O femeie şatenă, drăguţă...

Femeia asta, şatenă, drăguţă, cu fată la facultate şi bărbat lucrând în Italia cu contract de muncă absolut legal, mulţumit de cum e tratat de patronii lui şi mulţumit de banii pe care îi primeşte, e unul dintre clienţii buni ai prăvăliei noastre.  Cumpără vitamine, cosmetice, siropuri, pastile de răceală şi gripă. Nu întreabă niciodată cât costă un produs, vorbeşte frumos, curgător, iubeşte câinii, are doi, pe Trid -  câinele cu trei picioare adunat de pe maidan, plus un bichon maltez, ultranebun şi, bineînţeles, incredibil de mic şi de haios.

Femeia asta e o femeie de toată isprava, deschisă, vioaie, plină de viaţă. Îmi place de ea, mi-e foarte dragă.

Astă seară a venit să cumpere ceva, batistuţe pentru nas, parcă, şi părea îngrozită. Am întrebat-o ce-a păţit.

- Nimic, zice, doar că eu am rămas marcată din ’89,  nu mai suport manifestaţii, oameni nebuni adunaţi pe străzi, ca nişte vite furioase, vuietul… 

- Da’ ce-aţi păţit în ’89? o întreb.

- Of, zice, şi îşi tot dă părul după ureche, încercând să-l cuminţească, să-l ordoneze, să-l facă una cu linia tâmplei, deşi părul ei nu e mai dezordonat ca altădată, e un păr normal, şaten, uşor ondulat, de femeie drăguţă care nu-şi arată vârsta.  În 21 decembrie, pe seară, continuă ea, ne-a sunat tata, de la el, de la Jilava, că el  - nu ştiu dacă v-am spus -  lucra la penitenciar şi cum era el, mereu grijuliu, mereu exact, ne-a zis: duceţi-vă la alimentară şi luaţi raţia de zahăr şi ulei! Şi m-am dus eu, că mama, care lucra la Intecontinental, recepţioneră, era de serviciu. Şi m-am pomenit în mijlocul unei mulţimi sălbatice, demente, care voia să distrugă tot, şi se stropea cu apă, din maşinile pompierilor, şi oamenii nu se potoleau… exact ca acum.

I-am dat pacheţelul de şerveţele igienice pentru nas şi-am asigurat-o că nu i se va întâmpla nimic.

Şi, pe bune, n-au fost nişte cuvinte goale de încurajare, eram absolut sigură că nu i se va întâmpla nimic rău în zilele următoare.

Fiindcă, dacă în ’89 aveai un tată funcţionar administrativ la Jilava şi o mamă recepţioneră la “Inter”, în România, încă,  nu ţi se poate întâmpla nimic rău, azi.

Gluganiada

Da, aşa e, n-am fost acolo.

N-am mai fost în Piaţă din 1990, când mi-am permis să port zile în şir ecusonul pe care scrisesem GOLAN , pe buzunarul halatului alb, spre îngrozirea şefei mele care era o admiratoare fidelă a domnului Iliescu şi care m-a ameninţat că mă dă afară cu articolul “i”, dacă mai calc prin Piaţa Universităţii. Nici eu n-am ţinut seama de ameninţările ei, nici ea n-a reuşit să mă concedieze, fiindcă nu i-a trăsnit prin minte să găsească alt pretext, şi ăla cu “frecventează Piaţa Universităţii” se vede treaba că n-a fost suficient la consiliul director al Centrofarmului.

Acum am stat acasă şi am urmărit Gluganiada la Antena 3. La Realitatea n-am rezistat decât vreo patru minute, se dădeau imagini exclusiv din zona Unirii, miorlăia Cotoi şi chiţăia admiratorul pe furiş al “marelui masturbator”, micul masturbator discret– Emil Hurezeanu. Tocmai ce folosise pentru a doua oară consecutiv pluralul “pane” pentru substantivul “pană” şi ăsta a fost momentul în care am părăsit postul devenit, pe faţă,  “templu băsist”.

Regizorii prost inspiraţi dar bine plătiţi ai deturnării demonstraţiei au aruncat prea repede în scenă figuranţii cu glugi, faţă de momentul în care Crin Antonescu a făcut conferinţă de presă. Oare cât de tâmpit să fii, să nu observi “coincidenţa”?

Când toţi derbedeii ăia au început să smulgă borduri, garduri şi să aprindă cauciucuri, e drept că mi-a venit să mă transform în Superman, să zbor la faţa locului şi să-i rad de pe faţa pământului, pentru că o mie de jandarmi nu erau capabili să încercuiască cincizeci de pitecantropi şi nu s-a găsit altă soluţie mai deşteaptă decât să-i mâne spre Tineretului, ca să-i facă pierduţi în parc şi printre blocuri, dar mi-am amintit versurile de-acum 22 de ani - “Mai bine haimana, decât trădător, / Mai bine golan, decât dictator, / Mai bine huligan decât activist, / Mai bine mort decât comunist!” şi m-am calmat.

Per total, ziua de ieri a decurs nesperat de bine. Niciun om întreg la minte nu s-a lăsat păcălit de “glugarii” piromani. Cei care i-au “invitat” şi pe ei la miting nu s-au priceput să-i amestece în masa demonstranţilor. “Oamenii simpli” au rămas cuminţi în Piaţa Universităţii până i-a înfrânt oboseala, frigul, noaptea, gândul că a doua zi trebuie să fie la treburile lor. Băsescu a demonstrat ceea ce avea de demonstrat : că NU E. Boculeţ a acţionat şi el conform agendei de lucru întocmite la nivelul lui: a vizitat la spital una bucată jandarm rănit.

Sper ca astă seară piaţa să se umple iar de oameni. Mai sper să le dea prin minte să nu-şi mai uzeze corzile vocale decât cu un singur slogan: JOS BĂSESCU! Şi să-l repete seară de seară, până ce se întâmplă.

Eu voi continua să îngroş rândurile demonstranţilor din faţa televizorului fiindcă, vorba Leliei Munteanu:

“O mie-două de oameni, într-o Capitală de peste două milioane, nu înseamnă nimic. Câteva sute, într-un oraş de zeci, sute de mii - nu înseamnă nimic. Dar, dacă la ei se uită cinci milioane (televiziunile au făcut ratinguri ca la balamuc) - fandacsia-i gata. Cinci milioane îşi vor aminti şi ei de pâinea copiilor, de ratele la bancă, de facturile la întreţinere, de taxe şi impozite... Pericolul nu e atunci când cele două trotuare pline cu oameni de la Piaţa Universităţii se întâlnesc pe carosabil, ci va fi atunci când foamea va învinge frica, iar cei din stradă vor face joncţiunea cu cei din faţa televizorului. Asta se numeşte explozie socială.”

O sâmbătă însorită

Da, Băsescule! Cum zici tu, tătucă, şi după aia mâncăm! Aşa e: nu vrem schimbare. Ne-ai prins! Am rămas cu toţii nişte înţepeniţi. Vrem să ne fure numai statul, ca şi până acum, doar cu cât ne fură în prezent, nu vrem să ne fure în plus,  şi prin intermediari, legiferat.  Nu vrem să alergăm cu gândul după doi hoţi – statul şi privatul-slugă-la-stat. E destul că alergăm după primul şi ne alunecă printre degete, aşa cum şi lui îi alunecă banii noştri către clientelă! – asta i-aş fi spus preşedintelui, dacă aveam ocazia, când a venit el să ne zică:  “Bine, fie! Retragem legea nouă a sănătăţii, că văd că sunteţi tâmpiţi şi n-o meritaţi!”

Unde a greşit domnia sa: unde ne-a crezut a fi, ipotetic, mai tâmpiţi decât ne ştia.  Adică suficient de tâmpiţi încât să şi regretăm niţel, să ne facem mea culpa, că el ne-a întins mâna şi noi, ca proştii, i-am refuzat-o.

Ei, bine, aici a dat-o-n bară! Aşa tâmpiţi cum suntem, ne-a rămas atâta viclenie ţărănească în vine, încât să folosim pretextul Raed Arafat ca să ieşim fără aprobare şi fără dansul pinguinilor în stradă.  

 Nici nu contează numărul protestatarilor!

Contează că au ieşit în toate oraşele şi că azi e, deja,  a doua zi.

Să dea Dumnezeu doar vreme bună, ca în decembrie ’89…

Legenda ultimelor zile

La masă şade un arab,

cu grade mari, cu zâmbet slab:
“- Voi, negustori din patru zări
veniţi să-mi cereţi aprobări?!”
…şi-arată la prohab.

Afaceriştii se întrec

să-i dea arabului zevzec
plocon ce nu s-a pomenit.
Arabul e de neclintit.

Şi-atunci căzu pe bec.

Scandalul fuse infernal:
plăteau să-şi facă un spital                   
în poarta celui existent…
Dar ştie orice repetent

că nu prea e legal.

Blocajul a durat vreun an.

S-au dus la marele Traian
cu jalba-nfiptă în proţap:
“ - Arabul e bătut în cap.
Vorbim în van!

Sunt milioane, cum v-am zis
vreo şapte sute, mai precis,
vă dăm şi dumneavoastră, caş, 
dar să ni-l scoateţi pe făraş,
aşa cum ne-aţi promis!”

 “- Prea bine!... O să-l mazilesc!”
“-  Eternul spirit românesc!”,

şopti în barbă, înţelept,  
un glas de întreprinzător deştept,
adăugând:  “- Vă mulţumesc!”

"A venit un prost şi mi-a arătat ce să fac..."

N-aş fi dat titlul ăsta în viaţa mea.  Da' prostu' - ştiţi cum e! - nu e prost destul, dacă nu e şi fudul.
Aşa că la întrebarea mea, îndreptăţită - şi acum ce fac? - mi-a zis:
"Scrie!"
"Ce?" "
"Scrie: a venit un prost şi mi-a arătat..."
"Unde?"
"Păi... acolo, la titlu..."

Aşa că am scris, dar cu ghilimele. Măcar atât.
Cum s-a rezolvat problema: nu mai am voie cu internet explorer. Internet Explorer  =  BUBA!
Acuma scriem pe NETSCAPE. 

Concluzie:  totul e bine când .

Gara Invizibilă

Ia uitaţi-vă-ţi în ce hal am ajuns!
Nu mai am voie la comentarii, Google nu mai afişează rezultate referitoare la blogul meu. Adică, mai pe scurt, nu mă mai văd. Mă simt ca un moroi la oglindă.
Nu ştiu... să-mi fac testamentul virtual sau po' să mai aştept niţel?
Să ne luăm rămas bun acum, cât mă mai lasă măcar să scriu postări noi?

Are careva vreo idee?

Prezumţia de nevinovăţie

Prin urmare: eu, pe blogul meu, la mine, mă, nu am acces la comentarii. Po' să văd că ele există, dar nu po' să le citesc decât în "bucătăria" blogului. Unde am de ales: le las sau le şterg. Da' nu le răspund.

Să zicem că e o defecţiune tehnică, trecătoare.