-vă la pensii,

Ale voastre, care sunt!…

-

Marinarul şi-ale sale

Fiice, prietene, metrese,

Care dau frumos din fese

Pun pe veci ţara la cale.

-

Voi, furaţi în continuare.

Sprijiniţi-l pe Satrap

Strângând banul la ciorap

Pentru toamna viitoare.

-

Şi mai daţi-o dracului!...

Nu-s dovezi. Doar artefacte.

Doamna a furat cu acte

Şi cu ştirea dumnealui.

-

Daruri pe timp de criză

Dacă ai mâncat ardeii copţi sau dulceaţa din borcan, nu-l arunca! Păstrează-l!
Aşa gol cum e şi bine spălat, il poţi dărui cuiva. De preferinţă unei femei. Îi va găsi imediat o întrebuinţare: pixuri, creioane dermatograf, alte nimicuri de atârnat la gât sau în urechi…

Cu puţină vopsea de ulei şi bronz de zugrăveală, dacă eşti inclusiv în criză de timp, il poţi ornamenta aşa. Câteva linii întâmplătoare vopsite la interior, apoi “clătirea” cu bronz lichid şi lăsatul la uscat cu gura în jos. Urmezi întocmai procedeul pregătirii unei ceşti pentru ghicitul în cafea.











Dacă eşti meticulos, ai timp berechet şi vrei să te joci, procedezi pentru interior ca mai sus, apoi înzorzonezi şi exteriorul cu mici “gunoaie” colorate.
Pentru “travestire” totală, înfăşori sfoară în jurul gâtului şi maschezi zona în care se înfileta capacul. Aplici lac incolor de mobilă şi laşi să se întărească. Apoi îl îmbraci în tot felul de firicele colorate, mărgele, bile şi orice rest textil pe care nu l-ai aruncat, de leneş ce-ai fost.
















Poţi supune aceluiaşi tratament cutiile de tablă în care ai cumpărat ceai sau cafea.

Ca să ajungă de nerecunoscut, e nevoie de: grund pentru metal (primul strat), culori tempera cu care pictezi orice-ţi trece prin cap (după ce grundul s-a uscat perfect) şi nişte lac incolor, mat, pe care-l poţi aplica în strat subţire cu o pensulă de vopsitorie.