Probleme cu ţinutul...

Vasăzică pempărşii ne-au uscat!
Ei, acuma o să udăm canapeaua. O udăm acum, creşte la anu’. Se lăţeşte. Încape fundul doamnei Udrea în ea. Nu mi s-a părut niciodată corect ca cineva care ţine două ministere să aibă doar un biet fotoliu ministerial.
Problema asta, cu ţinutul, e serioasă, văd.
A zis şi Băsescu:
“ Noi ţinem milioane de pensionari fără un impozit pe venit.”
“Noi ţinem patru sute de spitale, patru sute şi ceva, din care două sute, practic, nu pot genera asistenţă medicală competitivă…”
Cum se numesc persoanele care ţin ceva?
Ţiitoare, nu?

Nu mai râde, Babiclonţ!

Nu mai râde !
Te-am visat azi-noapte. Erai tânără, aveai aproape nouăzeci de ani, băteai spumă de vişine cu telul, în bucătărie, făceai un zgomot de nedescris. Te întrebam, aproape zbierând, peste vacarmul tău, de ce dracu’ n-o faci cu mixerul, de ce nu vrei să te înveţi şi tu odată cu binele, de ce ţi-am mai cumpărat pantofi noi, dacă tu umbli tot cu vechiturile tale. Tu ai râs, dând capul pe spate, aşa cum ai făcut timp de o sută de ani, ai râs ca să nu-mi răspunzi, ai tras din ţigară şi-ai suflat fumul în sus. Eu mi-am vârât degetul arătător în mestecuşul tău care deja începuse să arate bine, l-am lins şi ţi-am zis numai aşa, ca să te oftic, iar faci economie la zahăr.
M-ai întrebat cum a fost la şcoală, numai să schimbi vorba. La început m-am speriat, am crezut c-ai luat-o razna, unii se senilizează cu mult mai devreme, eu am terminat şcoala acum un sfert de secol, ce-ţi veni să mă întrebi de şcoală, dar imediat m-am liniştit, m-am gândit, în vis, că poate de-acolo unde eşti tu acuma, timpul se vede altfel, un sfert de veac o fi ca un sfert de oră, pentru voi…

M-am trezit cu râsul tău în urechi şi cu dorul de tine. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. M-am uitat pe fereastră. Ploua. Halal zi!

De ce râdeai, draga mea, cu-aşa o poftă? Că le-ai scăpat printre degete? Că ai plecat, hoţeşte, cu ultima pensie proaspăt încasată, şa-se mi-li-oane, aşa ziceai, apăsat, o pensie frumuşică.
Acum pot să-ţi spun adevărul: era o mizerie de pensie!
Te-am minţit tot timpul. Nimic nu costa cât pretindeam. Costa de patru ori mai mult. Poate de cinci. Şi îngheţata, şi portocalele, şi perele, şi florile…

Te-am minţit ca să crezi că n-ai muncit degeaba o viaţă, ca să nu mă mai baţi la cap, întrebându-mă mereu dacă tu te-ai putea descurca singură, ca să accepţi câinele, da, pe Noro, să-l iubeşti, să-i dai ultimul dumicat, să-l scoţi la plimbare, să ai motiv de plimbare şi când simţi că nu poţi…
Te-am minţit organizat şi te-am ţinut departe de emisiuni economice, slavă Domnului că-ţi plăcea radio Romantic, ăia nu dădeau mercurialul, îl transmiteau pe Joe Dassin, preferatul tău…
Mai ştii? Salut, c'est encore moi! Salut, comment tu vas?

Nu mai plouă.
Măcar atât!
Pe mine, n-o să aibă cine să mă mintă.

Ăsta mai vrea o tură!

Eu, nu ştiu dacă v-am spus, sunt aşa, mai tare de cap, înţeleg greu şi uit repede, de-aia citesc de mai multe ori acelaşi lucru, până pricep ceva cât de cât şi-mi fixez cunoştinţele.
La economie sunt varză! Asta nu mi se trage din prostia-mi, ci din lipsa oricărei înţelegeri asupra matematicii.
Aşa că am citit şi recitit discursul domnului “prăşădinte”, cum pronunţă duduia Anastase, şi n-am stat să-mi storc creierii, dacă ştia el, când a zis cuvântul “subvenţii” la ce se referea, dacă ştie ce se întâmplă când tai un ajutor de handicapat (Aici vă spun eu: nu se întâmplă nimic; oamenii cu dizabilităţi de toate tipurile ies rar pe stradă, cel mult să-şi ia ceva de mâncare, când n-are cine să le facă serviciul ăsta, nu fac demonstraţii şi proteste.), dacă procentele alea – 25% şi 15% - sunt din pix sau din burtă.
Dar m-am oprit la paragrafele fără cifre, la alea în care ne făcea din vorbe.

Sigur, până şi eu am râs, ca orice om normal, când l-am auzit cum face pe prostul şi susţine că sărăcirea unei jumătăţi din populaţie va avea un efect foarte bun asupra mediului privat.
Ştiam că oameni foarte pricepuţi în ale economiei vor diseca şi demonta fiecare rând din noianul de minciuni conţinut în cuvântarea respectivă. Treaba asta a făcut-o Varujan Vosganian pe blogul lui, foarte frumos, nu dau link fiindcă m-a supărat odată, demult, când era ministru şi susţinea că un autoturism nou poluează mai multă vreme decât o rablă care-şi dă obşetscul sfârşit, ca şi cum noi am trăi într-un sistem închis de tip termos.

Totuşi văd că nimeni, până acum, nu se trage de mânecă şi nu se ciupeşte de obraz ca să vadă dacă nu cumva visează, citind următoarele:

“…vreau să mai închid un zvon. Am înţeles că mă vedeţi în postura de a face remanieri, de a da afară miniştri. Nu pune nimeni problema remanierilor. Ceea ce ne trebuie acum este stabilitate şi încredere.”

Voi ce ziceţi?
Nu e puţin ciudat că nu sacrifică niciun miel şi nu scrie cu sângele lui pe dealuri, ca să-şi neprihănească şi mai rău imaginea?

De ce o fi având Băsescu nevoie de TOT guvernul, exact în această formulă, înţepenit, bătut în cuie? Ce, nu mai sunt şi alţi pedelişti cu dosare penale puse la dulapul cu scheleţi care pot s-o facă pe miniştrii? Sunt!
Dar ăştia vechi sunt verificaţi, fidelizaţi, şantajaţi, ştampilaţi cetece, pe ăştia se poate baza până-n pânzele albe. La o adică, exact cu ăştia ar putea să născocească un matrapazlîc legal şi să mai candideze o dată!


Aştept cu mare nerăbdare şi speranţă să-mi dovediţi că e IM-PO-SI-BIL!
Dar să nu aduceţi în sprijinul demonstraţiei cuvântul “Constituţie”, fiindcă aceasta poate fi oricând modificată şi, dacă suntem în criză de timp, cea veche poate fi citită altfel şi reinterpretată, cum s-a mai întâmplat.

Telecomanda

Cu câteva seri în urmă, am nimerit pe Antena 1, la extraordinara, dezinhibata, libera de preconcepţii, moderna şi hipervizionata emisiune realizată de Capatos, “Un show păcătos” .
În colţul din dreapta al imaginii, cifra 15 în cerculeţ permite oricărui minor de cinşpe ani şi-o zi s-o vizioneze în mod legal, desăvârşindu-şi educaţia.

Capatos citea, pentru a doua oară, lista miniştrilor sănătăţii din guvernele post-decembriste.
Pe canapeaua invitaţilor, lângă disperatul colaborator obişnuit al lui Capatos se afla un domn în vârstă, costumat în doamnă, de fapt, în Coana Chiriţa, al cărui obraz, ca un calcio vecchio tencuit cu fond de ten şi sclipici pe sub genele false , exprima o demnitate neţărmurită. Buzele lui, perfect fardate într-un roşu chinezesc, lăcuit, aveau să rămână (am dedus imediat) pecetluite până lunea viitoare când va trebui să cumpărăm revista “atac la persoană” , ca să aflăm… ce credeţi?
Care dintre cei 16 miniştri ai sănătăţii au întreţinut relaţii homosexuale cu domnul îmbrăcat în rochie neagră de mătase care-şi spunea “Madame Clarance”?



O să ziceţi - dacă nu-ţi place genul ăsta de emisiuni, de ce te uiţi?
Ai telecomandă!
Nu! Nu mai vreau să am telecomandă!
Nu mai vreau să am libertatea de-a alege între chiloţii lui “madame Clarance” şi chiloţii vreunei Andrele cântătoare.
Nu mai vreau să le fac loc imbecililor care, dacă văd două ţâţe pe sticlă, doi mici în farfurie şi două beri în frigider, simt că trăiesc, şi încă bine.

Nu mai vreau să mă mut eu pe alt canal!
Vreau să se mute canalul ăla unde-i este locul: la canalizare.

Vreau să aibă şi minoritatea bunului simţ cel puţin aceleaşi drepturi ca şi celelalte minorităţi: a travestiţilor, a homosexualilor, a fumătorilor de iarbă, a consumatorilor de funduri goale şi manele, a analfabeţilor deveniţi vipuri…
Să-şi caute şi ele, cu telecomanda, butonând un sfert de oră, un loc’şor adecvat plăcerilor lor!

Douăzeci de ani de telecomandă ne-a adus un nou Comandant Suprem şi suprema libertate de-a tăcea şi-a înghiţi tot ce ni se întâmplă.
Douăzeci de ani ne-am bucurat că, în fine, avem telecomandă: nu-ţi convine ce vezi, schimbi canalul.
Numai că îndemnul ăsta, pornit mereu din acelaşi tip de guri, a suferit în zilele noastre o mutaţie: nu-ţi convine ce trăieşti, schimbă ţara!
Şi asta n-o poţi face din telecomandă.

Unde e BOC?

"Primul-ministru Emil Boc şi ministrul Finanţelor Publice, Sebastian Vlădescu, lucrează în prezent la finalizarea scrisorii de intenţie la acordul stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internaţional. Această scrisoare conţine ca şi puncte centrale măsurile anunţate, care conduc la menţinerea deficitului bugetar sub 7% din Produsul Intern Brut…”, ne comunică Biroul de Presă al Guvernului.

Ei, dacă Biroul de Presă al Guvernului, după ce a redactat, citit, corectat şi recitit comunicatul ne dă chifla asta - “conţine ca şi puncte” - înseamnă că BOC nu poate fi decât aici:

Nu ştiu dacă spală vase, mână puii la prăjit sau toacă ceapa pe lângă bacon, dar văd că l-au anagramat ăştia de McDonald's România într-un clip şi ni-l livrează la pachet, în toate calupurile publicitare.

S-o ia dracu' de soia!...

Ţineţi minte când mâncam salam cu soia la liber?
Pe urmă n-a mai fost la liber, a fost la raţie: două sute de grame pe cap de îmbuibat.

Tipu’ care se îngrijea de noi pe vremea aia a mai decolat odată cu elicopterul , a asolizat la Târgovişte şi a subsolizat la Ghencea.

Între timp am descoperit că soia e un aliment sănătos. Conţine lecitină. Lecitina face bine la creier: te deşteaptă.

Probabil că n-am mâncat destulă, atunci, fiindcă uite cât suntem de cretini, încă!
După tot ce ni se întâmplă, încă se găsesc unii să afirme că se putea mai rău de-atât!

Mai rău decât să iasă actualul Unic Stăpân la televizor şi să ne spună că "Membrii sindicatelor gestionează fondurile în instituţiile publice. Nu ministrul semnează ordinea în care să se facă plăţile, nici licitaţiile, ci salariaţii lor" şi noi să stăm liniştiţi la “locurili noastre”, nu văd ce s-ar putea întâmpla.

…Până geme primul posesor de chiu şapte

Ultima mea postare se încheie cu o întrebare: ce urmează?

Bănuiesc că a fost una dintre cele mai neinspirate de până acum, din moment ce aproape toate comentariile se învârtesc în jurul problemei câinilor vagabonzi, dacă să-i eutanasiem elegant - cu seringa sau vindicativ – prin inaniţie…
Mai cred că unii dintre puţinii prieteni pe care-i aveam pe net mă vor ocoli după prezentul text.

Prin urmare…

N-aş eutanasia pe nimeni. Nici măcar pe Boc. Boc fiind veriga de legătură dintre orice şi om.
Da, nu împărtăşesc opinia ciuvicească, precum că Boc nu există şi e doar prelungirea utilă a lui Băsescu. În această accepţiune, nici Băsescu nu există: e invenţia unor frustraţi relaxaţi, care visau să se legifereze râgâitul pe post de salut, ciupitul de fund pe post de apreciere şi aşa mai departe.
Deci, dacă nici măcar Boc - sluga împătimită care e capabilă să ridice pârţul stăpânului la rang de ordonanţă de urgenţă – nu merită eutanasiat, de ce să eutanasiem câinii vagabonzi?
O să pun, de data asta, o întrebare mult mai clară.

De câte ori, pe lună, sunteţi agresaţi de câinii vagabonzi şi de câte ori, în acelaşi interval, de oameni?
Aştept răspunsuri la subiect!