Eroul

Locotenentul Alexandru Gheorghe, 27 de ani, ofiţer activ, lucrând în prezent la structura de protecţie a documentelor clasificate, pe funcţie de maior, în cadrul Flotilei 71 Aeriană Câmpia Turzii, îngrijorat pentru viaţa lui,  s-a pus ieri sub protecţia camerelor de luat vederi ale televiziunilor, asumându-şi riscul de a fi arestat.

Aceasta era ştirea.

Gâdea s-a făcut a nu înţelege şi l-a tratat ca pe un tânăr entuziast care se alătură demonstraţiei de protest din Piaţa Universităţii.

Orice răcan în ale privitului la televizor ar fi înţeles din prima că absolut toate declaraţiile disperatului locotenent în faţa camerei se adresau superiorilor săi din mafia militară condusă de “fostul şef al mafiei personale a lui Năstase, reevaluat”.

Îl numesc disperat şi nu erou, aşa cum este el considerat acum, cu tot respectul!

Un adevărat erou e disperat de frică. Frica inteligentă gestionează eroismul mai bine decât inconştienţa prostească.

Băiatul acesta, de 27 de ani, despre care am auzit azi până şi supoziţii de tipul “Şi dacă e un schizofrenic, care trăieşte în propriile lui scenarii?”, a evitat în mod voluntar să motiveze alăturarea sa cu Piaţa din Bucureşti, deşi există o piaţă a revoltei publice şi în Cluj, şi în Sibiu, oraş în care ar fi putut să meargă fără să încalce regulamentele militare.

De ce n-a ţipat cu sibienii? De ce a venit până la Bucureşti, în uniformă militară, riscând arestarea? Pentru că, zice el, are un stick de memorie, cu un “manifest” (probabil condimentat cu dovezi), pus la loc sigur, ce va fi dat publicităţii dacă el va fi arestat.

Vorbea repede şi bine, enervant de cursiv, parcă în criză de timp, repetând aceleaşi idei, aproape obsesiv. Nu trebuie să fii psiholog ca Mircea Toma, ca să miroşi, în spatele acestei logoree, FRICA.

Din păcate, nici măcar televiziunea mogulului fost securist, dar nu cu mult mai securist decât actualul nostru preşedinte, n-a sesizat (sau n-a vrut să sesizeze) gravitatea momentului şi l-a înnecat, pe vibrato de violă, în oceanul dulce-lăcrimos al pozei lui de erou naţional.

Oameni buni, Alexandru Gheorghe, locotenentul de aseară, nu e erou naţional!

E un om care ştie ceva de netăcut, ca şi camarazii lui militari care, având neveste, copii, credite de achitat, adică prea multe victime colaterale de tras după ei, l-au desemnat să-şi înfigă uniforma militară în masa civililor protestatari ca pe un semn al exclamării.

Sigur, a ales capitala ca pe o vestă antiglonţ.

Mă sună mama, ca în fiecare zi, la prânz...

După ce am închis telefonul mi-am amintit.  N-am întrebat-o dacă ninge şi la ei, în Drumul Taberei, cum ninge la mine, în Berceni. Frumos.

Abia am avut vreme să despicăm în patru firul emisiunii lui Ciutacu, de-aseară. Ne-am pus de acord, ne-a plăcut la fel, în aceleaşi puncte.

Mama e ca Iliescu: nu pot să-i iert “mineriada” cu care m-a tratat în adolescenţă, dar tare mă bucur că pot sta de vorbă cu ea în mod decent, coerent şi prietenos acum, la bătrâneţe. Suntem două băbuţe, eu - la început de drum, ea, mai pe la mijloc.  Ne-am babificat amândouă în sensul bun al cuvântului, am făcut pace, eu îi pun aer condiţionat, ea mă plăteşte când şi când cu salată de buf şi sarmale, eu mă uit la televizor pe RCS, ea pe ASTRAL, eu îi zic că i-ar trebui “net”, ca să nu mai răsfoiască dicţionarele cu foi prăpădite de atâta răsfoire pentru a-mi explica ce înseamnă “ciuvică” – o bufniţă foarte mică, fiindcă amândouă îl simpatizăm pe Ciuvică, analistul şi ce înseamnă “ciohodar” – un lacheu, o slugă a domnitorului care se îngrijeşte de încălţămintea stăpânului, fiindcă  amândouă îl dispreţuim pe doctorul Ciuhodaru, traseistul. Ea zice că o sperie netul, e periculos, nu dai foile, apeşi pe buton, apăsările pe buton sunt periculoase în sine, lasă, mai bine să tragi tu, cu mâna ta, cartea din raft, să vezi ce şi cum.

Bine, mamă, dar pe net ai informaţia pe tavă, câştigi timp… “Eu am timp destul”, zice mama.

Da’ pe net eşti actualizată, afli ultimul lucru descoperit… “Dacă citeşti atent, din mai multe locuri şi pui lucrurile cap la cap, ajungi unde a ajuns şi netul”, zice mama.

Până la urmă rămâne ca ea.

O pot pedepsi, în mod abuziv, cerându-i să-mi facă o anume mâncare, dar ea nu percepe pedeapsa ca pe o pedeapsă, o ia ca pe un favor. Limbă cu măsline? Facă-se! Tartă cu vişine? Tocmai bine!

Ziceţi-mi voi, ce argument să arunc eu în luptă, să accepte şi maică-mea un calculator în casă şi un abonament la net?

Nedumeririle halatului

Când m-am apucat să dau cu markerul negru peste bumbacul 100% alb, care e 0% bumbac şi 100% fibră textilă de tip Săvineşti, nu voiam neapărat să-mi exprim adeziunea, prin intermediul unei cârpe, cu Piaţa Universităţii 2012.
Dacă intenţionam asta la vedere, mă duceam acolo, pă persoană fizică.
În cadru intim, mie, personal, mi-e de ajuns să ştiu că mă bucur de revenirea oamenilor în Piaţă: un pas mic înainte pentru populaţie în recucerirea titlului de popor, un pas mare înapoi pentru actuala Putere. Mi-e destul de clar că Piaţa nu va cuceri nimic, dar e posibil ca banda rulantă a asumării de legi de către guvern să treacă pe viteză inferioară, poate chiar Udrea va utiliza mai des elastecul de păr ca să şi-l strângă la spate, nu doar cu ocazia inundaţiilor şi a evenimentelor triste din propria familie.
Deci: nu cred că Piaţa va răsturna băsescul şi guvernul. Le-o da ceva colici biliare, asta da! Cotroceanu’ o să bea în tăcere pentru o vreme, Boc o să umble pe toată talpa, fără să-i pese că e teribil de scund, de prost, de fără carte şi fără caracter, de lingău, de ridicol, de cum e el, coana Nuţi o să-şi mute curu’ din rochii de firmă în pantaloni de firmă, care o i-l arate şi mai trapezoidal decât e, o să-şi strângă laţele la ceafă, ca să pară onorabilă, o să mănânce mai mult, pe stres, şi n-o să mai încapă în rochiile vechi, fapt ce va determina bugetul României să-i cumpere altele noi. Restul miniştrilor de paie se vor relaxa: dacă până acum n-a depins nimic de ei, de-acum încolo nici că poate fi vorba. Să-i scoată Şefu şi cu Şefa din rahat, dacă mai e posibil. Dacă nu, ei se pot rebrendui oricând, numa’ să li se arate calea…

Am vrut să văd reacţia apropiaţilor: a colegelor mele (una, care e duşmancă înfocată a portocalezilor, a zis că, totuşi, nu merită să strici bunătate de halat, bine că l-am stricat eu) şi a clienţilor fideli.
Adică, dacă eu nu mă duc în Piaţă, măcar să organizez propria-mi Piaţă, în jurul halatului.
Şi uite ce am descoperit: că nici cei care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu halatul meu, nici cei care l-ar face zdrenţe, nu au curajul să zică ceva. Tac şi îşi văd de ale lor. Ca să nu regrete mai târziu. Singurul care se bagă în seamă e un cârcaş de spital, brancardierul, căruia, deşi i-a scăzut salariul cu 25%, nevastă-sa nu i-a tighelit 25% din buzunarul halatului, deci aparţinătorii continuă să introducă “ceva” acolo, cinci, zece lei la fiecare transport, prin urmare el, la umbra aceleiaşi şpăgi care-l curtează să-şi facă meseria, devine vocal: să-i dea şi guvernul ce i-a luat, că particularii îi dau la fel. Deci ăsta e un adevărat om de dreapta care amendează Statul, cu gura, rugându-l să reacţioneze ca privatul. Ar vota oricând un preşedinte şi un guvern care l-ar asigura că, în limitele pregătirii sale, i-ar oferi un trai decent, cu bere în frigider şi logan în faţa blocului.
Ce să înţeleagă halatul meu din povestea asta?
Aştept opinii.

Halatul solidar cu Piaţa

Sunt leneşă. Sunt colerică. Acestea sunt două din cele trei motive pentru care nu mă duc în Piaţă.

Totuşi, azi, am făcut ceva bun care a debutat cu ceva rău: am rugat-o pe Mariana să-mi calce un halat. Mariana (pentru cei care nu ştiu e doamna care se ocupă cu mopul, cu irigat&psihoterapie la bonsaiul nostru, cu răspuns la telefon, cu mici cumpărături… şi călcat halate) s-a uitat critic la cel pe care deja îl îmbrăcasem -  “Da’ ăsta ce-are?” , însă nu m-a întrebat nimic. A călcat ţoala exemplar. Mi-a ţinut-o, conform expresiei “ a ţine haina cuiva” ca să mă schimb. Aici a intervenit partea bună: înainte de-a-mi pune halatul proaspăt spălat şi călcat, l-am inscripţionat. Faţă – verso. Cu litere suficient de mari ca să poată fi citite de oricine, indiferent de vârstă şi afecţiune.

Am scris, cu majuscule, ceea ce mă gândisem eu la patru dimineaţa:

SOLIDAR CU PIAŢA  

Pe urmă, m-am înfipt la vânzare.

Cât întrebam “ce doriţi?” sloganul se citea pe piept. Când mă întorceam cu spatele ca să iau vreo cutiuţă din raft, se citea pe spate. Cu spatele, eram lizibilă şi pentru cei cu neuropatie diabetică, şi pentru cei cu dioptrii “funduri de sifon”, şi pentru fanii băsişti.

Acuma, aş putea face ca diacritica: născocesc un dialog şi-l implementez în realitate, dar  nu pot să-l gestionez literar şi intru în rahat.

Sau spun adevărul:

40% dintre persoanele care mi-au citit halatul n-au reacţionat nici măcar prin muşchii mimicii.

30% au zâmbit discret.

20% au ridicat din sprâncene cu acreală, dar nu s-au manifestat verbal.

10%, adică un un brancardier de la Spitalul Colţea, a intrat direct în polemică şi m-a atenţionat că toţi politicienii e la fel, nişte hoţi, care n-o să-i crească lui salariul şi n-o să ieftenească nimic.

Am făcut maximum de efort şi nu i-am răspuns.

Cred că am obţinut o creştere a vânzărilor cu 0,5%, fiindcă anumiţi funcţionari din Oficiul National de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, cu care ne învecinăm în mod fortuit, au venit personal să cumpere “ceva” contra gripei, ca să vadă cu ochii lor halatul meu proaspăt călcat şi de grabă inscripţionat.

Ce să-mi doriţi: să nu stric mai mult de patru halate, până-şi ia Băsescu tălpăşiţa.

Ceea ce vă doresc şi eu, vouă!

Coincidenţe care-ţi fac pielea de găină

A şasea zi de protest în Piaţa Universităţii.

Se împlinesc 365 de zile de când a murit Cristian Paţurcă. Unii zic că a murit fiindcă a băut prea mult. Ştie cineva să spună ce înseamnă “prea mult”?

Când va apărea cineva care va documenta ştiinţific  “prea mult”, atunci o să admit că a băut prea mult.  Deocamdată eu zic că a băut exact atât cât trebuia, ca să moară la timp, să nu apuce să vadă ce s-a ales din cântecele lui, scrise la beţie, cântate de Piaţă în stare de entuziasm, de extaz, de naivitate totală, de visătorie, de dracu’ ştie ce, oricum, cumva, într-un fel care pe mine mă face să plâng şi după douăzeci de ani, neputând să le ascult până la capăt.

Da. Dacă stau să mă gândesc bine, a băut prea mult…

Să fi băut mai puţin, mai prindea măcar un an, venea în Piaţă acum, cânta Imnul Golanilor, poate îl actualiza, zicea: “Mai bine ciumpalac, decât trădător, mai bine huligan, decât dictator”…

Nu se sfinţea Dan Diaconescu să-şi trimită artileria de scuipaţi în Piaţă.

Două sute de brichete ar fi ars pancarta “PDL = USD, aceeaşi mizerie!”, înainte ca s-o filmeze televiziunile.

Prin urmare, odihneşte-te liniştit, Paţurcă, chit că te-ai tirat prea devreme, fiindcă ai băut prea mult!

Dar cântecele tale mai sunt, şi cine are chef să le asculte, facă-i-se voia!

Ceva de-a dreptul amuzant

O doamnă care simpatizează în taină cu Băsescu dar e mult prea inteligentă ca să se declare fană, pe faţă (în fond nu e un biet fost vânzător de uşi-garaje, ci o enciclopedie a gramaticii limbii române pe pantofiori cu toc), a găsit o formulă hiper-ingenioasă de-a ne arăta că nu e străină de mişcările pieţei, dar le dispreţuieşte, dacă nu din adâncul inimii, cel puţin din punct de vedere genitiv-dativ:

Despre ce se întâmplă în “piaţă”

17/01/2012 În “piaţă” se întâmplă o alternanţă vocalică la plural: piaţă – pieţe. Şi se întâmplă că G-D sg. se formează de la N-Ac pl. + i . Adică piaţă – pieţe – pieţei. Nu pieţii.

(Am zis că poate evenimentele vă ajută să ţineţi minte mai uşor. )

Sigur că e mişto! Mai ales că şi genitiv-dativul de la paiaţă respectă aceeaşi regulă: paiaţei. 

ARAFAT - sau să lingi unde ai scuipat

Omul a făcut pasul înapoi. Absolut de înţeles. Cine ştie ce avalanşă de controale s-ar fi prăvălit peste Fundaţia SMURD!

Nedumerirea mea începe însă abia acum, când am reuşit să mă pun în locul lui şi să-l scuz pentru acceptarea reintrării în ecuaţie. 

Cum va proceda? Se va preface, în faţa opiniei publice, că nu lucrează pe fostul proiect de lege, ci pe unul absolut nou? Până la urmă, oricâte modificări s-ar aduce documentului, “cuiul” proiectului -  spital de urgenţă privat care să funcţioneze pe banii statului, la o aruncătură de piatră de Floreasca, va trebui semnat. Dacă-l semnează, înseamnă că a muşcat din cash-cavalul portocaliu. Dacă nu-l semnează, va fi obligat să demisioneze din nou.

Pe viitor, cu doctorul arab revenit pe postul său ministerial, orice deces pe drumul spre UPU, orice întârziere a ambulanţei cu cinci minute, orice lipsă de medicament în trusa de urgenţă îi vor fi puse în cârcă. 

Are Raed Arafat un spate atât de puternic încât să încaseze atâtea pe cârcă? Nu cumva o să zboare la prima infecţie intraspitalicească? La prima eroare de diagnostic, la prima confuzie între cezariană şi histerectomie?

Habar n-am. Ideea e că a ratat destinul de erou al naţiei.

Una dintre preocupările esenţiale ale vechilor, noilor şi actualilor securisto-comunişti care ne-au condus şi ne conduc  cu bocancul lor pe carotida noastră e exact  asta: să nu avem eroi, repere morale, să ne închinăm  unui talmeş-balmeş maculat şi egalizat de figuri mânjite. 

“În fond, toţi politicienii sunt la fel! “ “Şi ce punem în loc?” “ E altul mai bun?” “Noi mereu am ales răul cel mai mic.” “Greaua moştenire.” Şi câte altele!... Până şi despre Ştefan cel Mare, chiar după ce l-am declarat  şi “cel Sfânt”, tot nu uităm că a fost un curvar banal.

Acum, Băsescu e liniştit. N-a intenţionat nicio secundă să-l repună pe Arafat în drepturi ca să dezamorseze strada, fiindcă lui, ca oricărui dictator, nu-i pasă de stradă. Doar că n-a suportat ideea că românii au un colţ de batistă de care să se agaţe şi le-a tras elegant covorul de sub picioare. Parcă-l aud hăhăind: “Ce ziceţi, bă? Jos Băsescu? Muie! Asta nu se pune. Altceva?... “